8 martie 1952
Noaptea, vântul a bătut ca turbat, mereu am avut impresia că descoperă casa de pai și țipirig. Chiar am deschis geamul mic și m-am uitat afară, unde nu se înțelegea nimic, căci toată zarea era o învălmășeală totală de zăpadă amestecată.
…Am stat până târziu în pat din cauză că situația nu se schimbase cu nimic, apoi să fac focul însemna iar să deschidem geamul și tot frig ne-ar fi fost. Am mâncat câte o bucățică de pâine în pat. N-a fost chip să stăm prea mult din cauza copiilor.
La 12 am făcut în sfârșit focul ca să fac un „imprinsup“. Fum a ieșit dar nu prea grozav, dar vântul și azi a bătut toată ziua spulberând zăpada. Grozăvenia e mai mare, că n-avem lemne și cu mâncarea stăm cât se poate de slab, mereu ne spunem, că fie că avem pâine și cu ea ne mai omorâm foamea și ceai ori supă, ceva mai consistent n-avem.
Din jurnalul din deportare al Elenei Spijavca, Munci și zile în Bărăgan, editor Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2004
Povestea uneia din familiile deportate din Banat în Bărăgan în sinistra noapte a „Rusaliilor Negre” este narată clipă de clipă în aceste pagini. Autoarea lor (născută la 10 mai 1918 în Basarabia, la câteva săptămâni după unirea provinciei cu țara-mamă; decedată la 12 octombrie 1990 la Hamburg, unde emigrase de curând) se numește Elena Spijavca. Este o femeie încă tânără, absolventă de gimnaziu, obișnuită să citească, să asculte muzică, să gospodărească și să-și educe copiii. La 33 de ani, când este deportată, are un copil de 10 ani, Virgil, pe care încearcă zadarnic să-l facă scăpat din surghiun, trimițându-l la școală în alt raion, și un altul de numai 2 ani, Adrian (Dan), care deschide ochii în captivitate, împărțind cu familia predestinarea de paria al luptei de clasă. Soțul Elenei, Valerian Spijavca (Liusic), este un om instruit, fost secretar al plasei Sânnicolaul Mare, unde se refugiase din Basarabia. După cum cititorii vor vedea, el duce greul existenței, deși i se refuză orice funcție calificată: lucrează pe unde poate ca zilier, sapă șanțuri, sparge stânci, curăță fântâni, scoate buturugi, ară, plivește, culege bumbac și porumb, cară în spate copaci, execută munca „voluntar-obligatorie” a familiei. Nu se plânge, nu crâcnește, este un personaj aproape mut, care duce pe umeri răspunderea de șef al familiei și vina de a fi basarabean, deci „cetățean sovietic”, considerat că a „fugit” în România și că a refuzat astfel regimul bolșevic. Tragedia acestor refugiați era că nici înainte de deportare nu aveau o casă a lor și nici după plecarea din Bărăgan nu aveau unde să se mai întoarcă. Destin de oameni fără țară și fără viitor… (Romulus Rusan, nota editorului)
