4 martie 1977 – la orele 21 şi 22 minute se produce unul dintre cele mai puternice cutremure de pământ înregistrate în ultimul secol în Europa (cu magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter) cu o durată totală de aproape 50 secunde. Seismul a provocat mari distrugeri şi avarii în Bucureşti şi în 9 judeţe ale ţării. Se înregistrează 1570 morţi şi 11.300 răniţi. Se prăbuşesc sau sunt grav avariate 32.900 locuinţe. Sunt distruse sau avariate 763 unităţi economice. Pierderile materiale se ridică la 10 miliarde lei
Arh. Radu Ștefănescu: În anul 1977 eram student în anul V la Arhitectură. Era anul cutremurului care zguduise țara și afectase puternic Bucureștiul. Îmi aduc aminte ca și cum ar fi fost ieri. În seara cutremurului mă aflam în dojo-ul de karate din cadrul complexului sportiv Ștrandul Tineretului. Tocmai terminasem antrenamentul și, stând în seiza (poziție de meditație), ne căutam pacea și liniștea interioara, când am fost readuși la realitate de un zgomot cum nu mai auzisem până atunci. Cu o prezență de spirit extraordinară sensei Nicolae Bialokur ne-a dat comanda să ieșim din dojo pe terasa aferenta acestuia, în urma noastră prăbușindu-se frontonul sălii de antrenament.
Am plecat împreună cu un prieten înspre casă (stăteam cu părinții în cartierul Vatra Luminoasă) și pe drum am văzut ruinele blocului de la Lizeanu. Acasă mi-am găsit părinții sănătoși și am pornit imediat spre centrul Bucureștiului, unde, pe strada Domnița Anastasia la nr.7, în incinta Muzeului „Gheorghe Tattarescu”, tatăl meu, fiind pictor, își avea atelierul de creație. Pe drum am început să realizez dimensiunea reală a dezastrului din acea noapte. Când am ajuns pe strada Brezoianu am văzut blocul din colțul străzii transformat în praf și pulbere. Sărind peste cărămizi, țigle, resturi de construcție, am intrat în gangul de la muzeu, unde m-a întâmpinat o altă imagine a distrugerii. Poarta muzeului era deschisă și în curtea interioară era un morman de moloz. Peretele exterior de la nivelurile superioare ale blocului, care mărginea curtea interioară a muzeului, se prăbușise peste aripa din stânga a ceardacului muzeului și o distrusese complet. În atelier, o icoană pe sticlă căzuse de pe perete, dar nu se spărsese. Am văzut în asta un semn bun, am încuiat și am plecat acasă.
Fragment din interviul cu arhitectul Radu Ștefănescu, realizat de Georgeta Pop, 7-24 iunie 2016, în Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (nr. 3528) și publicat în Georgeta Pop (editor), Esența unui oraș, Fundația Academia Civică, 2016
Arh. Aurelian Trișcu: După cutremurul din 1977 multe au fost demolate. Conducerea de atunci a profitat, meschin, de cutremur și, în loc să sară în ajutor, ei au lansat formula, lozinca, zvonul că din cauza cutremurului aceste case tind să se prăbușească. Și atunci au început demolările, pe acest motiv. Și bineînțeles că au început cu edificiile pe care nu mai voiau să le aibă pe harta orașului. Prima biserică din București care s-a demolat atunci a fost Biserica Enei, de lângă Arhitectură. Treceam, veneam la Arhitectură în fiecare zi, o vedeam…
Fragment din interviul cu arh. Aurelian Trișcu, realizat de Raluca Popa, 5 iulie 2002, în Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (nr. 1527) şi publicat în Esența unui oraș. Despre demolări, case și oameni în București, editor Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, 2017
Dan Mohanu: În urma cutremurului, o parte, un tronson sau câțiva stâlpi de beton din blocul Dunărea au căzut peste biserică. Au perforat una dintre abside, absida de sud, dacă nu mă înșel, dar biserica a rămas în picioare, era foarte bine consolidată, stătea dreaptă și suplă, o splendoare de arhitectură. Era perfect reparabilă, dar această perforare a absidei, voită sau nu – unii spun că în mod intenționat a fost prăbușit un stâlp peste absida bisericii – a generat hotărârea demolării, operațiune care era executată de armată. Pentru a nu fi văzută distrugerea s-a făcut lucrul acesta noaptea. Cum? În prima noapte s-a demolat o jumătate din biserică, partea care nu se vedea, cea dinspre Institutul „Ion Mincu”. Zona era închisă, fiind căzut blocul Dunărea. Partea dinspre Hotelul Intercontinental se vedea, rămăsese în picioare, suplă, intactă, extraordinară ca prezență, și la prima vedere nu se bănuia că se întâmplă ceva spre vest. În noaptea următoare a fost demolată și partea estică a bisericii.
Fragment din interviul cu Dan Mohanu realizat de Georgeta Pop, 5 noiembrie 2015, în Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (nr. 3488) și publicat în Georgeta Pop (editor), Esența unui oraș, Fundația Academia Civică, 2016
Ileana Voicescu: Prima dată când am auzit de dărâmare a fost în anul îngrozitor 1977, când, sigur, auzisem ce înseamnă un cutremur, ca fenomen terestru, dar, până nu trăiești pe viu ceva, nu poți să-ți dai seama despre ce este vorba. N-are rost să-ți povestesc acum senzațiile trăite atunci în urma cutremurului, dar atunci am putut să văd cu ochii mei dărâmături, pur și simplu case demolate. Nu văzusem pe nicăieri așa ceva, chiar pe nicăieri.
Fragment din interviul cu Ileana Voicescu realizat de Raluca Popa, 29 septembrie 2002, în Arhiva de Istorie Orală, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului (nr. 1558) și publicat în Georgeta Pop (editor), Esența unui oraș, Fundația Academia Civică, 2016
