Nu e prima oară când scriu despre Hans Bergel și cred că nu e nici ultima oară. E adevărat că niciodată nu mi s-a întâmplat să scriu cu un prilej atât de solemn. Pentru că ce poate fi mai solemn decât acest pas peste hiatusul dintre lumi, făcut cu trei ani înainte de centenar, decât această trecere din biografie în bibliografie, din viață în posteritate, ca o ultimă împlinire a unui extraordinar destin.
Relația mea cu Hans Bergel avea atâtea laturi, încât pare aproape holografică. Pe de o parte am fost doi scriitori care ne-am citit reciproc (ceea ce nu se întâmplă prea des între scriitorii contemporani), pe de altă parte, el era pentru mine un personaj care aparține în egală măsură literaturii și istoriei, un erou literar (pentru că „viața lui este un roman”) și un erou pur și simplu, pentru că acest „roman” este chiar istoria secolului 20. Romancier, povestitor, poet, eseist, muzician, orator, sportiv de performanță, polemist redutabil, „frontierist”, luptător în munți, deținut politic, Hans Bergel este o personalitate poliandrică ale cărei fațete strălucesc în funcție de felul în care sunt luminate de istorie sau de viață.
Tristețea cu care îi însoțim plecarea dintre noi nu ține de încheierea – majestuoasă, aș zice – a unui destin, ci de certitudinea că niciodată el nu va putea fi înlocuit de cineva de aceeași valoare, strălucire și complexitate, că locul lui va rămâne gol.
Ana Blandiana
