”Aici Mircea Carp”
Cu excepția lui Gelu Ionescu pe care mi-l aminteam de pe vremea când colaboram la Contemporanul lui George Ivașcu și de Emil Hurezeanu care „alesese libertatea” ca bursier al premiului Herder primit de mine, nu întâlnisem până în decembrie ’89 pe nici unul dintre purtătorii numelor ascultate de ani de zile, seară de seară, la Europa Liberă. Ei erau niște portrete fără chip, fără biografie și chiar fără nume (pentru că știam că numele atât de celebre erau doar pseudonime menite să pareze răzbunările securității), niște ființe de sunete, purtătoare de idei, informații, speranțe, niște simboluri care funcționau ca puncte de sprijin, fără ca prin asta să devină mai concrete și fără să nască sugestia că ar putea fi cândva întâlniți în carne și oase. Astfel încât, atunci când – într-una dintre primele zile ale anului 1990 – am primit, din partea secției române a legendarului post de radio american, o invitație pentru a participa în 15 ianuarie la ceremonia de dezvelire a unui bust al lui Eminescu la München, am avut sentimentul că mi se oferă prilejul de a face un pas nesperat peste frontiera dintre realitate și irealitate.
Țin minte perfect și azi, după mai bine de trei decenii imaginea piațetei bavareze cu bustul poetului înconjurat de doamne și domni despre care știam că sunt echipa de la Europa Liberă, care avusese inițiativa sărbătorii, și pe care îi priveam cu o devorantă curiozitate, așteptând să facem cunoștință și să le pot alătura înfățișările descoperite vocilor din amintirile mele. Mai țin minte confuzia aproape dramatică și năuceala aproape comică a momentului în care, dând mâna, ei își rosteau numele adevărate, care mie nu-mi spuneau nimic, și rămâneam suspendată cu emoție în așteptarea travestiului sonor cunoscut și admirat.
Acesta a fost prilejul și cadrul în care l-am cunoscut pe Mircea Carp, decupat din amestecul încurcăturilor prin faptul că nu avea pseudonim, iar vocea rostind „Mircea Carp” era aceeași știută pe dinafară de pe unde. Cred că aș fi avut aceeași senzație dacă aș fi dat mâna cu un personaj literar știut pe de rost, cu Ivan Karamazov sau cu Hans Castorp.
Am ținut să povestesc acel prim moment al întâlnirii cu Mircea Carp pe granița dintre irealitatea prezenței lui în viața noastră de ascultători ai Vocii Americii și ai Europei Libere și realitatea prieteniei care ne-a legat în următorii 30 de ani, tocmai pentru a sublinia că, din uluitorul secol pe care îl împlinește acum, legătura dintre noi nu a fost doar a atât de onorantei prietenii din ultimele decenii, ci aureolată de emoție, acestei prietenii i se adaugă deceniile mai vechi și mai lungi în care legătura dintre noi avea o singură direcție și stătea suspendată de vocea care, de la Washington sau de la München, spunea „Aici Mircea Carp”.
Dacă fac o simplă socoteală aritmetică legată de acel moment al întâlnirii fizice, trebuie să admit că, dacă acum are 100 de ani, Mircea Carp avea atunci aproape 70, ceea ce nu se potrivește deloc cu portretul bărbatului tânăr, plin de viață și de farmec, alături de frumoasa lui soție, pe care l-am descoperit și îl țin minte ca pe un egal în timp. Un portret care a rămas aproape neschimbat de-a lungul întâlnirilor de la Alianța Civică, apoi al conferințelor de la Școala de Vară a Memorialului, în timp ce Gabriela, soția lui, conducea reprezentanța Fundației Academia Civică în Germania. Și în timp ce Mircea revenea an după an la Sighet neschimbat, băiatul lui creștea și ajungea diplomat la Ambasada Statelor Unite la București și în această calitate, dar și ca reprezentant simbolic al destinului tatălui său, îl însoțea pe ambasadorul american Alfred Moses în memorabila sa vizită omagială la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței.
Mi-l amintesc pe Mircea Carp vorbind și răspunzând întrebărilor elevilor diferitelor serii ale primului proiect al Școlii de Vară a Memorialului și, pe cât timpul trecea și elevii erau născuți după 1989 și nici Europa Liberă, nici Vocea Americii nu mai reprezentau episoade ale biografiei lor, Mircea Carp rămânea ultimul mohican al acelei magii care trebuia povestită de la început pentru a-și putea înțelege părinții și felul în care și-au dus viața. Mi-l amintesc pe Mircea Carp în vizită la casa lui Ilie Lazăr de la Giulești, mi-l amintesc oprindu-se prin satele din jurul Sighetului și stând de vorbă cu bătrânii care îi recunoșteau vocea de la radio; mi-l amintesc vizitând sala din muzeu dedicată posturilor de radio și privindu-și cercetător și nostalgic propriile fotografii.
A ajunge la vârsta de 100 de ani este unul dintre puținele miracole pe care le pot atinge, mirându-se, oamenii și care le sunt rezervate puținora dintre ei. În cazul lui Mircea Carp miracolul este cu atât mai complex (și complet) cu cât longevitatea nu se limitează la viață, ci capătă semnificațiile pe care numai istoria își permite să le aibă. Elev al liceului de la Mănăstirea Dealu (detaliu biografic de care era atât de mândru) Mircea Carp a fost unul dintre ultimii reprezentanți pentru noi ai perioadei interbelice, unul dintre cei mai avizați și profesioniști reprezentanți și comentatori ai perioadei războiului rece, a complicatei perioade a coexistenței pașnice a celor două sisteme, a surprinzătoarei căderi a comunismului, a lungului post-comunism. Legăturile dintre viața lui și istorie au fost atât de multe și de complexe încât istoria trecută prin viața lui a fost mai vie și viața lui trecută prin istorie mai semnificantă.
La mulți ani în continuare, Mircea Carp!
Ana Blandiana
ianuarie 2023
text publicat și în Mircea Carp. Un veac dăruit țării, Fundația Culturală Memoria, 2023