Am ales istoria fiindcă s-a întâmplat să beneficiez, la Școala Normală, de niște profesori demni de stimă, pasionați, Laur Gârbu și Iulia Surmei în primii ani, apoi eminentul pedagog Gh. Romândașu, care a instruit multe generații în domeniu și avea să trăiască peste un secol. Ezitam totuși între mai multe discipline din zona „literelor”, iar un alt profesor, I. Sârcu, ajuns apoi cadru universitar la geografie, a insistat mult să urmez medicina sau măcar chimia, știind pesemne că istoria era atunci sensibil marcată de sistemul politic. Am și audiat unele cursuri la chimie, două-trei săptămâni, în toamna anului 1953, dar am lunecat iute spre domeniul meu predilect (era posibil, era legal, fiindcă aveam diplomă de merit „excepțional”, iar un asemenea transfer constituia o simplă formalitate administrativă). A fost un pas bun sau nu? Profesorul Sârcu m-a ținut de rău, un timp, știind că studiul istoriei era momentan o aventură imposibilă, un angajament plin de riscuri, un pariu ce nu putea fi ținut cum se cuvine. Situația, în domeniu, începea totuși să se amelioreze, după moartea lui Stalin, care a trezit speranțe. Unui tânăr îi era îngăduit să viseze, nu-i așa? A început astfel o poveste care nu s-a încheiat încă.
… Mi-am dat seama, oarecum pe cont propriu, de unele exigențe ale meseriei de istoric. Există o inițiere în domeniu, realizabilă sub îndrumare calificată, însă și una „pe furiș”, dacă se poate spune așa, prin imitarea formală a celor deja familiarizați. În 1956, luam parte deja la o sesiune în capitală, unde m-am „produs” ca atare, valorificând și informații inedite, despre unele convulsii sociale din Moldova la începutul secolului XIX. Peste un an, am prezentat, la Cluj, un episod de istorie culturală, legat de opera lui Miron Costin, reper de neocolit în formația oricărui istoric român. Prezentasem, cu puțin timp înainte, la Universitatea din Iași, un amplu referat despre Ștefan cel Mare, parțial publicat în „Viața studențească”. A fost un moment de mare emoție, plin de urmări pentru mine și alți colegi, implicați în sărbătorirea voievodului, la cinci secole de la urcarea pe tron. Era un fel de a pune în lumină anumite valori din trecut, pe seama cărora se putea închipui o eventuală redresare a spiritului național. Eram datori să căutăm soluții, la nivelul nostru, cu resursele existente, pentru a stimula o schimbare de atitudine, un mod de implicare în rosturile comunității. Proiectul era mai vechi, însă a prins contur numai în toamna lui 1956, când s-au revoltat tinerii din Budapesta, invocând exemplul lui Petöfi și reclamând ajustări radicale în sistem, chiar și în relațiile cu Uniunea Sovietică. Tocmai atunci, un grup de studenți ieșeni, între care eu însumi, aflat întâmplător la Putna, în excursie, a decis să-l aniverseze pe marele ctitor, la împlinirea unei jumătăți de mileniu de la înscăunare. Era o exigență imperativă, ceea ce însemna, din punctul nostru de vedere, obligația de a redefini, pe cât posibil, proiectul național în raport cu valorile trecutului, cu istoria în ansamblu, de a căuta să ne situăm într-o relație benefică cu aceste valori.
… Arestarea a avut loc, în cazul meu, la 6 martie 1958, după aproape un an de la „evenimente”. Terminasem facultatea în mai 1957, în iunie-iulie a fost examenul de stat, apoi angajarea prin concurs la Academie, ca cercetător științific, în sectorul de medievistică, așadar legat de ce făcusem cu predilecție și înainte. S-a întâmplat să fie un post liber la profesorul C. Cihodaru, care conducea colectivul amintit. Mi s-a propus, în faza de acomodare, să întocmesc o bibliografie a lui A. D. Xenopol, în vederea căreia studiam toată ziua la Biblioteca Centrală. S-au păstrat unele cutii cu fișe, note, însemnări din acea perioadă, peste care s-a lăsat de mult ceața.
Arestarea a avut loc, repet, la început de martie ’58, în cadrul unor măsuri de profilaxie politică, în sensul că erau anihilați opozanții, chiar și cei numai presupuși. Ne-am trezit cu o învinuire foarte gravă, de complot împotriva statului. Ulterior, s-a admis că era vorba de uneltire, apoi numai agitație contra ordinii sociale, pentru care se puteau găsi eventual probe.
Fragment din interviul cu Alexandru Zub, realizat de Ioana Boca, 7 iulie 2002, Arhiva de Istorie Orală a Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, interviul nr. 1522, publicat în Alexandru Zub la Sighet, editori Ioana Boca și Andrea Dobeș, cuvânt introductiv Romulus Rusan, Fundația Academia Civică, 2012
citește și
