un articol de Ioan Țiplea
în Observator Cultural nr. 1022, 17 iulie 2020
Etimologic vorbind, semnificația toponimului Sighet este controversată. Unii, puțini la număr, cum ar fi, bunăoară, istoricii Constantin Daicoviciu, Silviu Mărginean și Ioan I. Rusu, găseau obîrșiile acestui cuvînt în străvechea limbă traco-dacă, unde elementul seget – care se regăsește în acest toponim – însemna cetate. Alții, tot puțini, îi regăsesc originile în slavonul sihot, adică tîrg. În fine, cei mai mulți opinează că numele își are rădăcinile în maghiarul sziget, care înseamnă insulă.
Sighetul de-a lungul secolelor
Oricum, indiferent de controversele etimologico-semantice și indiferent dacă Sighetul a fost mai întîi o cetate a dacilor liberi, mai exact a costobocilor, iar descoperirile arheologice de pe Dealul Solovan confirmă acest fapt, indiferent dacă la începuturile sale a fost un „tîrg“ cosmopolit și indiferent dacă în expansiunea lor în Ardeal maghiarii ar fi creat o insulă etnică într-un spațiu majoritar românesc, așa cum a fost și este Maramureșul voievodal, după cum o probează documentele, este sigur că așezarea este atestată, pentru prima dată, în anul 1326; e sigur că, în 1352, regele Ungariei, Carol Robert de Anjou – cel înfrînt la Posada, în 1330, de voievodul Țării Românești, Basarab I – acordă cele dintîi privilegii, consacrînd Sighetul ca oraș regal; că Drag și Balc – urmașii lui Dragoș, întemeietorul Moldovei – și-au stabilit aici reședința voievodală; că din 1385 el devine capitala sau reședința Comitatului Maramureș, unul dintre cele mai mari comitate ale regatului maghiar, cu un teritoriu de peste 10.000 km2, situat pe ambele maluri ale Tisei; că după dezastrul din 1526 de la Mohacs, vreme de peste un secol, principii transilvăneni îi confirmă statutul de reședință a Comitatului; că în 1659 împăratul Leopold I al Austriei acorda orașului drept de stemă, întărindu-i astfel prestigiul; că în anul 1730 curtea imperială vieneză îi dă acordul de înființare a Școlii Piariste, care este de fapt prima școală publică din Maramureș; că în 1802 guvernul imperial confirmă înființarea Liceului Reformat, transformat în 1835 în Facultatea de Drept; că în 1862 tot Viena susține înființarea Preparandiei Române din Sighet, școală în care s-au format zeci de dascăli ai satelor maramureșene care au întreținut idealul unității naționale; că între anii 1896-1897, sub regimul dualist austro-ungar, guvernul de la Budapesta construiește în oraș penitenciarul Comitatului; că la 1 Decembrie 1918 un grup numeros de maramureșeni de pe ambele maluri ale Tisei, prezenți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, s-au scandalizat exprimîndu-și ferm dezacordul atunci cînd, la finalul discursului său, episcopul de Caransebeș, Miron Cristea, a exclamat: Trăiască România Mare, de la Nistru pînă la Tisa! Și-așa că, sesizînd nemulțumirea, spontan, viitorul patriarh al României a reformulat urarea: Trăiască România Mare de la Nistru pînă dincolo de Tisa!, dînd astfel satisfacție celor nemulțumiți; că după Marea Unire, în urma cedărilor teritoriale, Sighetul devine capitala noului județ Maramureș, redus la o treime din teritoriul de odinioară; că la sfîrșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, din decembrie 1944 și pînă în aprilie 1945, cînd orașul era ocupat de „trupele sovietice eliberatoare“, bolșevicii, conduși de ucraineanul Ivan Odoviciuc, mai cu forța, mai cu binișorul, au anexat și această parte a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică, tentativă zădărnicită de țăranii de pe Valea Izei, mai cu seamă de ieudenii conduși de primarul Dumitru Pop al Roibului, și borșenii animați de primarul Gavril Mihali, zis Ștrifundă; că în 1950, după modelul sovietic de organizare a țării pe regiuni, din reședință de județ, Sighetul devine centru raional; că, în același an nefast, penitenciarul de drept comun este transformat într-unul de maximă securitate, destinat exclusiv deținuților politici; că, în epoca de aur, Sighetul devine oraș muncitoresc, în care domină „mamutul“ denumit CIL sau Combinatul de Industrializare a Lemnului, al doilea ca mărime din țară în acest sector, care, în vremurile de glorie, avea peste 8.000 de salariați.
După Decembrie 1989, ca peste tot în țară, și Sighetul intră în declin, suportînd vînzolelile tranziției. Se închid ateliere, dispar fabrici și uzine, se dezintegrează colosul industrial numit CIL, crește amețitor șomajul etc. Viața urbei devine tot mai cenușie și mai searbădă, nemaiavînd nimic din strălucirea burgului mitteleuropean din vremurile de odinioară.
Loc de aducere-aminte
În ciuda acestui fapt, pentru nemeșii-plugari, pentru țăranii purtători/deținători de titluri și blazoane nobiliare de pe cele patru văi ale Izei, Marei, Cosăului și Vișeului, Sighetul rămînea capitala Maramureșului, chiar dacă, prin reforma administrativă din 1968, reședința noului județ – în care au fost încorporate patru țări: a Maramureșului, a Lăpușului, a Codrului și a Chioarului – este stabilită la Baia Mare.
În 1993, într-o atmosferă economico-socială mohorîtă, nesigură și deprimantă de care nu-i străin comunistul de omenie Ion Iliescu, începea frumoasa poveste a Memorialului închinat victimelor represiunii comuniste. Artizanii Memorialului de la Sighet sînt poeta Ana Blandiana și scriitorul Romulus Rusan, ctitorii de fapt și de drept ai acestui templu emblematic al memoriei suferinței românești, dimpreună cu scriitorul maramureșean Gheorghe Mihai Bîrlea. Povestea acestui loc de aducere-aminte este atît povestea grozăviilor săvîrșite în acest penitenciar, între anii 1950-1955, cît și povestea terifiantă a întregului gulag comunist.
Însă, ca să poți înțelege simbolistica poveștilor întrupate în Memorial, trebuie să știi povestea acestei închisori. Succint, ea sună așa: din 1897 și pînă în 1918, penitenciarul a găzduit deținuți de drept comun, cu unele excepții, cum a fost, de pildă, preotul rutean Alexei Kobaliuk, condamnat pentru delicte de natură politică. Apoi, între cele două războaie, aici au fost încarcerați deținuți cu pedepse minore, de 2 sau 3 ani, după care, din noiembrie 1944 pînă în mai 1945, cînd Maramureșul a fost anexat la Ucraina Subcarpatică, la Sighet au fost întemnițați dezertori și delincvenți din Armata Roșie eliberatoare și stăpînitoare a orașului, transferați apoi în URSS.
Cei care au fost închişi şi au murit la Sighet
Începînd cu anul 1948, sînt închiși aici, alături de deținuți de drept comun, primii deținuți politici: elevi, studenți, soldați, ofițeri, țărani care făcuseră parte din mișcările de rezistență din Ardeal. Din mai 1950 și pînă în iulie 1955, la Sighet, au fost încarcerați exclusiv deținuți condamnați pentru motive politice. Vreme de cinci ani, din toate colțurile țării au fost aduși și întemnițați în cel mai mare secret peste 200 de demnitari și personalități emblematice ale României. E vorba despre patru prim-miniștri: Iuliu Maniu, Constantin Argetoianu, Gheorghe Tătărăscu și Ion Grigurcu; patru șefi de partide: Iuliu Maniu, Ioan Mihalache, Dinu Brătianu și Constantin Titel Petrescu; cinci guvernatori ai BNR: Constantin Anghelescu, Dumitru Burileanu, Grigore Dumitrescu, Mihail Manoilescu și Constantin Tătăranu; 23 de academicieni, printre care: Gheorghe Tașcă, Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaș, Constantin C. Giurescu; 23 de personalități care au contribuit decisiv la făurirea României Mari: Iuliu Maniu, Pantelimon Halippa, Iuliu Hossu, Ilie Lazăr; de zeci de profesori universitari, miniștri, secretari de stat, ofițeri de toate rangurile, ziariști, preoți, canonici, dar și despre 16 ierarhi sau viitori ierarhi catolici, dintre care 10 de confesiune greco‑catolică: Ioan Bălan, Ioan Cherteș, Tit Liviu Chinezu, Ioan Dragomir, Valeriu Traian Frențiu, Iuliu Hossu, Ioan Ploscaru, Alexandru Rusu, Ioan Suciu și Alexandru Todea. Și, astfel, un penitenciar oarecare din nordul țării devine… închisoarea elitelor României.
În acest interval mor la Sighet peste 50 de demnitari încarcerați care au fost înhumați pe ascuns în locuri necunoscute din Cimitirul Săracilor, situat pe malul Tisei. Printre cei care-și dorm somnul de veci în acest țintirim fără morminte se numără Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Gheorghe Tătărăscu, Gheorghe Tașcă, episcopii greco–catolici Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu ori cel romano–catolic de Iași, Anton Durkovici.
După acel cincinal întunecat din istoria închisorii, închisoarea de la Sighet revine la statutul anterior, găzduind deținuți de drept comun, pînă în 1977, cînd Nicolae Ceaușescu desființează o bună parte dintre penitenciarele României, printre care și cel de aici, transformat în depozit de materiale. Și, cu toate că se afla în proprietatea Consiliului Local, la începutul anilor ’90, clădirea părăginită a închisorii devine adăpost pentru vagabonzi, delincvenți, prostituate… În această stare dezolantă o descoperă scriitorii Ana Blandiana și Romulus Rusan. Cu ei și cu efortul lor generos începe fascinanta poveste de recuperare a memoriei recente și de edificare a Memorialului. Pe 29 ianuarie 1993, cei doi înaintează Consiliului Europei proiectul Memorialul Victimelor Comunismului.
În primăvara anului următor, în vederea administrării proiectului, se înființează Fundația Academia Civică, iar în octombrie 1994, printr-o hotărîre a Consiliului Local, clădirea închisorii este atribuită Fundației. Un an mai tîrziu, în aprilie, Consiliul Europei preia sub egida sa și finanțează proiectul. În vara anului 1996, încep lucrările de reabilitare și amenajare a viitorului muzeu, iar în vara anului următor, odată cu finalizarea acestor lucrări, președintele Emil Constantinescu promulgă legea 95/1997, prin care Memorialul, adică Muzeul și Cimitirul Săracilor din Sighet, precum și Centrul Internațional de Studii al Comunismului din București, este declarat ansamblu istoric de interes național. La 1 martie 2018, Comisia Europeană acordă distincția Marca Patrimoniului European pentru nouă situri europene ce marchează și simbolizează lupta pentru istoria, valorile și idealurile europene, iar Sighetul, cu al său Memorial, se regăsește pe această onorantă listă.
Fără putință de tăgadă, centrul focal și iradiant al instituției este Muzeul. Conform proiectului, în spațiul muzeal al fostei închisori au fost amenajate 80 de săli tematice: celulele în care au fost încarcerați Iuliu Maniu și Gheorghe Brătianu, Neagra sau celula pedepselor, sala ce evocă generația Marii Uniri exterminată în gulagul românesc, cea a represiunii împotriva Bisericii, sala numită Rusaliile Negre, sau despre deportările în Bărăgan, cele dedicate partidelor politice, demnitarilor închiși, rezistenței anticomuniste, poeziei din închisori, scriitorilor interziși, Solidarității poloneze. Curtea interioară a închisorii-muzeu – unde, din cînd în cînd, pentru cîteva clipe de „recreere“, cu lanțuri la mîini și la picioare, erau scoși la plimbare deținuții politici – a fost transformată într-un spațiu dedicat meditației, reculegerii și rugăciunii. Aici, sculptorul Aurel Vlad, în mod magistral, a izbutit să realizeze un tulburător ansamblu statuar intitulat Cortegiul Sacrificaților, imposibil de ignorat de vizitatori.
Memoria ca formă de justiţie
Aurel Vlad, „Cortegiul Sacrificaţilor“
Astfel, clădirea închisorii, complet restaurată, devine muzeu. Dotat la cele mai înalte standarde în domeniu, odată cu inaugurarea sa oficială din vara anului 1997, Muzeul de la Sighet intră rapid și lesne pe orbita circuitului turistic intern și internațional. Conform datelor oficiale, an de an, numărul vizitatorilor a crescut în ritm accelerat, ajungînd, de pildă, ca media ultimilor cinci de ani să depășească impresionanta cifră de 100.000. Anul 2019 este însă anul recordului absolut, cu peste 150.000 de vizitatori români și străini, dintre care o mare parte elevi și studenți. În acest fel, Cimitirul Săracilor şi Muzeul Victimelor Comunismului se transformă în adevărate locuri de pelerinaj, de cinstire și aducere aminte a jertfei și suferinței îndurate de cei mai demni compatrioți, devenind o școală unde se învață adevărurile netrucate și se cultivă memoria ca formă de justiție.
Puțină lume știe că aceste vorbe memorabile – despre „memoria ca formă de justiţie“ – îi aparțin Anei Blandiana. Ele au fost scrise/publicate în 1993 în Frankfurter Rundschau. În acel text, autoarea pune în discuție tema justiției postcomuniste. Accentuînd ideea că justiția nu înseamnă răzbunarea binelui împotriva răului, ci decantarea și definirea lor, sîntem provocați să medităm atît la drepturile omului-călău, ale torționarului din pușcăriile comuniste, cît și la drepturile omului-victimă, ale deținutului politic care a îndurat chinuri inimaginabile în aceste pușcării.
În finalul acestui eseu, Ana Blandiana este de părere că justiția poate renunța la pedepsirea omului-călău, dar nu poate pretinde victimei să uite prin ceea ce a trecut. Cu alte cuvinte, în numele justiției, omul-victimă are dreptul să ierte, însă n-are dreptul să uite. Probabil că din asemenea gînduri s-au născut proiectul și, apoi, Memorialul, care prezervă și aduce la cunoștința noastră, a contemporanilor, mărturiile victimelor represiunii comuniste. Concluzia e limpede: la noi ca și aiurea, dacă justiția instituționalizată nu poate ori nu vrea să facă recurs la memorie, memoria singură poate fi o formă de justiție. Așa că, înainte de orice, Memorialul are vocația de a-i reabilita pe dușmanii poporului, pe cei stigmatizați de comunism.
Surprinzător, în a doua jumătate a anului 2019, pe baza unui parteneriat încheiat între Fundația Academia Civică și editorul Ștefan Blasko, administratorul firmei Electro Sistem din Baia Mare, un mecena al zonei, a apărut, în condiţii grafice impecabile, cartea-album Memoria ca formă de justiție, în care este promovat Memorialul. Această bijuterie editorială impresionează cititorul atît prin cele patru texte semnate de Ana Blandiana, Romulus Rusan, Robert Furtos și Gheorghe Mihai Bîrle, ce sunt traduse în limbile engleză și maghiară, cît și prin cele peste 100 de fotografii, sepia, alb-negru și color, variabile ca dimensiuni și convingătoare prin mesajul lor.
În textul ce deschide albumul, printre altele, Ana Blandiana accentuează că această carte prezintă o instituție a memoriei unică în felul ei, pentru că este, în același timp, un muzeu de istorie, dar și de artă, este institut de cercetare, dar și de educație. Acesta-i memorialul de la Sighet! Martorul tăcut al suferinței ce adeverește crimele și ororile din gulagul românesc. Iar dacă n-am reușit să fiu convingător, mergeți la Sighet sau, cel puțin, consultați această carte-album! E o carte de neocolit, la fel ca Memorialul!
