Cum a început totul, cum aţi fondat Memorialul de la Sighet?
La 29 ianuarie 1993, participând ca invitat la o conferinţă pentru drepturile omului la Strasbourg, împreună cu Ana Blandiana, ea a pledat pentru ideea că încălcarea acestor drepturi nu trebuie căutată doar în prezent, ci şi în trecut. A avut şi o întrevedere cu doamna Catherine Lalumière, secretarul general de atunci al Consiliului Europei, căreia i-a propus proiectul transformării fostei închisori de la Sighet, într-un muzeu al victimelor comunismului. Era nevoie de acest sprijin. La Bu-cureşti, guvernanţii ne erau ostili. Ţara nu fusese încă primită în Consiliul Europei, considerându-se că, prin mineriade, fuseseră încălcate normele statului de drept. „Unde au fost încălcate drepturile omului mai brutal decât într-o închisoare co-munistă?”- s-a întrebat retoric d-na Lalumière, promiţându-ne egida forului european, care a venit după doi ani de expertiză internaţională. Această închisoare era Sighetul, locul – aflat chiar pe graniţa sovietică – prin care trecuseră ţăranii, elevii şi in-telectualii anticomunişti de după 1945 şi apoi, între 1950 şi 1955, elitele politice, spirituale, culturale ale ţării. Ţăranii îi spuneau „închisoarea miniştrilor”, iar bătrânii îi spun chiar şi azi aşa, Memorialului.
Au urmat ani de lucru, până la uitarea de sine: repararea sumară a clădirii, crearea bazei de date, strângerea de obiecte, documente şi fotografii, simpozioane cu sute de participanţi români şi străini, înregistrarea de mărturii orale ale foştilor deţinuţi politici. Totul, sau aproape totul, pe bază de subscripţii şi voluntariat. Două lucruri nu le-am putut şti de pe atunci: că egida Consiliului Europei sau nominalizarea, în 1998, a Memo-rialului Sighet printre primele trei locuri ale memoriei europene – alături de Memorialul Auschwitz şi de Memorialul francez al Păcii – nu însemna, automat, şi un sprijin financiar, ci doar o garantare morală a proiectului. Şi nici că realizarea lui, începută atât de romantic şi altruist, avea să dureze atât de mult, obligându-ne să ne zidim vieţile în ea, pentru mult timp. Totuşi, în 1997, când clădirea a fost reabilitată şi am putut deschide zece din cele cincizeci de săli ale muzeului actual, Memorialul nostru a fost adoptat şi de statul român, care l-a declarat „ansamblu de interes naţional”. Era, la acea dată, primul memorial al victimelor comunismului din lume. Unul creat în întregime de societatea civilă. Ce a urmat de atunci poate fi văzut la Sighet, orăşelul devenit un nume pe harta memoriei europene. Acolo, în sălile muzeului, intrat în ghidurile turismului cultural, am tezaurizat întreaga noastră trudă şi cercetare: 100.000 de fişe de deţinuţi politici, 10.000 certificate de deces, 85.000 de nume din de-cretele de graţiere din 1962-1964, mii de ore de înregistrări de istorie orală, zeci de mii de pagini din simpozioane şi şcoli de vară, mii de fotografii şi obiecte. Muzeul are o audienţă extraordinară.
Romulus Rusan în dialog cu Valentin Iacob, Revista Formula AS, 9-16 octombrie 2014 și publicat în Romulus Rusan, Istorie, memorie, memorial. Cum se construiește un miracol, Fundația Academia Civică, 2017
