Pot să spun de satul natal, Moișa, unde am copilărit. Mi-o rămas întipărită în memorie, de la vârsta de 10-11 ani, câţi aveam atunci, toată, nici nu ştiu cum să-i spun, istoria asta a colectivizării, sau mai bine zis ce făceau organele astea de colectivizare…
A fost un activist de partid, unul Cotârlan, care o fost cu misiunea de a face colectivizarea în satele Moişa şi Merișor. Era ajutat de alţi şefi mai mari, de securiști cu trese, cu, mă rog, împuterniciri legale să bată și să chinuiască oamenii pentru a se înscrie în colectiv.
Bunicul meu din partea mamei, Cocan Ioan, din satul vecin, fiind considerat chiabur pentru cele 12 hectare de pământ pe care le deţinea, a fost primul luat de chinga Securităţii ca să se înscrie în colectiv. Dânsul nu a acceptat niciodată, nici după doi ani de chin şi de „lămurire” – că aşa spuneau comuniștii, că lămuresc, că duc muncă de lămurire. Cum se făcea munca de lămurire – era un alt aspect; iar înscrierea era „benevolă”. Păi după ce te-o chinuit doi ani şi te-o bătut şi te-o purtat prin toate astea, bineînţeles că acolo ai mers singur şi ai pus iscălitură pe hârtie că te-ai înscris în colectiv. Bunicul o fost dus la Sfat, la Păingeni. De acolo l-o dus undeva la Securitate, în Târgu Mureş. Nu ştiu exact unde o fost dus de acolo, dar o fost ţinut aproape doi ani de zile. La noi s-o declarat sfârşitul colectivizării în ianuarie ʼ62. După ianuarie ʼ62, bunicul o venit acasă prin martie sau aprilie, dacă mi-aduc bine aminte. O mai trăit câţiva ani până în ʼ68, când o decedat. O avut coaste fisurate, rupte, plămâni perforaţi. În chinuri groaznice o dus-o în alea două luni cât o fost în beciurile Securităţii. Nici după ce-o expirat termenul de colectivizare şi s-o făcut inaugurarea, dânsul nu s-a înscris în colectiv. Bunica, Cocan Olivia, o fost chemată şi dânsa săptămânal la Sfat. Şi împreună cu băiatul dânşilor, cel mai mare frate al mamei, Cocan Valentin, care locuieşte acuma în Sântana, au făcut înscrierea la colectiv în numele lui Cocan Ioan, adică în numele bunicului. Şi așa l-or lăsat în viaţă pe bunicul meu şi i-or dat drumul acasă. Că dacă nu se înscria bunica în colectiv, nu cred că mai ajungea viu acasă.
Practic prigoana asta pentru colectivizarea forțată a ţăranilor, la noi n-ar fi trebuit să se facă pentru că la noi nu era o zonă de câmpie şi nici o zonă prea bogată; putea să rămână foarte bine o zonă necooperativizată ca cele din vârful muntelui, pentru că este un sol de categoria a V-a, adică slab productiv. Oamenii îs ocupaţi mai mult cu creșterea animalelor, cu păşunatul, şi mai puţin cu producţii agricole record.
Fragment din interviul cu Ioan Oltean, realizat de Daniel Popa, în 1996, Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet, interviul nr. 435 A2-B, și publicat în Pământul tuturor, pământul nimănui. Mărturii despre colectivizarea din Alba, Mureș și Hunedoara, interviuri de Daniel Popa, editorTraian Călin Uba, prefață Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2016
