Home » Română » Memorial » Evenimente » Ana Blandiana: MEDITAȚIE  DESPRE  IULIU  MANIU (sau despre morală în politică)

Ana Blandiana: MEDITAȚIE  DESPRE  IULIU  MANIU (sau despre morală în politică)

posted in: 2023, Evenimente

Adevărul că între morală și politică nu există trăsături comune –  iar atunci când ,din cine știe ce întâmplare se întâlnesc, tendința lor de a se anihila se dovedește reciprocă  – este într-o asemenea măsură un loc comun, încât faptul că în istoria noastră contemporană unul dintre cele mai respectate nume este cel al unui om care în destinul său politic a dat mereu prioritate moralei este cu siguranță un paradox. Unul dintre acele paradoxuri care fac din poporul român un popor altfel decât altele.

Felul în care – deși personal s-a aflat în perioade puține și scurte la conducerea țării și a sfârșit prin a fi înfrânt, eliminat din viața publică și martirizat – Iuliu Maniu este personalitatea cea mai respectată a ultimului secol de istoria românească, aduce fără îndoială azi un convingător exemplu în acest sens. Cariera sa politică – deși noțiunea nu i se potrivește pentru că are ca materie primă ambiția care i-a fost cu desăvârșire străină – este compusă mai mult din retrageri din fața succesului decât din asalturi ale acestuia și, într-un întreg destin de om politic care a determinat nu o dată istoria, nu a fost nici o clipă politician

De fapt, spiritus rector al generației care a realizat Unirea de la 1918 – moment astral al istoriei noastre pe care i-l datorăm ca nimănui altuia – Iuliu Maniu a fost mai mult decât un om politic, a fost un gânditor politic și chiar un vizionar politic, pentru care ideile puse sub scutul principiilor au fost întotdeauna mai importante decât prețul care trebuia plătit pentru ele. „Lagărele și închisorile pot închide oameni și-i pot ucide, dar nu pot închide și nici ucide ideile” scria ciudat de premonitoriu în 1947 gânditorul despre care avea să se spună că „vede nu ceea ce se întâmplă mâine, ci ceea ce se întâmplă poimâine”. În acest sens cea mai senzațională dintre ideile sale avant la lettre – idee care figurează pe pereții Memorialului de la Sighet nu doar ca o dovadă a geniului său politic, ci și ca un argument al firescului evoluției istorice europene – este cea referitoare la viitorul Europei, „care nu va fi un viitor al națiunilor, ci al conglomeratului de națiuni, pentru care trebuie să ne pregătim să intrăm ca niște egali”.

Dar ca să revin la tema raportului dintre morală și politică, pe care destinul lui Iuliu Maniu o ilustrează atât de uimitor, parcurgând diversele caracterizări omagiale sau memorialistice făcute de cei ce l-au cunoscut, este aproape ciudat cum cuvântul drept, noțiunea de rectitudine revine în formulările pe care Nicolae Iorga le rezumă cel mai elocvent: „În Ardeal a știut oricine, timp de douăzeci de ani, că dacă e vorba de a afla fără greș care este drumul cel drept, n-aveau decât să se uite pe unde merge Iuliu Maniu”.

Acest respect superlativ nu a împiedicat însă o  undă de uimire să-și facă loc și să se amestece în admirație, cei care vorbeau din interiorul lumii politice nu puteau să nu observe ușoara inadecvare a intransigenței sale morale în contextul vacarmului public, când mai ales după 1918, scena se lărgise și se colorase în nuanțele sudice .Considerat „cel mai inteligent și cel mai statornic om de caracter din secolul XX românesc”, spiritus rector nu doar al generației unirii și al vieții publice din Transilvania –  unde i se purta un respect aproape mistic –  Iuliu Maniu este totuși perceput, în peisajul politic în care evolua, ca un personaj nu numai nepereche, ci și aproape straniu, atât pin dimensiunile personalității sale, cât și prin așezarea acestor dimensiuni pe alte șine decât cele obișnuite. Transcriu o caracterizare de neobișnuită finețe pe care i-o face Emil Ghilezan, unul dintre colaboratorii apropiați de la sfârșitul carierei sale: „El voia morală creștină, democrație națională, justiție socială. Era un mare democrat (…). Avea previziuni politice fenomenale, înțelegea, ca la șah un bun jucător, care va fi reacția celuilalt cu mult înainte (…) Dar cu Maniu era greu să fii în politică pentru că, din nefericire, nu era deloc interesat de putere (…) Făcând politică cu Maniu nu te puteai aștepta la glorie politică, pentru simplul motiv că pe el nu-l interesa gloria (…) Pentru el personal nu pretindea absolut nimic, nu era interesat de nimic material”.

Această totală independență față de interese materiale, politice sau de orice natură a fost izvorul curajului și intransigenței de care a dat dovadă în întreg cursul vieții sale publice și care în anumite momente cheie ale istoriei a rămas legendară. Astfel celebrul răspuns („rupere totală de Ungaria”) pe care nimeni nu a îndrăznit să-l formuleze și care a declanșat procesul unirii din 1918 sau poziția sa singulară din Consiliul de Coroană din 30/31 aug. 1940 („Cedarea Ardealului fără luptă înseamnă dezonoare”). Curajul cu care a propus și a insistat ca România să nu accepte Dictatul de la Viena, fără să țină cont de raportul realist de forțe cărora ne-ar fi opus, a fost aceleași cu care – în debandada sfârșitului de imperiu – a organizat ordinea în Viena, el, un simplu sublocotenent conducându-și soldații ardeleni care cântau „Deșteaptă-te române” întorcându-se  de pe fronturile destrămate ale primului război mondial. Aceeași capacitate de a privi și de a reacționa neobișnuit – pe deasupra reacțiilor comune  – același fel idealist (adică legat de idei și dezlegat de interese) pe care nu l-a negociat și l-a plătit integral cu tragedia propriul destin, dar care s-a dovedit de fiecare dată racordat corect la judecata posterioară a istoriei.

Și astfel ne întoarcem în punctul de la care am pornit încercând să înțelegem paradoxul potrivit căruia, în mijlocul unei situații politice complet lipsite de moralitate, istoria  și opinia publică selectează – în pofida tuturor înfrângerilor sale – un om politic care a așezat întotdeauna morala deasupra politicii.

De altfel, această alegere nu se produce doar acum, sub aura jertfei sale, a perspectivei schimbate de anul 1989 și a  răsucirilor  evoluției internaționale de azi… Alegerea lui Maniu ca model, ba chiar alegerea  Modelului Maniu de către opinia publică s-a petrecut treptat, o dată cu întunecarea orizontului istoric în timpul și după cel de al doilea război mondial, când cunoscuta lui declarație „urăsc din tot sufletul tirania, iubesc cu fanatism libertatea și ordinea legală și țin neclintit la democrația națională” și-a dobândit încărcătura de viață și de moarte care a dus la rezultatul real al alegerilor din 1946. Alegeri despre care Iuliu Maniu a spus cu o clarviziune și un tragism neatins în general de oamenii politici: „Ceea ce pot eu să fac acum pentru neamul meu este să câștig în realitate alegerile, chiar dacă ele vor fi trucate, pentru a arăta lumii, și mai ales poporului nostru că nu a acceptat în mod liber implicarea comunistă. Această atitudine, moralmente valoroasă, va sta la temelia renașterii în demnitate și adevăr care sigur va veni”.

Din această frază, în egală măsură  sfâșietoare și optimistă, și-au tras puterea de a porni mai departe actele de curaj disperat ale următoarelor decenii de teroare și speranțele, neînfrânte chiar, dacă atât de des infirmate, din postcomunism. Pentru că Modelul Maniu, reluat și reinterpretat de Modelul Coposu, se dovedește singura soluție – o soluție mereu de avarie – pentru ieșirea din cloaca politicii văzute ca  amestec de minciună, corupție și manipulare care se întinde ca o pată toxică pe suprafața globală a istoriei recente. Un model care vorbește nu doar de încercarea riscantă a moralei de a se impune în politică, ci și – și mai ales – de nevoia politicii de a se lăsa structurată de morala în absența căreia își infirmă definiția și încetează să mai reprezinte interesele cetății.

 

Ana Blandiana

 

text în curs de publicare în Iuliu Maniu și Maramureșul, coordonator acad. Emil Burzo, februarie 2023