Spre surprinderea noastră însă, patru inşi (Pogoneanu, Camil Demetrescu, Niculescu-Buzeşti şi subscrisul) am călătorit în acelaşi despărţământ, împreună. Nu înţelegeam de ce, după patru ani de izolare, din ce în ce mai strictă, ni se îngăduise să comunicăm – dar mai ales ne era teamă de tot ceea ce putea pregăti acest senzaţional libertinism. Presimţiri şi spaime nu ne împiedicau însă de la favoarea comunicării. Vorbeam cu toţi deodată, reveneam, ascultam cu gura căscată un monolog „senzaţional“ – dar mai ales nu tăceam. Destul tăcusem patru ani de zile. Nu ştiam şi nici nu bănuiam unde ne duc. Era de altfel ultima noastră grijă. De ce să ne gândim la probleme pentru noi, special alese ca să fie insolubile? Starea de euforie era deocamdată importantă. Aveam fiecare despre închisoarea pe care o făceam viziunea lui, o viziune care se împietrise în singurătate şi la care nu puteam renunţa. Confruntarea ne lămurea însă asupra detaliului, adică asupra faptelor. Visul personal, el rămânea mai departe de neclintit…
După un drum destul de lung dar în viteză mare şi fără oprire, am ajuns la destinaţie. Adică într-o nouă închisoare, situată – după imponderabilitate – undeva în Ardeal. Ne-au trebuit câteva săptămâni ca să ne dăm seama, ca să credem că ne aflăm la Sighet.
Fericirea din tren continua însă. Ni s-a repartizat aceeaşi celulă, o celulă spaţioasă, în care cele patru paturi ne lăsau destul loc de plimbare.
Pentru Pogoneanu, condamnat la quasi imobilitate, problema mişcării era secundară. Pentru noi, însă, era de o mare importanţă. Oricare ar fi fost însă condiţiile, chiar dacă am fi fost nevoiţi să stăm ca sardelele, pentru nimic în lume n-am fi renunţat la fericirea de a fi împreună. Astăzi îmi dau seama că toate conversaţiile noastre au fost ascultate, dacă nu înregistrate şi că din substanţa lor s-au cules informaţii folositoare torturilor in spe.
Avantajele de moment ni se păreau însă considerabile. Fericirile, ca şi durerile omeneşti, nu sunt absolute; ele se resimt în comparaţie cu clipele premergătoare şi cu cele ce urmează. Dacă ar fi să aleg din viaţă momentele de fericire deplină n-aş putea în orice caz neglija cele câteva luni petrecute împreună la Sighet.
Personalităţile, ca şi pregătirile noastre, se armonizau fără să se asemene. Piky Pogoneanu avea o solidă formaţie politică şi destule cunoştinţe de filozofie şi de morală. Radu Niculescu-Buzeşti, cap de serie la Mănăstirea Dealu, licenţiat în matematici, inginer, fost director al planificării la Reşiţa avea, în afară de adânci şi întinse cunoştinţe de specialitate, lumini deosebite în muncă, în literatură. Iar Camil Demetrescu, licenţiat în istorie şi cititor pasionat, ştia tot atât de bine să vorbească şi să asculte. Eu aduceam, pe lângă cunoştinţele de bază ale formaţiei mele, un tezaur de informaţii despre oamenii şi faptele dintre cele două războaie – în teatru, în presă, în literatură şi politică.
Vorbeam de dimineaţa până seara pe teme oferite de hazard, dar discuţia noastră era involuntar-sistematică. Fiecare privea lucrurile din unghiul lui de vedere şi le explica fără inutilă pedanterie – dar cu scopul de a se face înţeles şi de „a servi“. Din când în când, capul gardianului apărea la vizetă. Furaţi de focul discuţiei, se întâmpla să nu-l observăm până ce i se făcea auzit glasul.
– Ia mai liniştiţi-vă! Că nici acum nu vă astâmpăraţi. Vă arde de ceartă.
Pentru el, pasionatele noastre controverse erau „ceartă“ şi nimic altceva.
Pe lângă discuţiile de ordin general, aveam fireşte şi preocuparea imediată de a se afla unde suntem şi în ce scop am fost aduşi. Nu era uşor să răspunzi acestor nedumeriri. Dacă informaţia că ne aflăm la Sighet ne-a fost strecurată sub uşă de un popă (unit) care mătura pe culoar, alte „ştiri“ le-am cucerit pas cu pas, izbutind până la urmă să ajungem la o „verificare generală“. Oricât ar părea de bizară afirmaţia mea, trebuie să recunosc că, în comparaţie, eram cel mai orientat în problemele de viaţă practică şi ca atare cel mai capabil de a visa la misterul impenetrabil în care pluteam.
O fereastră cu gratii, relativ comodă deşi situată la înălţime, ne-a permis să controlăm în orele lor de plimbare pe colegii noştri de suferinţă. Ne-am împărţit rolurile după resursele fizice şi intelectuale şi chiar după defecte.
Din N. Carandino, Nopți albe, zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste, ediție îngrijită de Paul Lăzărescu, note de Andrea Dobeș, Fundația Academia Civică, 2017
***
Victor Rădulescu Pogoneanu (1910-1962), diplomat, director al Cabinetului şi Cifrului, al Presei şi Informaţiilor din Ministerul Afacerilor Străine. Arestat în 15 august 1947, a fost condamnat la 25 ani temniţă grea pentru „instigare la crimă de trădare prin necredinţă”. A trecut prin penitenciarele Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat şi Văcăreşti, unde a decedat la 10 martie 1962
Camil Demetrescu (1913-1992), jurist, diplomat de carieră, funcţionar superior în Ministerul Afacerilor Externe (1937- 1 947), a îndeplinit misiuni diplomatice la Moscova, Lisabona, Madrid şi Stockholm. Implicat în procesul fruntaşilor PNŢ, a fost condamnat la 15 ani temniţă grea pentru „complot şi instigare la trădare prin necredinţă”. A trecut prin penitenciarele Galaţi, Sighet, Jilava, Piteşti şi Dej. După expirarea pedepsei, la 1 octombrie 1962, i s-a fixat DO pe o perioadă de 36 luni în comuna Rubla din raionul Brăila. Restricţiile domiciliare i-au fost ridicate la 24 iunie 1964
Radu Niculescu–Buzeşti (1911-1990), membru PNŢ, inginer constructor. Arestat la 16 august 1947, a fost condamnat la 10 ani temniţă grea pentru „complot prin trădare şi insurecţie”, fiind încarcerat în penitenciarele Galaţi, Sighet, Malmaison, Jilava, Aiud, şi Râmnicu Sărat. Prin Decizia MAI nr. 6860 din 1 iulie 1957 i s-a fixat DO pentru o perioadă de 60 luni în comuna Rubla
Nicolae Carandino, jurnalist, director al ziarului Dreptatea. Arestat în iulie 1947, în urma înscenării de la Tămădău și judecat în procesul liderilor PNȚ. A fost condamnat la 6 ani închisoare. Închis la Galați și Sighet, apoi trimis cu DO în Bărăgan, în satele Bumbăcari și Rubla. Avea să fie eliberat abia în 1964. Despre perioada de detenție și de domiciliu obligatoriu a scris în volumul Nopți albe, zile negre. Memorii din închisorile și lagărele comuniste
