Daniel Popa: Ce vi s-a întâmplat atunci, în 1949?
Zamfira Lauric: L-o împuşcat pi tata.(…)
D.P: Dar a participat la răscoală? A fost în mulțime acolo?
Z.L.: Io nu știu… Nu, nu cred c-o fost. Nu cred c-o fost, pentru că el d-odată s-o-nturnat. Șî, când vine el acasă, el o fost împușcat din spate. Nu din față, o fost împușcat din spate. Șî l-o adus, într-un țol, patru femei.
D.P: Cum se numea tatăl dumneavoastră?
Z.L.: Amfilochie Diaconescu.
D.P: A fost împușcat mortal?
Z.L.: Da, da, mortal.
D.P: Unde a fost împușcat? Pe drum?
Z.L.: Da, pi drum. Pi marginea șoselei.
D.P: Și femeile unde l-au dus?
Z.L.: L-au adus, în țol, acasă. Șî l-o pus în sală, ca să-l pregătească… na, acu’ să pregătea să-l spele… Șî, până să-l pregătească, o venit șî l-o luat – şî pi dânsu’, șî pi mama, şî p-un frate, pi Gheorghe – ca dintr-o oală.
D.P: Mama cum se numea?
Z.L.: Eleonora.
D.P: Cine i-a luat?
Z.L.: O venit o mașână…
D.P: Era maşină de miliție?
Z.L.: Da.
D.P: Și unde i-au dus?
Z.L.: Noi atuncea, pi moment, n-am știut unde. Abia acuma am aflat că ar fi într-o groapă comună la Rădăuți, unde l-a dus pi tata șî încă trei, care-or fost aici împușcați.
D.P: Ați spus că i-au luat pe tata, pe mama și pe fratele Gheorghe…
Z.L.: Da, i-o luat atunci. Șî pi noi ne-o lăsat…
D.P: Spuneţi „noi”. Erați mai mulți frați?
Z.L.: Da. Am fost șase copii.
D.P: Deci, l-au luat pe unul dintre frați și ceilalți cinci au rămas acasă?
Z.L.: Da.
D.P: Care sunteți ceilalți cinci?
Z.L.: Tănase, Vasile, Minodora, Leonte șî Zamfira….Şî ne-o luat şî pi noi ca din oală pi toţi…
D.P: Cine? Miliţia?
Z.L.: Da. Şî, pi urmă, ne-o îmbarcat în vagoane d-astea di animale şî ne-o dus la Rădăuţi.
D.P: Pe dumneavoastră când v-au luat?
Z.L.: La v’o trei zile.
D.P: Pe 9 august?
Z.L.: Da. Să fi fost marţi sau miercuri.
D.P: La Rădăuţi cu cine aţi fost? Copiii şi mai cine?
Z.L.: Şî mama. Şî mai era trei familii. (…)
D.P: Deci acestea sunt cele patru familiii deportate. Aţi fost duşi la gară la Rădăuţi şi acolo v-au pus pe toţi într-un vagon. Ce condiţii aveaţi în vagonul acela?
Z.L.: Nu ştiu… Di animale!
D.P: Unde aţi fost duşi de acolo?
Z.L.: Am fost în Deleni, în judeţu’ Constanţa, în Dobrogea…
D.P: Cât aţi stat acolo?
Z.L.: Un an.
D.P: Ce-aţi făcut în acest an? Fraţii mai mari şi mama ce făceau acolo? Munceau în agricultură?
Z.L.: La agricultură. La grădină, la astea…
Fragment din interviul cu Zamfira Lauric n. Diaconescu realizat de Daniel Popa, octombrie 1999, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 1022A1, publicat în ”Să ne răsculăm că pământu’ ne ține pi toți”. Revolte împotriva colectivizării din Nordul Moldovei. Mărturii culese de Daniel Popa și Zenova Pavlică, editor, studiu itnroductiv și aparat critic Virginia Ion, seria Recviem pentru țăranul român nr. 7 (serie inițiată de Romulus Rusan), Fundația Academia Civică, 2019
Zamfira Lauric n. Diaconescu, născută la 27 martie 1944, în Calafindeşti (judeţul Suceava), cinci clase primare, ţărancă, căsătorită, patru copii. Fiica lui Amfilochie Diaconescu, ucis în timpul revoltei împotriva colectivizării din Calafindeşti. A fost deportată în Dobrogea împreună cu familia, la câteva zile după revoltă
