Acum, era tot într-o seară, într-o cameră mai mică, în seara de Crăciun… în ’60 (…) Acolo, majoritatea doamnelor ştiau nemţeşte, una singură ştia mai puţin. În rest, toate ştiau nemţeşte. Atunci am cântat cântecele toate în nemţeşte: „Stille Nacht, heilige Nacht…” şi aşa mai departe.
Şi după ce am terminat cu totul, s-au împărţit cadourile şi tot ce era… Cadouri! Ce cadouri?! (râde) Mici bucurii ce se puteau face. Ne bucuram fiecare, ne felicitam una pe alta…
M-am uitat aşa în jurul meu şi văd pe doamna Mititelu, Mititelu Elena. Ea era băgată într-un proces de spionaj … că ar fi dat informaţii Franţei sau nu ştiu cui despre petrol… M-am uitat la ea. Ea stătea aşa în pat. Ea era singura care ştia doar puţin nemţeşte. Şi zic: „Hai să-i fac şi ei o bucurie!” M-am aşezat lângă dânsa şi cânt „Noapte de vis, timp preasfânt…”, în româneşte. Şi am cântat. Şi deodată, când am terminat ultima strofă, bate la vizetă. Spusesem deja fetelor: „Dacă bate cineva, eu mă duc, că sunt călugăriţă şi pentru asta sunt la închisoare şi…” Bate la uşă şi: „Cine a cântat?” Zic: „Eu”. „Vezi, vezi!”, miliţianca aia care era mai rea, ştii? „Vezi, vezi!” Şi atâta tot.
Acuma aşteptam să vină dimineaţa, că, de obicei, aşa se întâmpla: când făceai o „infracţiune”, venea dimineaţă totdeauna cu raportul făcut şi trebuia să iscăleşti şi să recunoşti ce-ai făcut. Fetele au spus: „N-o să vă pedepsească pe dumneavoastră, măicuţă, pentru că sunteţi bolnavă. Nu vă pedepseşte, că nici nu v-a luat numele”. „Păi numele meu doar îl ştiu, că sunt mereu bolnavă şi îl ştiu, mai ales că este Laslău, e uşor de reţinut.” A doua zi, dimineaţa, a venit şi nu a spus nimica. Nimic n-a spus! N-a venit cu raport.
A trecut Crăciunul, a trecut luna ianuarie, suntem la începutul lui februarie. Un ger mare! Tocmai fusesem cu tinetele afară şi ne întorsesem înapoi. (…) Se deschide uşa şi vine ofiţerul de servici cu acea miliţiancă care a fost în seara de Crăciun, cu vreo şapte rapoarte: unul că a scris nu ştiu ce pe perete, unul că a vorbit nu ştiu ce Morse la perete sau aşa ceva… Şi toate câte şapte zile carceră. Şi, la sfârşit, vine şi la mine. „Ştii că eşti pedepsită?” Zic: „Dacă îmi spuneţi…” „Ştii pentru ce eşti pedepsită?” „Dacă îmi spuneţi, o să ştiu!” Acuma, de la Crăciun până acuma… Ce era să spun? Şi citeşte acolo: „pedepsită cu cinci zile” pentru că am cântat cântece subversive interzise în seara de Crăciun. Astea erau interzise!
fragment dintr-un interviu cu sora Clara realizat de Aurora Sau, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, fond „Aurora Sasu”, interviul nr. 1328, interviu în curs de publicare la editura Fundației Academia Civică (editor Virginia Ion)
