Cordelia Tașcă: Au venit să mă aresteze și pe mine în ’52… și țin minte că atunci mi-am spus – ca să vă dați seama ce puțin știam despre ceea ce se înâmpla în închisori – că am să mă întâlnesc cu tata. Nici nu-mi dădea prin cap că el murise

…Ancheta – la Ghencea – a durat vreo opt zile aşa cu totul, că eram multe, eram vreo patruzeci. Toate eram rude de demnitari. Noi eram lotul de rude de demnitari. Fiice, soţii, cumnate…

… Şi la anchetă am văzut că ei vor să ne facă să spunem ceva ca sa ne poată închide. Adică căutau niște pretexte. Ba că am ascultat radio, dar eu n-aveam radio, ba că am discutat cu diverși oameni, dar nu aveam cu cine discuta, ba că am încercat să vând nu știu ce lucriru. Și până la urmă mi-am dat seama că ei aveau deja decis numărul de zile pentru care trebuia să fim închiși. Și m-am săturat şi le-am spus că am înjurat guvernul. Şi ei m-au întrebat unde l-am înjurat? Şi m-am gândit bine și am spus că la o coadă de lemne. Am și scris pe o hârtie. Dar ei atunci au spus, nu asta să n-o scrieţi.

… Am fost închisă în diferite locuri. Întâi la Ghencea, pe urmă la Popeşti Leordeni, pe urmă la Bragadiru, şi la urmă la Târgşor.

…În vara ne-au trimis pe cele care eram mai bătrâne la Popeşti Leordeni. Popeşti Leordeni a fost pentru mine un vis urât. A fost îngrozitor. La Ghencea am avut un regim destul de uşor. Când am fost la Popeşti Leoderni acolo era mai greu, pentru că te scula la şase dimineaţa vara, te ducea la câmp, umblai un ceas până să ajungi şi pe urmă începea lucrul. Făcuseră un lac și un dig, lacul artificial. Și digul ăla se spărgea mereu fiindcă nu ştiu, nu era bine făcut, nu era bine organizat ei şi munca aia la dig era foarte grea, mai ales că eram numai femei.