(23 martie 1931, Filipeni, Bacău – 31 august 2020, Bacău)
învățător
inițiator al unei organizații anticomuniste, Frontul Salvării Patriei
A fost arestat în septembrie 1958. Tribunalul Militar București l-a condamnat la moarte prin sentința nr. 106/1959 pentru ”crimă de insurecție armată”, pedeapsă comutată apoi la 25 ani muncă silnică. Închis la Bacău, Jilava, Gherla. A fost eliberat la 1 august 1964.
Membru în Parlamentul României din partea PNȚCD (legislaturile 1992-1996 și 1996-2000).
În 1956, după ce am venit din armată, , mi-a încolţit această idee şi am început să pregătesc un program politic care avea câteva principii de bază şi anume acelea de: libertate pentru naţia română, deci lupta împotriva opresorului străin, lupta împotriva regimului comunist care se instaurase cu ajutorul tancurilor sovietice şi instaurarea unui regim democratic care să recunoască în primul rând libertăţile cetăţeneşti şi când vorbesc de libertăţi cetăţeneşti, libertatea individului de a alege şi a fi ales, libertatea de asociere în partide politice şi alte forme de organizare civică şi libertatea proprietăţii. Şi, vă spun cu toată sinceritatea, că în ceea ce priveşte proprietatea ţărănească mergeam pe ideea că maximum de proprietate, deci ca suprafaţă de pământ să fie în jur de 50 de hectare.
Acest program a fost, să zic aşa, înscris în câteva caiete şi încetul cu încetul am început să recrutez şi să stau de vorbă cu oameni care consideram eu că sunt eu oameni de încredere. Şi i-am dat chiar şi o denumire. Sigur că lipsa de experienţă politică, eram destul de tânăr, n-aveam decât 26 de ani, dar la vremea aceea erau în lume fel de fel de mişcări…poate inspirat din aceste denumiri ale mişcărilor de eliberare am zis Frontul Salvării Patriei acestei organizaţii.
Sigur că am început în primul rând să discut cu, în cadrul unui cerc mai restrâns, dar în timp am reuşit personal sau ceilalţi care erau deja recrutaţi şi cunoşteau acest program, să ne întindem în fosta regiune Bacău, într-o parte din comunele regiunii Bacău şi din fosta regiune Galaţi, fosta regiune Bârlad, deci până în 1958 când s-a întâmplat deznodământul nefericit, când am fost trădaţi, a urmat arestarea noastră din luna septembrie, octombrie, deci septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie şi în 1959, în data de 15 aprilie a avut loc procesul primului lot format din 30 de persoane.
…După primul lot a mai existat un al doilea lot, care s-a judecat la două săptămâni după judecarea primului lot, tot de 30 de persoane deci în total am fost 60 de condamnaţi. S-a cerut pedeapsa capitală pentru şase persoane, pentru mine, deci pentru Corniţă Ion, pentru Huştiu Ioan, preotul care spuneam că era din Bucureşti, pentru Corniţă Dumitru, pentru Andone Vasile, pentru Paul Vasile, pentru Gălan Dumitru. Sunt şase? Da. Ăştia, pentru ăştia s-a cerut condamnarea la moarte, în cele din urmă s-a dat sentinţa de condamnare la moarte pentru mine şi pentru preotul Ioan şi ceilalţi patru au primit muncă silnică pe viaţă, iar restul, atât din lotul întâi cât şi din lotul doi, au primit pedepse între 12 ani, cea mai mică pedeapsă şi 25 de ani. Ă, în ceea ce mă priveşte pe mine. Deci am fost condamnat la moarte, mi s-a comunicat sentinţa la două săptămâni după proces, mi s-a spus că pot face recurs. Am făcut recurs şi după alte două săptămâni mi s-a comunicat că pedeapsa a rămas definitivă. (…) Procesul deci a avut loc la Bacău, cu primul lot pe 15 aprilie, al doilea lot la două săptămâni, cred că în jur de 1 mai, pe data de 10 mai dacă nu mă înşel, n-aş putea să vă spun exact data, deci am spus că mi s-a comunicat rezultatul sentinţei, în sensul că am fost condamnat la moarte şi după aia la circa două săptămâni, mi s-a comunicat că sentinţa a rămas definitivă, cu dreptul de a face un memoriu de comutare a pedepsei la Consiliul de Stat, că aşa se chema atunci, nu era, mai înainte fusese Prezidiumul Marii Adunări, acum era Consiliul de Stat, al cărui preşedinte la vremea aceia era Ion Gheorghe Maurer. Eu chiar iniţial am refuzat să fac acest şi nu l-am făcut eu personal, dar ofiţerul de serviciu care m-a chemat la camera ofiţerului de serviciu, acolo, mi-a spus că trebuie neapărat să fac. Şi i-am spus: „Dom’le ce rost mai are dacă sentinţa este definitivă?”. (…)
R: V-aţi întâlnit cu fratele dumneavoastră în Gherla?
I: M-am întâlnit foarte târziu cu fratele, m-am întâlnit în 1962, când a venit împreună cu Andovi Vasile, tot din lotul nostru, se întorceau de la Iaşi, de la rejudecarea unor cazuri tot din loturile noastre. Acuma începuse o altă perioadă şi începeau să rejudece şi de obicei le dădeau pedeapsă cât făcuseră, patru-cinci ani, cât trecuse de la arestare. Şi au fost cazuri şi din loturile noastre şi din primul lot şi în special din lotul doi.
R: Dar ştiaţi că este în Gherla când aţi ajuns acolo?
I: Nu ştiam dar bănuiam, că nu aveam de unde să ştiu. În Gherla, ca şi în toate alte locuri de detenţie, închisori, se comunica prin perete folosind alfabetul Morse, erau oamenii specializaţi în treaba asta, însă comunicarea se putea face la una-două, trei camere sau pe o parte din etaj, pentru că erau camerele aşezate pe două rânduri şi la mijloc era celularul descoperit, cu plasă la fiecare etaj, tocmai ca să împiedice aruncarea, deci posibilitatea de sinucidere şi pe-o parte erau camerele mari, pe o parte erau camerele mici. În 1962 a venit fratele acolo şi a stat cu mine vreo patru-cinci luni de zile şi după aia l-a scos şi m-a scos şi pe mine şi m-a dus în camera 92.
Fragment din interviul cu Ion Corniță, realizat de Ioana Boca în februarie 1996 (Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet,interviul nr. 175)
