IULIU MANIU ÎN DETENȚIE
Iuliu Maniu a fost principalul adversar al comunizării și sovietizării României în primii ani de după cel de al Doilea Război Mondial. La 14 iulie 1947, în urma operaţiunii de la Tămădău, i s-a impus domiciliu forţat la sanatoriul doctorului Ion Jovin, medicul său personal, unde era internat din cauza unor probleme de sănătate. Reținut în 18 iulie, preciza într-o declaraţie scrisă în aceeaşi zi: „Sunt grav suferind. Din această cauză am intrat în sanatoriu, unde mi s-a făcut domiciliu forţat fără nicio motivare şi fără vreo formă legală. Am protestat în scris. Acum sunt ridicat de aici, fără nicio formă de drept, cu forţa. Cedez forţei, dar protestez cu toată hotărârea. Nu ştiu unde sunt dus. Cedez forţei”[31]. Anchetat în arestul Ministerului de Interne, a fost condamnat prin Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Bucureşti nr. 1988 din 11 noiembrie 1947 la temniţă grea pe viaţă pentru „crima de înaltă trădare”[32].
Penitenciarul Galați
De la Şcoala de Război din Bucureşti, unde a avut loc procesul, a fost transferat la 14 noiembrie 1947 în închisoarea din Galaţi[33]. Fostul diplomat Camil Demetrescu, condamnat la 15 ani muncă silnică, notase în însemnările sale câteva aprecieri referitoare la condiţiile din penitenciarul Galaţi:
„La 14 noiembrie am fost vârâţi în celulele de la parter ale celularului, de la numărul unu la treisprezece, fiind o celulă lângă Maniu rezervată gardianului de zi şi pentru cel de noapte, ca şi pentru plantonul nostru care dormea acolo. Aceasta ca să-l izoleze mai tare pe acel om bătrân, iar între Ilie Lazăr şi despărţământul de scânduri, care ne izola de restul coridorului se găseau de-a dreapta şi de-a stânga celulei sale încă o celulă sau două neocupate. Una era cu bagajele cu care veniserăm. Zidurile erau scorojite, văruite peste murdărie, celula avea cel mult şapte paşi, iar la uşa ei dacă întindeam mâinile în lături, nu o puteam face în largul meu pentru că atingeam pereţii. Pe ziduri umezeală de curgea apa, fereastra era mică, fără geamuri, dreptunghiulară, un pat de fier şi altul suprapus, o saltea de ramuri sau de paie învelită cu o pânză murdară dar nu în general murdară, ci în special murdară cu pete de sânge şi altele dezgustătoare. Uşa de grinzi bătută în drugi, de vreo cinci-şase centimetri grosime, ferecată cu zăvor. Vizeta zăbrelită. În faţa ei o mică poliţă. A doua zi dimineaţa, au venit directorul, subdirectorul, un gardian şi un deţinut care s-a suit pe o scară din curte şi a bătut ferestrele în cuie şi pe urmă le-a zidit pe margini cu ciment ca să nu le putem deschide vreodată”[34].
La scurt timp după sosirea în penitenciar, a avut loc şi primul incident, descris de fostul diplomat:
„Fiind zăvorâţi, gardianul ne spusese să batem în uşă dacă avem nevoie de ceva. Târziu, în noapte, Maniu a început să bată încet, apoi mai tare, după aceea am bătut cu toţii şi am început să strigăm fără întrerupere după gardian, care a venit prea târziu după ce bietul om nu s-a mai putut reţine. L-a îngrijit şi primenit Ilie Lazăr[35] cu devotamentul lui arzător”[36].
Penitenciarul Sighet Principal
La 16 august 1951 a ajuns la Sighet de la închisoarea din Galaţi, lotul fruntaşilor naţional-ţărănişti, condamnaţi în noiembrie 1947 la ani grei de temniţă în cadrul unui proces de tip stalinist: Iuliu Maniu, fost prim-ministru, preşedinte al P.N.Ţ.; Ion Mihalache, fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor şi preşedinte al P.N.Ţ; Ilie Lazăr, fostul preşedinte al Organizaţiei Muncitoreşti pe ţară a P.N.Ţ.; Victor Rădulescu-Pogonenau, fost director al Cabinetului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine; Nicolae Carandino, fostul director al ziarului ,,Dreptatea”; Radu Niculescu-Buzeşti, fost ministru al Afacerilor Străine şi Camil Demetrescu, fostul director adjunct al Direcţiei Cabinetului şi Cifrului din Ministerul Afacerilor Străine[37].
Mărturiile colegilor de suferință
Despre perioada detenţiei fruntașului țărănist la Sighet au fost publicate câteva mărturii pe care le vom reda în continuare:
Mărturia episcopului Iuliu Hossu
„A produs mirare că există în casă orez, şi mare bucurie că ne aflăm în apropierea lui Maniu; dar bucuria n-a ţinut mult, căci l-au dus în altă celulă; poate atunci l-au dus în celulă unde era şi cu alţi soţi de suferinţă; într-un timp a fost cu un părinte franciscan, căruia apoi i s-a pierdut urma, nu ştiu unde îl vor fi transferat; altădată a fost la parter[38], cu alţi soţi de suferinţă, atunci să fi fost între dânşii şi [Sebastian] Bornemisa[39]. Marele Iuliu Maniu, fiind slăbit în timpul din urmă, era dus cu targa la baie, poate anume să se îmbolnăvească; la tot cazul, nu din excesivă grijă faţă de dânsul”[40].
Mărturia fostului diplomat Camil Demetrescu
„La Sighet am avut un regim odios, dar oarecare curăţenie, fără cearceafuri, fără pernă, cu saltea de paie curată. Ori asta era mult pentru noi. Foarte mult. În celule am stat trei până la urmă, că pe [Nicolae] Carandino l-au mutat cu Maniu ca să-l îngrijească. Îmbătrânise, când l-am văzut ultima dată era scos de subsiori, târât pur şi simplu de Carandino şi Bornemisa[41]. Cred că Bornemisa era sau [Asra] Berkovitz[42]. L-au târât de umeri de la cameră la aer, la ultima plimbare, aşa-zisa plimbare. Şi acolo am avut o viziune de-a dreptul îngrozitoare: să-l vezi pe cel mai celebru bărbat al ţării, îmbătrânit în aşa măsură că nu se putea decât târî. Era târât. Şi el punea ceva bunăvoinţă, adică punea un picior în faţă, pe urmă se forţa să pună celălalt picior. Un Maniu cum nu mai văzusem până atunci şi cum regret că-l voi vedea în tot restul vieţii”[43].
Mărturia călugărului Ion Raţă Tarcisius
„La închisoarea Sighet erau circa 130 deţinuţi, cuprinzând fruntaşii partidelor politice, episcopi şi preoţi uniţi, dar şi romano-catolici. După un timp Raţă a fost închis în aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu. Acesta avea pe atunci 76 de ani. După circa două săptămâni, Raţă ajunsese în termeni foarte buni cu Maniu pe care îl ajuta la toate, astfel că Maniu îi ceruse lui Raţă să nu-i mai spună altfel decât bade Iuliu, aşa cum îi spuneau rudele apropiate. După circa 20 de zile de şedere împreună, Raţă a fost scos din celulă şi trecut într-o cameră alăturată, goală deorece venise de la Comitetul Central al P.C.R. un activist [probabil un anchetator al Securității implicat în cercetarea cazului Pătrășcanu – n.n.] care vroia să discute cu Maniu. Aceasta se petrecea în 1951. Între timp Raţă îl pusese pe Maniu la curent cu întreaga situaţie internă şi externă deoarece Maniu nu ştia nimic de la arestarea sa din 1947 până în 1951, nici măcar că regele fusese îndepărtat. Din camera alăturată, Raţă a auzit toată discuţia dintre activistul C.C.-ului şi Maniu. Scopul discuţiei a fost ca să afle de la Maniu dacă şi ce legături au existat între Maniu şi Lucreţiu Pătrăşcanu. După cum a auzit Raţă şi după cum i-a confirmat şi Maniu apoi, nu i-a spus nimic activistului despre aceste relaţii, ba chiar i-a spus la un moment dat «Domnule, te rog să ieşi afară pentru că nu mă simt bine». Maniu era întins pe pat deoarece din cauza unui reumatism nu se mai putea folosi de piciorul şi braţul stâng. La ieşirea din celulă, activistul i-a spus politrucului închisorii, care aşteptase pe coridor, să-l scoată pe Raţă din camera alăturată pentru a vorbi cu el. Raţă i-a fost înfăţişat şi activistul l-a întrebat despre starea sănătăţii şi starea de spirit a lui Maniu. Raţă i-a spus ce bolnav este Maniu şi l-a rugat să intervină să li se dea o altă celulă cu mai multă lumină, în care să intre şi soare. Activistul i-a spus lui Raţă să-l îngrijească pe Maniu şi a plecat. În aceeaşi seară, Raţă şi Maniu au fost mutaţi într-o altă cameră, la capătul unui alt coridor, cameră care avea pe jos scândură şi care avea ferestre mari şi mult soare. În această cameră, Raţă îl muta cu patul pe Maniu în timpul zilei în aşa fel ca acesta să stea cât mai mult timp la soare. Raţă comunica cu ceilalţi preoţi şi episcopi prin cei ce veneau zilnic la măturatul coridorului până la uşa lor ca să ia gunoiul. Raţă scotea gunoiul şi îl aşeza la uşă ceva mai răsfirat ca să aibă timp să comunice cu cel ce îl aduna afară. Semnul său, ca să se ştie la ce celulă este, era un pai rupt pus lângă uşe. Cu acest semn au fost reperaţi Raţă şi Maniu imediat după schimbarea camerei lor. Printre gardieni erau unii răi, care erau îndepărtaţi de la uşa unde aveau loc comunicările în timpul măturatului, printr-un incident în alt capăt de coridor. Alţi gardieni erau buni şi se îndepărtau singuri într-un colţ lăsându-i să discute. În acest fel, în fiecare săptămână, Maniu şi Raţă s-au spovedit câte unui preot care venea la uşă cu măturatul şi care le aducea binecuvântarea de la episcopii închişi. În total, Raţă a stat închis cu Maniu patru luni”[44].
Mărturia părintelui Alexandru Raţiu[45]
„Eu eram izolat în camera vecină, la secţia a 2-a, îi auzisem discutând mereu; prin ţeava de la calorifer am stat de vorbă cu Nicolae Carandino, care l-a informat pe Maniu de prezenţa mea; când şi-a adus aminte că eu sunt preot greco-catolic, a cerut să-l mărturisesc. Prin ţevi era imposibil. I-am promis că voi intra în camera lui, era în luna noiembrie 1952. Am aşteptat mereu ocazia, secţiile erau păzite ziua-noaptea de gardieni. Totuşi, prin mijlocirea unui gardian mic de statură, Pascu Florian din Ţigăneşti, judeţul Bihor, numit de noi Piccolo, într-o dimineaţă, când el era de pază, am intrat la Maniu în grabă, l-am spovedit şi i-am dat dezlegarea. Era foarte slăbit, tremura de frig, avea numai o pătură cazonă de închisoare, a fost foarte fericit că a putut să se spovedească”[46].
Mărturia fruntașului ţărănist Mihai Popovici
„Din nefericire, Maniu a murit la Sighet. Nu l-am putut vedea niciodată. La început, la Sighet – când se mai putea plimba în curte – unii riscau bătaia ca să privească pe geam şi să-l poată zări. Camarazii mei de celulă m-au oprit să fac un asemenea gest. Ei credeau că nu aş rezista unei bătăi. La început, Maniu a stat în aceeaşi celulă cu Mihalache şi Carandino. Carandino a fost, se pare, kammerdiener-ul lor. Maniu abia se putea mişca; Mihalache era slăbit şi deprimat, pe câte mi s-a spus. Cu mândria lui de ţăran brav a suportat foarte greu umilinţa. Nimeni în afară de aceştia nu au putut să aibă vreun contact cu Maniu. Când starea lui s-a înrăutăţit, Mihalache a fost scos din celulă şi dus în altă parte. În locul lui l-au adus pe Bornemisa. Maniu nu se mai putea da jos de pe salteaua de paie pe care şi-a sfârşit zilele. Pierduse de mult controlul urinei şi a fecalelor. A zăcut într-o îngrozitoare murdărie. Mi s-a spus că Bornemisa şi Carandino s-au chinuit grozav cu dânsul. Trebuia curăţat, trebuia spălat şi trebuia hrănit. În dimineaţa zilei de 5 februarie 1953, un preot unit a trecut pe sălile puşcăriei îngânând rugăciunea morţilor. După puţin timp a trecut din nou, cu destul curaj: «Rugaţi-vă, Domnul Maniu a murit»”[47].
Mărturia cardinalului Alexandru Todea
„În 1953, prin luna ianuarie, Carandino îmi spunea că e foarte grav, credea că e vorba de sfârşit, dar vrea să se mărturisească. În 2 februarie ştiam că e un gardian mai bun, e şi sărbătoare şi mă pregătesc şi eu. Maniu de fapt a fost pregătit şi mi-a spus Carandino că se sculase de dimineaţă, şi-a spus rugăciunile şi aşteptă cu nerăbdare. Am ridicat năframa, cu mătura în mâna stângă, am ţinut-o în loc de toiag arhieresc şi am spus cuvintele acestea: «Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos, cu darul şi cu îndurările iubirii să vă ierte, domnule Iuliu Maniu, de păcatele dumneavoastră, iar eu nevrednicul preot prin puterea care mi s-a dat vă iert de toate păcatele. În numele Tatălui, al Fiului şi Sfântului Spirit. Amin.» Şi Maniu a răspuns: «Acum pot să mor». În 5 februarie, Maniu a murit. A fost o supraveghere, strigăte pe noi. Ciolpan şi toţi gardienii erau pe sală. Am ieşit la măturat, s-au întors cu ochii la noi, ca să ne împărţim toţi la măturat. În momentul acela au strigat la noi: «Băi, în partea aceea, astăzi nu mergeţi la măturat!» În momentul acela, gardianul cel mai bun, căruia îi ziceam Piccolo, a venit aproape de mine şi mi-a zis: «Banditule, mişcă-te! Azi noapte a murit Maniu…» Acesta a fost motivul pentru care a strigat, ca să-mi poată comunica ce a vrut. A fost o impresie aşa de puternică că la subsiori am transpirat imediat, cu toate că eu mă aşteptam”[48].
Mărturia fruntașului liberal Asra Berkovitz[49]
„La începutul lui 1953, directorul închisorii m-a înştiinţat că voi fi transferat într-o altă celulă, unde voi avea de îngrijit un bolnav. Gardianul care m-a condus în celula în care se afla Maniu m-a pus să jur că voi păstra secretul asupra identităţii bolnavului, ameninţându-mă că de nu-mi voi ţine gura, voi avea soarta predecesorului, un călugăr, care vorbise. Când am ajuns lângă Maniu, am fost surprins de dimensiunea încăperii în care se afla. Ea conţinea mai multe paturi. Maniu se afla pe unul din acestea, aproape de fereastră. Un vânt rece pătrundea înăuntru pentru că fereastra nu se închidea bine. Când i-am spus cine sunt acesta păru satisfăcut, însă nu lăsă să i se vadă pe chip sentimentele. Cuvântul îi era stins şi se afla într-un fel de toropeală. Îmi dădui imediat seama că picioarele îi erau paralizate şi că suferea mult (…). Maniu suferea mai presus de orice de foame. I se da 250 grame de pâine pe zi. La prânz şi seara, el primea raţiunea reglementară, adică o farfurie umplută de cele mai multe ori cu o fiertură de orz. Maniu nu mânca decât pâinea şi nu se împiedica să nu o devore de îndată ce primea. Din timp în timp, i se da câţiva cartofi fierţi şi o ceaşcă de cafea, mai bine zis de orz prăjit. Nu era deci surprinzător că Maniu o ducea din ce în ce mai prost. Chiar şi medicul care avea misiunea de a-l îngriji nu voia niciodată să-i dea medicamentele care l-ar fi uşurat. După a treia lună pe care am petrecut-o aproape de el, Maniu a devenit foarte slab. Am fost atunci cu toţii înlăturaţi din camera lui. Până la urmă, în aprilie [de fapt, februarie – n.n.] 1953, el a fost lăsat singur şi a murit fără ca vreun prieten, nici măcar un gardian, să stea alături de el”[50].
Mărturia ziaristului Nicolae Carandino[51]
„Iuliu Maniu trebuia îngrijit ca un copil. Starea de neputinţă fizică nu îi influenţa însă în niciun fel moralul. Era la 78 de ani, dacă nu plin de optimism – nu era genul lui nici în libertate – apoi în orice caz de o surprinzătoare vioiciune mintală. (…). Iuliu Maniu suporta în închisoare[52] acelaşi climat de nobleţe în care toată viaţa se complăcuse. Nicio şovăială, nicio slăbiciune la acest bătrân care preferase să moară în închisoare decât să fie preşedinte al consiliului care să gireze, el, democratul de o viaţă, un regim de sclavie. (…) Agonia lui Maniu a durat câteva zile. (…) Conştient că moare, Maniu privea în gol şi bolborosea cuvinte pe care ne străduiam să le pricepem. Ultimele vorbe pe care le-a rostit, le-am auzit distinct: «Ce frumoasă femeie era Clara»”[53].
Mărturia fruntașului țărănist Ilie Lazăr
„În 4 februarie [1953] a venit la mine Pascu Florian şi zice: «Mi se pare că nu iese bine astăzi». «Dar de ce?» «I-am dat de mâncare, şi-i tare bolnav». Şi a doua zi, în 5 februarie 1953, s-a stins bătrânul. Noi, acolo, în închisoare, aveam toţi o activitate extraordinară. A doua zi, dimineaţa, la orele opt, nişte foşti teologi de Roma care curăţau pe sală, mi-au spus: «Domnu` Lazăr, a murit Maniu». Atunci, îmi aduc aminte că pe ţevile de calorifer am bătut «Azi noapte a murit bătrânul»”[54].
„Noi, comuniştii, nu omorâm, avem metodele noastre care te fac să te dai singur cu capul de pereţi”.[55]
Supravieţuitorii Sighetului amintesc trei elemente principale care defineau viaţa din închisoare: foamea, frigul şi izolarea, toate acestea având drept scop lichidarea sistematică a deţinuţilor. De altfel, întreg regimul din penitenciar a fost conceput pentru a-i dezumaniza, umili şi batjocori pe deţinuţi. Aceste scopuri erau urmărite atât prin regimul zilnic[56] (muncile la care erau supuşi indiferent de vârstă sau de starea sănătăţii), cât şi prin regimul alimentar[57] sau cel sanitar[58]. Înfriguraţi, înfometaţi, terorizaţi, nu atât fizic cât psihic, deţinuţii aveau de acceptat şi violenţele de limbaj, trivialităţile unor oameni lipsiţi de orice instrucţie, dar ajunşi şefi ai unor foşti miniştri, academicieni sau ofiţeri de rang superior.
Parcurgând, însă, memorialistica Sighetului, constatăm existenţa în penitenciar şi a unor gardieni cumsecade, fapt remarcat şi de istoricul Constantin C. Giurescu: „Gardienii de la Sighet n-au fost cu toţii brute sau bestii; s-au găsit printre dânşii şi oameni de omenie, ba unii chiar de-a dreptul prietenoşi, înţelegând durerea şi suferinţele noastre şi încercând, în foarte strâmtele limite ale atribuţiunilor lor, să ni le îndulcească”[59].
Cel mai potrivit exemplu în acest sens este gardianul Florian Paşcu, amintit sub numele de „Cireşică”, în rândul demnitarilor sau „Piccolo” de ierarhii greco-catolici. Descris de istoricul Giurescu drept „cel mai mic de statură dintre toţi gardienii închisorii, de talia unui copil de 12-13 ani”[60], Florian Pascu, din Ţigăneşti Criş (Bihor), provenea dintr-o familie de ţărani săraci cu mulţi copii. A terminat şase clase în satul natal, apoi a muncit în gospodăria părintească, dar lipsa unor posibilităţi de trai l-au îndemnat în toamna anului 1952 să se îndrepte spre Direcția Generală a Penitenciarelor, devenind miliţian de pază la Penitenciarul Oradea[61]. La 31 octombrie 1952 a fost transferat la Penitenciarul Sighet Principal, unde a rămas până la 1 iulie 1953. De numele său se leagă un episod care ilustrează foarte clar că mai existau oameni pentru care personalităţile întemniţate la Sighet însemnau simboluri ale valorilor în care au crescut de mici şi în care au crezut o viaţă. Următorul fragment din memoriile istoricului Giurescu este sugestiv în această privinţă:
„Unit, avea o deosebită consideraţie pentru preoţii uniţi cărora cred că le dădea informaţii din afară. De asemenea, avea un deosebit respect pentru Iuliu Maniu. Într-o zi, pe când rămăsese într-o gamelă puţină mâncare, pe fund, era o mâncare mai bună, şi îl întrebasem dacă trebuie să o las la etajul întâi, unde era el de serviciu, sau s-o duc jos la bucătărie, mi-a spus: «Las-o aici, am să mai dau la celula asta», şi mi-a arătat celula unde era închis Maniu. «Lui Iuliu Maniu?», l-am întrebat eu, ştiind cine era locatarul celulei: «Da, mi-a răspuns Cireșică, el e tatăl nostru» şi a dus degetul în dreptul buzelor, în semn de tăcere”[62].
În timpul anchetei din 1957, episcopul de Maramureș, Alexandru Rusu a povestit colegului său de celulă despre atitudinea prietenoasă a gardianului Florian Pascu în timpul detenţiei de la Sighet:
„S-au găsit şi oameni buni printre cei care erau puşi ca să ne păzească. Cel care merită toată atenţia noastră este sergentul Pascu Florian. Venea în camera noastră şi dădea mâna cu noi; ne spunea pe unde mai este [Iuliu] Maniu şi cu cine stă; ne aducea fel de fel de veşti din libertate, aşa că, un timp, noi ştiam toate. La un moment dat a fost luat şi nu l-am mai văzut. Ne-a părut tare rău şi am căzut de acord cu toţii că mâine, când noi vom fi tari, să-l facem pe Pascu Florian om mare şi să-i dăm răsplata cuvenită pentru toate câte ni le-a făcut. Mult ne-a ajutat acest om simplu”[63].
Probabil că atitudinea blândă faţă de deţinuţi ori dorința acestuia de a reveni mai aproape de zona natală au determinat la 1 iulie 1953 transferul său la Penitenciarul Carei, o închisoare cu totul neînsemnată[64].
Decesul în penitenciarul Sighetului (5 februarie 1953)
Condiţiile inumane din penitenciar, asociate vârstei înaintate a unora dintre deţinuţi, starea precară de sănătate şi lipsa asistenţei medicale au contribuit substanţial la rata ridicată a mortalităţii în rândul personalităţilor politice şi clericale. În perioada mai 1950 – iulie 1955, dintr-un număr de aproximativ 200 de personalităţi, 53, adică un procent de peste 25% au decedat.
Fostul director Vasile Ciolpan a explicat în amintirile sale, referitor la perioada în care s-a aflat la comanda penitenciarului, că deţinuţii „cu toată îngrijirea şi cu toate că erau bine hrăniţi şi trataţi cu medicamente, au decedat pe parcursul anilor din cauză că unii erau foarte înaintaţi în vârstă şi aveau diferite boli cronice”[65]. Parcurgerea memorialisticii evidenţiază foarte clar cât de „bine erau hrăniţi şi trataţi cu medicamente” foştii demnitari şi clericii catolici.
Trupurile deţinuţilor decedaţi au fost transportate în timpul nopţii în cimitirul oraşului[66], iar de la mijlocul anului 1952 în cimitirul spitalului[67] şi aruncate în gropi ce au rămas anonime până azi[68]. Sugestiv pentru modul în care se proceda cu deţinuţii decedaţi este declaraţia redactată de Vasile Ciolpan, la 4 iunie 1955, în faţa unei comisii de anchetă din cadrul Direcţiei Penitenciare Lagăre şi Colonii:
„Pe data de 5-6 mai 1950 a început să sosească dube cu deţinuţi. Odată cu deţinuţii a venit şi fostul ministru Jianu Marin, împreună cu fostul colonel Baciu Ion, care a stat vreo două zile aici în localitate (…). Întrebând că pe viitor cum să procedez [ în cazul unui deces – n.n], mi s-a spus ca să se facă proces-verbal şi să semneze doi medici, dar să se păstreze secretul. A mai spus că împreună cu comandantul Securităţii din oraş să căutăm un loc pentru a-i putea înmormânta, dar în timpul nopţii şi să nu anunţăm moartea lor. (…) În anul 1950-1951 şi în 1952, până într-un timp, i-am îngropat în cimitirul oraşului; datorită faptului că la orice oră din noapte mai circulau oameni, am intervenit din nou pe lângă comandantul Securităţii din oraş pentru a stabili un nou loc, mai ascuns. După câteva zile de la intervenţia mea, am fost chemat de căpitanul [Adalbert] Stern, care mi-a indicat locul unde trebuia să-i transport pe cei morţi, adică în cimitirul spitalului, care este în afară de oraş”[69].
Pentru păstrarea secretului[70] îngroparea cadavrelor se realiza doar pe timpul nopţii[71], iar mormintele au fost mascate cu brazde de pământ ca să nu se mai poată identifica. După cum declara comandantul penitenciarului, deţinuţii morţi în anii 1950 şi 1951 „au fost îngropaţi cu sicrie, iar după această dată, îngroparea nu s-a mai făcut cu sicrie, deoarece nu mai aveam scândură”[72].
În cazul morţii unui deţinut, comandantul întocmea un simplu proces-verbal în dublu exemplar, fără ştampilă şi număr de înregistrare, în care erau trecute numele şi prenumele deţinutului, data şi motivul decesului. Potrivit afirmaţiilor fostului director, cauza decesului era astfel stabilită: „Mergeam cu medicul spitalului din Sighet şi cu medicul penitenciarului şi făceam un proces-verbal, iar cauza morţii se trecea diagnosticul care-l avea bolnavul”[73]. Procesele-verbale erau semnate de comandant, de medicul penitenciarului sau în absenţa acestuia de oficiantul sanitar, iar în câteva cazuri şi de ofiţerul informativ al închisorii[74]. Vasile Ciolpan a menţionat că în intervalul mai 1950 – martie 1954 decesele din penitenciar erau raportate telefonic[75] la Bucureşti exclusiv de ofiţerul contrainformativ al închisorii[76]. De la începutul lunii martie 1954, comandantul a informat în scris conducerea D.P.L.C. despre moartea fiecărui deţinut[77], fără însă a declara decesul la Sfatul Popular, în vederea întocmirii actului de moarte. În 2 martie 1954, Vasile Ciolpan a trimis colonelului Ioan Baciu, directorul general al D.P.L.C. un raport conţinând numele celor 41 deţinuţi, morţi în penitenciar în intervalul mai 1950 – martie 1954[78].
În cazul deţinuţilor decedaţi în Penitenciarul Sighet Principal în intervalul 6 mai 1950 – 6 februarie 1955 nu s-au întocmit acte de moarte, operaţiunea realizându-se abia în vara anului 1957, în urma presiunilor venite din partea familiilor celor dispăruţi.
La fel s-a întâmplat și în cazul lui Iuliu Maniu, actul său de moarte a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, iar la cauza morții se menționează sec: „Insuficiență circulatorie, miocardită cronică”[79]. La rubrica ocupaţia se consemnează cu cinism: „Fără ocupaţie”[80]. Tocmai în dreptul celui care a avut ca „ocupaţie” supremă grija pentru neam şi ţară, pentru valorile democraţiei în numele cărora a trăit, le-a apărat şi pentru care s-a jertfit.
La 21 octombrie 1955, cotidianul „The New York Times” a publicat o ştire referitoare la decesul lui Iuliu Maniu în închisorile României comuniste[81]. Cu două zile înainte, autorităţile de la Bucureşti au confirmat ştirea într-o manieră originală. Fostul premier Gheorghe Tătărescu a fost autorizat să acorde un interviu jurnalistului Jack Raymond, corespondentul la Belgrad al ziarului american, în care să amintească despre moartea în timpul detenţiei a lui Constantin (Dinu) Brătianu şi Iuliu Maniu[82]. În 4 noiembrie 1955, prin intermediul unui comunicat, Departamentul de Stat deplângea moartea venerabilului om politic român:
„Iuliu Maniu a luptat cu mult curaj împotriva forţelor reacţionare şi tiranice din ţara sa în tot timpul lungii sale cariere politice. Ca apărător al libertăţilor individuale şi campion al cauzei ţăranilor români, pe care i-a reprezentat pentru mulţi ani, Iuliu Maniu a câştigat devotamentul celor care l-au urmat, iar admiraţia şi respectul [oamenilor] l-au însoţit permanent. Moartea sa întristează, nu doar pe cetăţenii şi popoarele Europei de Est, ci pe toţi prietenii democraţiei din întreaga lume”[83].
Încercările de „recuperare” a osemintelor fruntașului P.N.Ț.
După aproape două decenii de la decesul fruntaşului Partidului Național Țărănesc, profitând de atmosfera de relativă destindere, Clara Boilă, nepoata după soră a lui Maniu a adresat, la 13 februarie 1970, un memoriu preşedintelui Nicolae Ceauşescu prin care solicita indicarea locului în care a fost îngropat unchiul ei pentru a-i putea îngriji mormântul[84]. La 30 noiembrie 1970, Clara Boilă trimitea şefului statului o nouă solicitare privind „eliberarea autorizaţiei de exhumare şi reînhumarea a osemintelor lui Iuliu Maniu, fie în Cimitirul Central din Cluj, fie în comuna Bădăcin, alături de osemintele părinţilor săi”[85]. În martie 1971, nepoata fruntașului țărănist a fost înştiinţată că cererea de reînhumare a fost aprobată[86], dar membri familiei nu puteau participa la exhumare[87]. Din documentele accesibile până în acest moment se pare că acţiunea propriu-zisă de exhumare de la Sighet a avut loc în 27 aprilie 1971[88]. Întrucât familia nu era de acord ca ceremonialul religios să fie îndeplinit de un preot ortodox, a fost solicitat părintele Simion Man[89], nepotul lui Iuliu Maniu, fără a se stabili exact ziua[90] în care urma să aibă loc reînhumarea[91].
La 29 iunie 1971, un delegat din partea Ministerului de Interne a venit la Cluj, comunicând Clarei Boilă că exhumarea a avut loc, iar familia va putea verifica osemintele, acestea fiind însoţite de un certificat medico-legal pentru a le confirma autenticitatea. A doua zi, la citirea certificatului medico-legal, membri familiei Boilă au realizat că osemintele nu aparţineau lui Iuliu Maniu din cel puţin două motive: în document se aminteşte de dentiţie, fruntaşul ţărănist neavând dinţi în momentul morţii, respectiv urmele de fractură la nivelul cubitusului, în timp ce Maniu a suferit o fractură la tibie. În faţa acestor neconcordanţe evidente, reprezentantul Ministerului de Interne a admis că ar putea fi vorba de o greşeală, precizând că va discuta problema cu superiorii săi de la Bucureşti. În scurt timp a revenit cu un telefon în care, după ce şi-a cerut scuze pentru confuzie, a promis că se va întoarce peste câteva zile cu osemintele fruntaşului ţărănist[92].
În aceeaşi zi, după consultarea familiei[93], pentru a se evita o nouă situaţie neplăcută, Clara Boilă a trimis o adresă lui Nicolae Ceauşescu prin care comunica că renunţă la demersul de a identifica rămăşiţele pământeşti ale unchiului ei[94].
Investigațiile privind locul de înhumare al liderului țărănist
În toamna anului 2006, Ioan Popovici, fost gardian la închisoarea din Sighet a relatat modul în care s-a desfăşurat operaţiunea de deshumare a osemintelor lui Iuliu Maniu în Cimitirul Săracilor, în aprilie 1971:
„Am intrat în cimitir, eu, Pop Vasile şi Bledea Gheorghe, deplasându-ne în apropierea unei locuinţe aflate în partea de centru-sud a cimitirului, unde Pop Vasile ne-a condus fără ezitare la un loc în care a afirmat că este îngropat Iuliu Maniu. Ajungând la locul indicat de acesta, el şi Bledea Gheorghe, împreună cu Pop Mihai care venise cu noi, începuse să sape. Aceştia au dezgropat şapte morminte până când au găsit un mormânt în care erau osemintele unei persoane care corespundea descrierii persoanei căutate de noi. Precizez acest lucru întrucât Pop Vasile avea informaţii că Iuliu Maniu avea o tijă metalică la picior fără să ştiu care dintre ele, aceste date existând în fişa medicală de penitenciar. La un moment dat am găsit rămăşiţele umane cu descrierea acestor amănunte şi atunci Pop Vasile a zis că am găsit ceea ce am căutat. Eu personal nu am văzut acele oseminte. În momentul în care a fost găsit scheletul, acesta a fost ridicat din groapă cu ajutorul scândurilor de la sicriu mai precis a celor din partea inferioară, care se aflau într-o stare bună, alte obiecte nu au fost ridicate din locul unde s-a găsit scheletul. Scheletul a fost ridicat pe platforma camionului, fiind pus pe scândurile găsite, după care a fost transportat fără a fi acoperit în incinta penitenciarului, mai precis la baie, unde câţiva deţinuţi pe care nu-i cunosc au spălat oasele de pământ şi le-au introdus într-o cutie de lemn confecţionată la solicitarea comandantului”[95].
Un alt fost gardian al închisorii, Mihai Foca, rememora în noiembrie 2006 cum a decurs operaţiunea de curăţare şi spălare a presupuselor oseminte ale fruntașului țărănist:
„Îmi aduc aminte că în primăvara anului 1971, intrând de serviciu la orele 19, am fost chemat de comandantul penitenciarului, căpitan Sicoe Gheorghe şi mi s-a ordonat să dau tot sprijinul unui ofiţer venit la penitenciar de la Ministerul de Interne din Bucureşti, fără să-mi spună despre ce anume e vorba. În timpul turei mele la postul de control al penitenciarului, unde se afla plutonierul Bledea Mihai, acesta m-a informat că în tura de dimineaţă mai mulţi subofiţeri din cadrul Penitenciarului Sighet au participat la deshumarea unor oseminte din Cimitirul Săracilor, printre care şi al lui Iuliu Maniu şi al altor personalităţi, dar nu cunosc care anume. De la comandant am primit ordin să pregătesc baia penitenciarului cu apă caldă, cearşafuri, întrucât urma să fie spălate osemintele unei persoane. Am făcut acest lucru şi l-am trimis pe Bledea Mihai, care a spălat efectiv oasele acelui cadavru. După această operaţiune a apărut un locotenent, medic la Ministerul de Interne din Bucureşti, care a început să reconstituie cadavrul acelei persoane şi să măsoare cu şublerul fiecare os în parte. Menţionez că eu nu am trecut la legitimarea acestui locotenent întrucât comandantul mi-a spus că el l-a identificat şi legitimat pe acel ofiţer şi că are autorizaţie de a efectua acele activităţi şi de a intra în penitenciar. Eu personal am stat alături de acest locotenent în camera de baie unde se afla şi o masă pe care a fost reconstituit scheletul acelei persoane. Din discuţiile purtate cu acel locotenent am aflat că este din Ministerul de Interne, dar nu mi-a zis cum îl cheamă, iar după un timp, întrebând totuşi la un moment dat pe cine caută şi ale cui oseminte sunt, acesta tresărind aproape spre finalul reconstituirii scheletului, mi-a spus că este vorba de Iuliu Maniu. Pentru a-şi argumenta această afirmaţie, mi-a spus că Iuliu Maniu, conform actelor din dosarul lui medical, ar fi avut o fractură la mâna stângă sau dreaptă, întrucât se vedea pe osul respectiv acest lucru. Eu m-am uitat mai atent la acel schelet, iar medicul mi-a arătat o zonă, dar nu mai reţin exact unde şi mi-a spus că acolo ar fi sudura oaselor după o ruptură. Nu am observat ca acel schelet să aibă în vreun os vreo tijă metalică şi nici medicul sau acel locotenent nu s-a pronunţat în sensul vreunei astfel de idei. După acest lucru, locotenentul a luat oasele cadavrului şi le-a aranjat într-o cutie metalică pe interior, căptuşită cu tablă în interior şi în afară cu scândură. Din câte îmi aduc aminte, acea ladă era de 60-70 cm şi o înălţime 50 cm, aceste dimensiuni fiind aproximative. După aranjare a închis cutia metalică cu lacăt şi apoi a sigilat-o cu ceară roşie, punând sigiliul său. După acest lucru, discutând în continuare cu el, am mai aflat de la acesta că urmează să ducă cutia la Aeroportul Baia Mare, întrucât aceste oseminte au fost solicitate de către o nepoată sau rudă a lui Iuliu Maniu din S.U.A. Verificarea a fost făcută de el întrucât familia lui Iuliu Maniu avea suspiciunea că nu are să li se dea osemintele lui Iuliu Maniu. Toată lucrarea a fost făcută după declaraţiile date de membri familiei Maniu şi dosarul medical al acestuia. La această reconstituire făcută în penitenciar nu a participat nicio persoană din partea familiei lui Iuliu Maniu şi nici la deshumare. Eu personal nu cunosc câte cadavre au fost deshumate, dar ştiu că doar al lui Iuliu Maniu a fost dus în incinta penitenciarului. Menţionez că eu nu cunosc cu ce maşină a fost transportată cutia cu osemintele, întrucât eu am ieşit din tura de noapte şi până la ora 7:00 dimineaţa, nu venise nimeni să ridice acea cutie. Nici ulterior nu am aflat cum a fost transportată acea cutie”[96].
Declaraţiile foştilor gardieni au fost consemnate în toamna anului 2006 în timpul cercetărilor de teren de la Sighet, când un grup de cercetători de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din Bucureşti, alături de procurorii Parchetului Militar au încercat, fără succes, să identifice osemintele liderului ţărănist[97].
În cadrul investigaţiilor judiciare a fost audiat şi Alexandru Satmari[98]. Un fragment din mărturia fostului ofiţer, în care doar personajele au fost reale, nu necesită niciun fel de comentariu suplimentar, dar contribuie la creionarea portretului fostului securist al închisorii:
„În perioada septembrie-octombrie 1953, cât eram în concediu de odihnă şi până la data preluării funcţiei de ofiţer de contrainformaţii, la 7 noiembrie 1953, am venit la penitenciar pentru a intra în contact cu activitatea pe care urma să o desfăşor şi să-mi i-au în primire atribuţiile de serviciu. Nu mai reţin cu exactitate data, dar cu aproximaţie în septembrie-octombrie 1953, l-am întâlnit la penitenciar pe Iuliu Maniu, cu care am avut o discuţie. Deşi, există un document oficial că el a murit în [5] februarie 1953, eu susţin în continuare afirmaţia potrivit căreia în luna septembrie sau octombrie 1953 am avut o discuţie personală cu Maniu. Avea celula la etajul I, lângă neagra. Avea 2 paturi l-am întrebat dacă nu îi este frig şi mi-a zis că-i mulţumit. Mi-a cerut să-i transmit unor lideri din Bădăcin: «Dacă voi muri, scheletul meu să fie dus la Muzeul Naţional al României». Mi-a spus că e paralizat şi nu poate merge. S-a plâns de mâncare: «Atâta ne dă, cât să nu murim de foame». Mi-a spus că puterile îl lasă, fiind din ce în ce mai bolnav şi că suferă de o paralizie care-l ţinea tot timpul în pat. De aceea nu mai putea ieşi la plimbare în curtea penitenciarului. În continuare, Maniu mi-a spus că la unul dintre picioare avea o tijă metalică de argint, care a fost introdusă în picior în urma unui accident de vânătoare (mi-a spus că a căzut de pe o stâncă) în timp ce se afla la Viena. Informatorii mi-au povestit că, după ce a murit Maniu[99], în data de 30 octombrie 1953, în celula lui a fost îmbrăcat în hainele lui civile, iar dimineaţa pe la orele 5 a fost dus la groapă de patru dintre cadrele militare ale penitenciarului, printre care Pop Vasile, fostul frizer, plt. Potăran Petru şi alţi doi subofiţeri ai căror nume nu mi-i amintesc acum. S-au deplasat la Cimitirul Săracilor în locul numit Făitoaie, unde au săpat o groapă pentru a-l îngropa pe Maniu[100]. În căruţă a fost şi comandantul penitenciarului, [Vasile] Ciolpan, care le-a propus să se oprească la un bufet aproape de Fabrica de perii pentru a consuma ceva alcool. Mult nu au putut să stea acolo pentru că, căruţa era în drum şi era deja cunoscută că este a penitenciarului. Calul şi căruţa erau cunoscute. Mergând spre cimitir, înainte de a trece calea ferată, corpul neînsufleţit a lui Maniu a căzut. Constatând că au rămas fără cadavru au întors căruţa şi la circa 200 metri în urmă au găsit, pe marginea şanţului, corpul lui Maniu. Era învelit cu pături. La cimitir groapa era deja săpată. L-au pus înăuntru, doar aşa. L-au pus aşa în groapă. Peste pământ au pus iarbă, tăiată cuburi”[101].
Cel mai probabil, după preluarea postului, la începutul lunii noiembrie 1953, Alexandru Satmari a aflat informaţii despre moartea şi înhumarea fruntaşului ţărănist, operaţiunea desfăşurându-se cu mai bine de opt luni în urmă.
Până în toamna anului 2006, fostul ofiţer de informaţii a deţinut mai multe obiecte despre care susţinea că ar fi aparţinut lui Iuliu Maniu. Obiectele au fost oferite fără succes spre vânzare unor prestigioase instituţii muzeale[102]. Întrebat de procurorii militari despre împrejurările prin care a intrat în posesia bunurilor, Alexandru Satmari a declarat:
„La gardianul Pop Vasile, informatorul meu, am găsit următoarele obiecte personale ale lui Iuliu Maniu: o pălărie de vânătoare în care este inscripţionată data naşterii lui Maniu (1873), pe care acesta a primit-o amintire din partea conducerii Austriei pe când se afla la vânătoare în această ţară. Aceste informaţii le ştiu de la Pop Vasile, el aflându-le personal de la Iuliu Maniu. Am mai găsit asupra gardianului Pop Vasile o batistă de culoare bej, cu modele imprimate în care s-a cusut cu aţă roşie: ziua, luna, anul în care a murit Iuliu Maniu de către Pop Vasile (29 octombrie 1953); o matriţă de tras cizmele, confecţionată de episcopul Alexandru Rusu la atelierul de tâmplărie al penitenciarului, Maniu lăsând cu limbă de moarte ca aceste obiecte şi bastonul să fie date familiei lui de la Bădăcin. Întrebându-l pe Pop Vasile ce a vrut să facă cu bunurile acestea, s-a justificat că a vrut să le dea lui Ciolpan Vasile. I-am confiscat lui Pop Vasile aceste bunuri ale lui Maniu, după care am informat telefonic pe secretara comandantului unităţii militare căruia eram subordonat, colonelul Tiriachiu [Vasile Ţiriachiu, şeful Serviciului Operativ din Penitenciare, Lagăre și Colonii – n.n.], care nu era prezent în unitate. Secretara mi-a spus să reţin asupra mea aceste bunuri că va raporta colonelului, urmând ca acesta să vină după ele într-un control. Dar nu a mai venit, aşa că obiectele au rămas la mine. În 1987, bunurile au fost depozitate de fiul meu, Satmari Mircea Alexandru, într-o bancă din Germania, iar după 16 ani le-am readus în ţară şi le-am depus pentru un an într-un seif la Banca Comercială Română. Menţionez că nu am avut niciodată intenţia de a le valorifica sau înstrăina, ci aveam intenţia de a le preda fostului preşedinte al P.N.Ţ.C.D., domnul Corneliu Coposu”[103].
În ceea ce ne priveşte, ne exprimăm scepticismul că obiectele menţionate ar fi aparţinut lui Iuliu Maniu. De altfel, incertitudinea privind autenticitatea lor a împiedicat tranzacţionarea acestor bunuri, ele fiind reţinute de organele de anchetă în noiembrie 2006, în vederea clarificării situaţiei lor[104].
Întrebat de procurorii militari în toamna anului 2006 dacă îşi reproşează ceva din activitatea desfăşurată în penitenciar, fostul ofiţer informativ a răspuns că şi-a executat serviciul în mod conştiincios şi nu are nimic de care să-i fie ruşine. Interogat în calitate de martor şi nu de acuzat, mărturia lui Alexandru Satmari nu a fost altceva decât o poveste romanţată în care acesta descrie cum a încercat să-i ajute pe deţinuţii politici din penitenciar. Procurorii militari au consemnat aceste fabulaţii, neavând de unde să ştie că aveau de a face cu un mitoman extrem de versat.
În loc de concluzii…
În primele două decenii ale regimului comunist, sistemul penitenciar din România a reuşit să transforme sute de mii de oameni în victime. Locul în care, în general, se execută pedeapsa şi sunt disciplinaţi infractorii a devenit spaţiul în care s-a realizat torturarea, reeducarea şi distrugerea celor care se opuneau sau nu agreau noua societate impusă de autorităţile comuniste. Agresiunea concertată şi de durată, de ordin fizic şi moral asupra arestaţilor şi a familiilor acestora a avut ca rezultat demoralizarea celor care nu au fost victime directe ale represiunii, dar care puteau deveni oricând. Teroarea, ca mod de guvernare în sistemele totalitare, a produs suferinţă în cercurile sociale alese ca ţintă, dar, totodată, a făcut să răspândească concentric în societate o frică generalizată, paralizantă. Aşa s-a ajuns, în ultimele două decenii ale regimului, la obedienţa unui popor intimidat, pentru care, după cum remarca istoricul britanic Dennis Deletant, frica devenise o a doua natură.
Om politic a cărui acţiune se confundă cu o jumătate de veac de istorie naţională, Iuliu Maniu, prin fidelitatea şi consecvenţa faţă de un ideal politic, prin verticalitatea şi spiritul său de sacrificiu, rămâne un posibil model de urmat pentru reprezentanţii clasei politice româneşti actuale. Dar, el continuă să simbolizeze și ceea ce unii numesc, în spiritul marelui istoric Gheorghe I. Brătianu, decedat şi el la Sighet, „miracolul tenacităţii noastre în istorie”.
[31] Gheorghe Onişoru, „Ancheta lotului Maniu”, în: Analele Sighet 5, pp. 570-571.
[32] Procesul lui Iuliu Maniu…,vol. III, p. 372. La 12 octombrie 1998, în urma recursului în anulare declarat de Procurorul General al României, prin Decizia nr. 40 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dispus casarea Sentinţei nr. 1988 din 11 noiembrie 1947 şi ,,achitarea celor 19 persoane condamnate, pentru toate infracţiunile ce li s-au reţinut în sarcină” (Ibidem, pp. 433-457).
[33] Istoricul militar Eugen Bandea povestea la sfârşitul anilor ´70 despre condiţiile de detenţie ale liderului ţărănist la Galaţi: „Regimul de închisoare al lui Maniu, înainte de 1948 – excelent. Stătea la Galaţi. [Nicolae, căpitan de Securitate – n.n.] Andronache l-a întâlnit pe directorul închisorii, care cumpăra veselă pentru Maniu. Avea mâncare bună, literatură, toate la dispoziţie” (Andrei Şiperco, ed., Confesiunile elitei comuniste. România 1944-1965: rivalităţi, represiuni, crime. Arhiva Alexandru Şiperco, vol. II, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2016, p. 131).
[34] Camil Demetrescu, Note – Relatări, ediţie îngrijită de Nicolae C. Nicolescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2001, pp. 411-412.
[35] În ultimul cuvânt în cadrul procesului, rostit în şedinţa din 10 noiembrie 1947, Ilie Lazăr, după ce a menţionat că se consideră nevinovat pentru acuzaţia de a fi încercat constituirea unui guvern în exil a încheiat cu un mesaj adresat lui Iuliu Maniu: ,,Când veţi trece în deliberare, să vă însoţească gândul ţăranului din Maramureş: Doamne ajută dreptatea, iar pentru acela pe care, pe vremuri, marele român dr. N. Lupu l-a numit ctitor de ţară [a utilizat această formulare pentru a evita folosirea sintagmei ,,acuzatul Iuliu Maniu”, singura formulă de adresare permisă de preşedintele completului de judecată-n.n.] am să-i declar toată stima, dragostea şi devotamentul meu, până la moarte” (Procesul lui Iuliu Maniu…, vol. II, partea 2, p. 342).
[36] Camil Demetrescu, op.cit., p. 412.
[37] Arhiva Penitenciarului Baia Mare (în continuare APBM), fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat.
[38] Episcopul Hossu îşi aminteşte că ,,în celulă cu Iuliu Maniu erau vreo 6-7 inşi; stăteau cu fereastra deschisă, unul stătea îndosit după fereastră, să nu fie văzut de soldatul de pe turela de pe creasta zidului, şi aşa, trecând pe sub fereastră, şopteam: «Episcopul Hossu, preşedintelui şi soţilor [colegilor] binecuvântare»; şi aşa de mai multe ori” (Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu – în continuare Iuliu Hossu, Credinţa noastră…, ediţie îngrijită de Pr. Silvestru Augustin Prunduş, Cluj-Napoca, Editura Viaţa Creştină, 2003, p. 255).
[39] Sebastian Bornemisa (n. 24 iunie 1890, Burjuc/Hunedoara – d. 16 iulie 1953, Sighet), membru al Partidului Naţional-Agrar şi al Partidului Naţional-Creştin, ziarist, primar al Clujului (1931-1932), subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (decembrie 1937-februarie 1938).
[40] Ierarhul unit a relatat în memoriile sale că a aflat întâmplător despre deţinerea lui Iuliu Maniu la două celule distanţă faţă de a sa, atunci când gardianul, din greşeală, a dus porţia de mâncare a marelui om politic în celula preoţilor (Ibidem, pp. 250, 281).
[41] Istoricul Ion I. Nistor menţionează că a aflat despre Maniu că zăcea mereu în pat, fiind paralizat şi îngrijit de Sebastian Bornemisa (Ion I. Nistor, „Amintiri din închisoare”, în: Memoria. Revista gândirii arestate, anul 2001, nr. 1, p. 46).
[42] Asra Berkovitz (n. 15 septembrie 1886, Bârlad – d. 1972, Statele Unite ale Americii), fruntaş al Partidului Naţional Liberal, ziarist, director al ziarelor „Liberalul” şi „L’Indépendance Roumaine”.
[43] „Memorialul Durerii”, realizator Lucia Hossu Longin, episodul 5: „Sighet temniţa elitei româneşti”, difuzat la T.V.R. în 12 iunie 1997.
[44] Mărturia a fost reprodusă pe baza notei informative din 27 octombrie 1973, semnată de sursa „Leo” (Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități – în continuare ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 310239, vol. 1, f. 94-96).
[45] Într-o scrisoare redactată după 1990, părintele Alexandru Raţiu, a menţionat: „După moartea lui Maniu, trei preoţi – eu, Sălăjan Dumitru şi Ioan Bele – am fost chemaţi ca să facem curăţenie în fosta lui celulă şi să ardem resturile. Acolo am găsit salteaua, cearceafurile şi alte rufe care au aparţinut marelui dispărut. El mi-a cerut, prin gura lui Nicolae Carandino: «Dragă Părinte, dacă te eliberează, mergi la sora mea Cecilia, la Bădăcin, şi-i spune tot ce ştii despre mine». Am promis. De fapt, în vara lui 1956, fiind liber trei luni, am mers la Şimleu. Iar Cecilia stătea la o verişoară, la doamna Erdeli. I-am relatat totul. A plâns cu amar” (Alexandru Raţiu, Două scrisori…, în: Romulus Rusan (ed.), Memoria închisorii Sighet, ediţia a II-a, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 2003, p. 131).
[46] Ibidem, pp. 123-124.
[47] Mărturia a fost reprodusă pe baza notei informative din 14 iulie 1955 (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3618, vol. 6, f. 341).
[48] Interviu acordat în 1991 doamnei Lucia Hossu Longin („Memorialul Durerii”, episodul 5).
[49] După ce a asistat la o discuţie între Mihai Popovici şi Asra Berkovitz, sursa „Petru Cercel” semnala într-o notă informativă din 11 noiembrie 1957: „Se ştie că dr. Bercovitz a stat câteva luni în aceeaşi celulă cu Iuliu Maniu, la Sighet. În aceeaşi celulă se aflau Ion Mihalache, Bornemisa (decedat la o lună de zile după moartea lui Maniu) şi N. Carandino, fostul director al ziarului Dreptatea. Popovici dorea să afle noi amănunte referitoare la moartea lui Iuliu Maniu (la care Bercovitz nu a asistat, fiind mutat în altă celulă). Popovici dorea în special să ştie dacă Maniu nu a făcut destăinuiri importante şi dacă nu a lăsat vreun mesaj prietenilor săi. Doctorul Bercovitz a accentuat că Maniu îşi pierduse facultăţile sale intelectuale: «Rareori, când îşi revenea, el se referea îndeosebi la trecut, aşa cum fac de obicei bătrânii». Mihai Popovici a fost tot timpul foarte emoţionat. De câte ori se vorbea de Maniu, izbucnea în plâns” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 211174, vol. 2, f. 29-30).
[50] După emigrarea în Statele Unite a publicat în revista „Témoignages” o mărturie despre anii de detenţie intitulată „Prizonierii de la Sighet” (Caietele INMER, II, martie 2005, nr. 2, p. 52; Dinu Zamfirescu, „Un martor la bara tribunalului istoriei”, în: Tragedia României. 1939-1947, Bucureşti, Editura Pro Historia, 2004, pp. 373-375).
[51] Sursa „Vasile Bologa” relata într-o notă informativă din 11 februarie 1967 că a aflat de la Nicolae Carandino că liderul partidului național-țărănesc a murit în braţele sale: „El, Maniu, era conştient de faptul că fiind bătrân, va muri în detenţiune, dar îi spunea lui Carandino că el fiind încă tânăr va izbuti să supravieţuiască. Atitudinea lui Maniu în tot timpul a fost dârză şi demnă. A fost tratat cu asprime, ca toţi deţinuţii de la Sighet, dar nu a fost niciodată brutalizat” (ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3619, vol. 1, f. 87).
[52] Într-un document din ianuarie 1970, Zaharia Boilă relata o discuţie purtată cu Nicolae Carandino, care-i povestise în ce condiţii a murit Maniu şi că acesta ar fi fost „foarte prost tratat, probabil din ordin sau poate numai din iniţiativa organelor de pază de la Sighet” (ACNSAS, fond Reţea, dosar nr. 70243, vol. 4, f. 270).
[53] N. Carandino, op.cit., p. 145.
[54] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3732, vol. 9, f. 276-286.
[55] Afirmaţie făcută de comandantul închisorii, Vasile Ciolpan (Apud Constantin C. Giurescu, Cinci ani şi două luni în penitenciarul din Sighet (7 mai 1950-5 iulie 1955), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994, p. 94).
[56] Pentru detalii privind regimul penitenciar, a se vedea Andrea Dobeș, Spații carcerale în România comunistă. Penitenciarul Sighet (1950-1955), vol. 1, Cluj Napoca, 2021, pp. 182-210.
[57] Pentru detalii privind regimul alimentar, a se vedea Ibidem, pp. 210-216.
[58] Pentru amănunte privind regimul sanitar, a se vedea Ibidem, pp. 216-233
[59] Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 105.
[60] Ibidem, p. 125.
[61] Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor – în continuare AANP, fond Cadre, dosar f.n., neprelucrat.
[62] Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 125.
[63] ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3012, f. 172 v.
[64] AANP, fond Cadre, dosar f.n., neprelucrat.
[65] Vasile Ciolpan, Amintiri şi Memorii de viaţă, nepaginat.
[66] Rămâne până azi un mister locul în care au fost înhumaţi deţinuţii decedaţi la Sighet în intervalul 1950-1952. Fostul comandant precizează doar că i-a îngropat în „cimitirul oraşului”, în timp ce foştii deţinuţi vorbesc de Cimitirul rutean (episcopii Iuliu Hossu şi Ioan Chertes) sau Cimitirul evreiesc (episcopul Márton Áron, preoţii Gheorghe Pătraşcu şi Otto Farrenkopf).
[67] Vasile Ciolpan, Declaraţie din 4 iunie 1955 (AANP, fond Cadre, dosar nr. 1302, neprelucrat).
[68] Cimitirul spitalului se află la ieşirea din Sighet pe partea stângă a drumului spre Satu Mare şi este numit de localnici „Cimitirul Săracilor” sau „Cimitirul de la Cearda”. După 1997, când Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței a fost declarat „ansamblu de interes național”, a fost amenajat un ansamblu arhitectural dedicat memoriei deținuților politici morți sau executați în închisori, lagărele și deportările comuniste, precum și memoriei partizanilor uciși în luptele cu Securitatea (Pentru detalii, a se vedea https://www.memorialsighet.ro/cimitirul-saracilor/, accesat la 2 ianuarie 2022).
[69] AANP, fond Cadre, dosar nr. 1302, neprelucrat.
[70] Într-o declaraţie redactată la 4 iunie 1955, Vasile Ciolpan a precizat: ,,Fiind dat ordin că este secret şi că noi trebuie să aplicăm dictatura proletariatului, aşa cum ne-a învăţat partidul, noi am aplicat acest lucru cu cel mai mare secret, şi mai ales când am cunoscut că cine sunt deţinuţii, n-aş fi spus un cuvânt nimănui, mai bine să se fi întâmplat orice decât să arăt cuiva ce se petrece la noi” (Ibidem).
[71] În cursul audierilor din toamna anului 2006, Alexandru Satmari, fostul ofiţer contrainformativ al penitenciarului menţiona referitor la îngroparea deţinuţilor: „Din ceea ce ştiu, afirm că după ce deţinuţii politici mureau, îngroparea lor se făcea pe timp de noapte spre a nu fi văzuţi. În aceea perioadă, atât calul, dar şi căruţa penitenciarului erau cunoscute în localitate, iar când oamenii vedeau căruţa în apropierea cimitirului afirmau: «Iar a murit unul de la puşcărie!»” (Alexandru Satmari, Declaraţie de martor, 5 noiembrie 2006, document aflat în arhiva personală a autoarei).
[72] În timp ce personalităţile politice şi ecleziastice decedate în Penitenciarul Sighet erau îngropate fără sicrie pe motiv că nu exista scândură, materialul lemnos al unităţii era utilizat în interesul personal al comandantului, acesta confecţionându-şi în atelierul de tâmplărie al unităţii mai multe obiecte de uz casnic (ladă de campanie, masă, raft, scaune, valiză, cuier și alte lucruri mărunte” (AANP, fond Cadre, dosar nr. 1302, neprelucrat).
[73] Valeriu Achim (ed.), Închisoarea din Sighet acuză, Baia Mare, Editura Gutinul, 1991, p. 25.
[74] AANP, fond Cadre, dosar nr. 1302, neprelucrat.
[75] Afirmaţia lui Vasile Ciolpan este susţinută de o declaraţie a colonelului Tudor Sepeanu, şeful Serviciul Inspecţii în perioada mai 1950 – martie 1951. Acesta a precizat că ofiţerul informativ de la Sighet a raportat decesele din penitenciar ,,telefonic, printr-un cod special” (Casa terorii…, p. 231). După 1989, fostul comandant al închisorii a menţionat că în momentul morţii unui deţinut se raporta telefonic la Bucureşti, folosindu-se următoarea parolă: „S-a stins becul X” (Nuţu Roşca, op.cit., p. 21). Mişu Dulgheru, fostul şef al Direcţiei Cercetări Penale a Securităţii a precizat că în închisoarea din Sighet numărul celulei înlocuia numele deţinutului: ,,«Numărul 4. Pe dumneata te cheamă numărul 4»” (Confesiunile elitei comuniste…, vol. II., p. 281)
[76] Începând din anul 1954, ofiţerul informativ al penitenciarului îşi informa superiorii în scris despre cazurile de deces. Documentul avea de regulă următorul conţinut: „Grupa Operativă din Penitenciarul Sighet Principal raportează că în ziua de 14 august [1954] a încetat din viaţă deţinutul Mihai Racoviţă, care a suferit de diagnosticul miocardită senilă, cancer al obrazului drept cu metastază” (ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 8832, vol. 6, f. 121).
[77] Vasile Ciolpan utiliza următoarea formulă pentru a înştiinţa conducerea D.G.P. referitoare la decesul unui deţinut: „Raportăm că deţinutul Burilleanu Dumitru (zis Tilică) în vârstă de 77 ani a murit în seara zilei de 24 mai 1954 suferind de insuficienţă circulatorie cardiacă (boală de inimă). Sus-numitul a avut ultimul domiciliu la Craiova” (APBM, fond Penitenciarul Sighet Principal, neprelucrat).
[78] AANP, fond Cadre, dosar nr. 1302, neprelucrat.
[79] Arhiva Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței – în continuare AMVCR, fond Penitenciarul Sighet Principal, dosar Acte de moarte, f. 54-55. La începutul anului 1958, Mihai Popovici i-a solicitat lui Ionel Pop, nepotul lui Maniu să ceară autorităţilor un extras de deces, considerând că „partidul ar trebui să aibă totuşi un act din care să rezulte în mod oficial moartea lui Maniu în închisoare, întrucât asemenea acte au fost solicitate de familiile unor oameni politici care au murit în închisori, aceștia obţinând certificate de moarte de la autorităţi, spre a le folosi în diferite afaceri de natură civilă, cum a fost cazul fostei doamne Argetoianu” (Notă informativă din 11 aprilie 1958, semnată de sursa „Petru Cercel”, în: ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 3618, vol. 5, f. 64).
[80] AMVCR, fond Penitenciarul Sighet Principal, dosar Acte de moarte, f. 54-55
[81] Ştirea despre decesul lui Iuliu Maniu în temniţele comuniste era anunţat la 18 iulie 1951 de către Deutsche Presse Agentur din Stockholm (Katharina Kilzer, „România anilor ’50 în presa din R.F. Germania”, în: Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 8: „1954-1960. Fluxurile şi refluxurile stalinismului”, 2000, p. 949).
[82] Editorialul din „Journal de Geneve” din 22 noiembrie 1955, conţinea un vibrant omagiu adus celor doi lideri ai partidelor democratice, Iuliu Maniu şi Constantin I. C. Brătianu. La Istanbul, în 8 ianuarie 1956, din iniţiativa istoricului şi diplomatului Aurel Decei, a fost oficiată în prezenţa a peste 100 de persoane o slujbă religioasă pentru pomenirea celor doi mari oameni politici (Pentru detalii, a se vedea Liviu Țîrău, Iuliu Maniu și Constantin I.C. Brătianu comemorați la Istanbul, în ianuarie 1956, disponibil online pe http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Liviu%20-%20Iuliu%20Maniu.htm, accesat la 2 ianuarie 2022).
[83] Ibidem.
[84] În urma acestui memoriu, Clara Boilă a fost vizitată de doi membri ai Comitetului Judeţean de Partid Cluj care au sfătuit-o să trimită preşedintelui o nouă adresă în care să solicite permisiunea exhumării osemintelor şi reînhumarea acestora într-un loc mai accesibil familiei (Cristian Borz, Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu, Zalău, Editura Caiete Silvane, 2012, p. 123).
[85] Ibidem, pp. 123-124.
[86] Solicitarea de reînhumare a fost aprobată în şedinţa Secretariatului C.C. al P.C.R. din 29 decembrie 1970 (Nicoleta Ionescu-Gură, „Iuliu Maniu Să mă ducă de la casă până la mormânt patru flăcăi din sat, în: „Magazin Istoric”, nr. 2013 (553), p. 28, în continuare Nicoleta Ionescu-Gură, Iuliu Maniu…).
[87] Cristian Borz, op.cit., p. 124.
[88] Data este menţionată într-un raport al colonelului Nicolae Hrițan, şeful Inspectoratului de Securitate Maramureş din 30 aprilie 1971, adresate generalului Dumitru Borşan, şeful Direcţiei I (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 17, f. 241).
[89] Într-o notă informativă din 15 iunie 1971, agentul „Mare Mihai” a reprodus afirmaţiile părintelui Simion Man: „Este vorba ca Maniu să fie reabilitat şi după aceea se va face înhumarea cu ceremonia cuvenită. Eu am fost şi pe la Bădăcin unde am reamenajat mormintele părinţilor lui Maniu şi a familiei sale, îngropaţi pe Dealul ţarinii în fosta lor proprietate. Osemintele lui sunt puse într-o ladă în beciurile închisori din Sighet, unde Maniu a murit” (Ibidem, f. 247).
[90] La 9 iunie 1971, colonelul Zbârcea din Direcţia I îşi informa colegii de la Baia Mare că ,,ceremonia de la Bădăcin va avea loc săptămâna viitoare” solicitând ,,cunoaşterea intenţiilor” părintelui Simion Man în vederea prevenirii unor situaţii neplăcute (Nicoleta Ionescu-Gură, „Iuliu Maniu Să mă ducă de la casă până la mormânt patru flăcăi din sat, în: „Magazin Istoric”, nr. 2013 (553), p. 29).
[91] Pe prima pagină a unei adrese a Securităţii Baia Mare din 19 mai 1971 referitoare la deshumarea osemintelor lui Maniu, un ofiţer din conducerea Direţiei I a trecut următoarea rezoluţie: „Informaţiile pun în evidenţă faptul că acţiunea este mai deosebită decât cea anterioară de la Dobreşti [reînhumarea osemintelor lui Ion Mihalache – n.n.] Necesită, deci, măsuri complexe şi pe cât posibil dezinformare asupra datei la care se va produce evenimentul” (ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 17, f. 243).
[92] În timpul discuţiei telefonice din 30 iunie 1971, convorbirea fiind interceptată și transcrisă de ofițerii Securității, reprezentantul Ministerului de Interne a precizat: „Trebuie să mă duc la Bucureşti, unde am toate ambalajele trimise pentru că părerea mea personală este că aici e vorba de o confuzie crasă. Trebuie să mă duc unde am toate ambalajele, că noi am scos tot ce a fost acolo. Înseamnă că ăştia au făcut confuzie acolo, că astfel nu se poate. Aşa că eu o să vă sun după ce am identificat totul, dumneavoastră vă pregătiţi aici, adică vă aduc aici, să vedeţi despre ce este vorba. E vorba de o chestiune ştiinţifică, în urma unor chestiuni de confuzii. Vă rog să mă iertaţi că s-a făcut o asemenea confuzie”. La finalul discuţiei, Elena Boilă a menţionat dorinţa familiei „de a fi acolo, de faţă”, însă colonelul a replicat că îi pare rău, dar nu mai e nimic de făcut deoarece „s-a scos totul de acolo” (Idem, fond Reţea, dosar nr. 70243, vol. 1, f. 348).
[93] În cursul zilei, Elena Boilă i-a explicat unchiului ei, Ionel Pop motivele care au determinat familia să renunţe la reînhumarea osemintelor: „Nu am plecat la Bădăcin pentru că s-a întâmplat ceva foarte neplăcut. Înainte de a pleca am avut totul gata şi colonelul ne-a citit actul antropologic întocmit de medicii din Bucureşti pentru osemintele unchiuţului şi din actul acesta rezultă că ar avea dinţi în faţă şi că are fractură la mână. Nu este el, atunci am refuzat şi Matei [Boilă] le-a spus că în faţa acestei situaţii, noi vrem să fim de faţă la exhumare, altfel ne retragem cererea. La aceasta colonelul a spus că va lua legătura cu Bucureştiul şi ne va telefona. Ne-a telefonat acum un sfert de oră şi ne-a spus că nu mai putem să mergem la exhumare pentru că toate osemintele au fost scoase din cimitir, că trebuie să fie o confuzie la mijloc, că el se va duce la Bucureşti şi caută să găsească adevăratul schelet şi vine înapoi cu el şi ne dă voie să facem expertiza cu un medic legist şi cu Nelu [Ioan Boilă] aici la Cluj, înainte de a pleca. Suntem foarte necăjiţi că a fost totul pregătit şi nu e el” (Ibidem, f. 350v-351v).
[94] Scrisoare redactată la 30 iunie 1971 (Cristian Borz, op.cit., p. 128).
[95] Popovici Ioan, Declaraţie de martor, 2 noiembrie 2006, document aflat în arhiva personală a autoarei.
[96] Foca Mihai, Declaraţie de martor, 1 noiembrie 2006, document aflat în arhiva personală a autoarei.
[97] Pentru amănunte a se vedea Gheorghe Petrov, Cosmin Budeancă, Raport privind cercetările arheologice desfăşurate în Cimitirul Săracilor din Sighetu Maramaţiei (jud. Maramureş) în perioada 2-4 noiembrie 2006, disponibil online pe http://www.iiccr.ro/pdf/ro/investigatii_speciale/raport_sighet.pdf, accesat la 30 iunie 2016.
[98] În noiembrie 1953 lt. maj. Alexandru Satmari a fost numit la conducerea Biroului Operativ al Penitenciarului Sighet.
[99] Fostul securist al închisorii a precizat că a aflat de moartea lui Iuliu Maniu de la informatorii săi din rândul personalului şi nu de la directorul penitenciarului: ,,Ciolpan mi-a zis: «Măi, nu ştiu dacă şti sau nu, a murit şeful cel mare». Asta mi-a spus după vreo trei săptămâni. Eu ştiam deja de la ceilalţi” (Alexandru Satmari, Declaraţie de martor, 5 noiembrie 2006, document aflat în arhiva personală a autoarei).
[100] Într-un interviu acordat în anul 2004, Alexandru Satmari a lăsat să se înţeleagă că ar putea indica locul în care a fost îngropat Iuliu Maniu: „Revenind la moartea lui Iuliu Maniu, susţin cu mâna pe inimă că sunt acuzat pe de-a moaca. Eu am sosit în Sighetu Maramţiei în ziua de 7 noiembrie 1953, ca ofiţer de contrainformaţii. Documentele spun că Iuliu Maniu a murit în 28 sau 29 octombrie 1953. Deci, la sosirea mea fusese deja îngropat. Cum trebuia să mă informez asupra situaţiei operative curente din teritoriu, m-am interesat şi de moartea lui Maniu. Am luat cu mine patru oameni din cei care participaseră la înmormântarea lui şi i-am dus să-mi prezinte locul unde l-au îngropat, să-i văd mormântul. La urma urmei putea să fie şi o diversiune şi Maniu să nu fi murit, dimpotrivă, să-l fi făcut scăpat cineva. I-am văzut mormântul, pot să-l localizez şi astăzi. Dar nu forţat de cineva. Prin forţă nu vor afla de la mine nimic. Să fie clar pentru toată lumea” („Glasul Maramureşului”, Anul VIII, 29 iunie 2004, nr. 2197, p. 9).
[101] Alexandru Satmari, Declaraţie de martor, 5 noiembrie 2006, document aflat în arhiva personală a autoarei.
[102] Muzeul Naţional de Istorie a României şi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei sunt doar două dintre instituţiile cărora le-au fost oferite spre vânzare obiectele menţionate.
[103] Alexandru Satmari, Declaraţie de martor, 5 noiembrie 2006, document aflat în arhiva personală a autoarei.
[104] După decesul fostului ofiţer, bunurile reţinute au fost restituite soţiei, Maria Satmari. În octombrie 2012, aceasta le-a oferit gratuit Parohiei Greco-Catolice din Bădăcin cu condiţia să fie expuse în incinta casei memoriale (Pentru detalii a se vedea Obiectele care au aparţinut lui Iuliu Maniu vor să fie expuse la ele acasă, disponibil online pe http://www.magazinsalajean.ro/cultura/obiectele-care-au-apartinut-lui-iuliu-maniu-vor-sa-fie-expuse-la-ele-acasa, accesat la 8 februarie 2018.
fragmente dintr-un text în curs de publicare în Iuliu Maniu și Maramureșul, coordonator acad. Emil Burzo, februarie 2023
