ROMULUS RUSAN: Taranii si comunismul – O expozitie a Fundatiei Academia Civica
Au fost mereu pe campul de lupta. Au luptat cu tatarii, cu turcii si cu rusii, cu secetele si inundatiile, cu “biraii” si activistii, cu birurile si cotele. Au fost mereu invinsi si invingatori, caci sacrificiul lor a hranit continuitatea istoriei.
Lupta cu comunistii i-a infrant insa definitiv, caci le-a distrus nu numai vietile, ci si radacinile. Fara pamant, taranii si-au pierdut definitia. Si-au luat lumea in cap venind la oras si lasand pamantul si gospodaria pe capul femeilor si copiilor, iar recoltarea in seama studentilor si soldatilor. Cei ramasi la lucrul campului au inceput sa “fure” din avutul obstesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forta).
Astazi, jertfa taranilor rasculati in 1949-1950 ramane un episod romantic. Razmeritele finale din 1960-1962 seamana cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, cand a fost decretata colectivizarea, seamana cu caderea Constantinopolului. Asa cum picturile din Aya Sofia ilustreaza o lume straina de cea care urma sa vina, taranii se proiecteaza in realitatea timpului nostru ca niste martiri fara aureole. Rapusi de glont sau de ideologie, sunt cele mai numeroase si inocente prazi ale comunismului.
La implinirea a sase decenii de la inceputul procesului de colectivizare a agriculturii veti vernisa la data de 17 martie, orele 12, la Muzeul National al Satului “Dimitrie Gusti” din Capitala, o expozitie intitulata Taranii si comunismul. Ce urmariti cu aceasta evocare a unui trecut – ca sa spun asa – atat de previzibil? Toata lumea stie – sau crede ca stie – ce tragedie a fost colectivizarea.
Uneori, lucrurile care ni se par foarte clare risca sa ne faca sa nu le mai vedem continutul. Despre colectivizarea din Romania s-au scris multe carti economice, sociologice, statistice si, bineinteles, de istorie. Unele au aparut chiar sub egida fundatiei noastre. Sute de pagini din colectia “Analele Sighet” sunt dedicate, incepand de acum 15 ani, studiilor si marturiilor despre duplicitatea si brutalitatea cu care PMR i-a tratat pe tarani, despre abnegatia si as spune eroismul cu care taranii au rezistat dusmaniei criminale si desconsiderarii cinice de care au avut parte. Giovanni Papini, in faimosul sau Gog, scria: “Comunismul reprezinta un razboi impotriva satului, fiindca ii uraste pe tarani”. Aici s-ar potrivi sa citam si nu mai putin faimoasa fraza a lui Lenin, din Stangismul, boala copilariei comunismului. In 1921, cand inca mai depindea de tarani si tocmai lansa un colac de salvare – NEP-ul -, Lenin scria cu abia stapanita obida: “Mica proprietate taraneasca naste capitalism si burghezie permanent, zi de zi, ceas de ceas, spontan si in proportie de masa”. Stalin a facut, un deceniu mai tarziu, deschiaburirea (un genocid cu zece milioane de victime) fara prea multa teorie, in felul sau: prin semnaturi cat se poate de caligrafice pe ordine de executare simultana a mii de tarani (Vladimir Bukovski, care a scotocit prin arhivele PCUS pe vremea lui Eltin, a dezvaluit pe site-ul sau cateva asemenea sinistre facsimile…). Si, ca sa ne intoarcem la noi, Gheorghiu-Dej, in raportul sau la plenara PMR din 3-5 martie 1949, nu se incurca in termeni: vorbind de “procesul de transformare socialista a agriculturii”, care urma sa inceapa, era atat de pornit impotriva taranilor, incat recomanda activistilor sa le aplice, oximoronic, “sfanta lupta de clasa”! Cat o priveste pe Ana Pauker (care a condus o vreme comisia de aplicare a colectivizarii), ea le cerea taranilor individuali, pe care-i considera “mici burghezi”, “capitalisti in felul lor”, sa predea cotele, care erau “un mic sacrificiu”: “Sa fie stigmatizat in sat acela care ar incerca sa se sustraga de la aceasta datorie elementara.” Cu alte cuvinte, cita din Directiva NKVD nr. 003, emisa la 6 iunie 1947 la Moscova pentru tarile din orbita sovietica, care spunea la punctul 13 explicit: “Politica fata de gospodariile taranesti va urmari sa faca proprietatea particulara nerentabila. Dupa aceea trebuie inceputa colectivizarea. In cazul in care, din partea taranilor, ar interveni o rezistenta importanta, trebuie sa le fie redusa impartirea mijloacelor de productie, concomitent cu cresterea obligatiilor de predare a cotelor”… Astfel incat se poate spune ca partidul (fie el bolsevic-sovietic, fie muncitoresc-roman) a dus, vorba lui Papini, un adevarat razboi impotriva taranilor. Numai viteza a fost diferita: acolo, razboiul a durat cativa ani, la noi taranii au rezistat treisprezece, pana in 1962, cand au fost, teoretic, infranti prin proclamarea incheierii colectivizarii. Dupa aceasta data se poate vorbi de o “declasare” a taranului in sens clasic, de o disparitie a lui din tesutul social.
Se pot compara cele doua procese prin cifre de marime?
Evident ca, pana la moartea lui Stalin, se pot. Exista indicii potrivit carora acesta a chiar monitorizat colectivizarea din Romania, strangand si slabind surubul (aflat in conflict cu Ana Pauker, Gheorghiu-Dej i-a cerut lui Stalin, in septembrie 1951, acordul pentru infiintarea “intovarasirilor” – forme mai blande de colhozuri -, iar in martie 1952, cand erau atat de multi tarani arestati, incat nu mai avea cine sa lucreze pamantul, a dispus ca o parte a lor sa fie eliberati, “pe perioada muncilor agricole”). S-ar putea spune ca Stalin devenise mai uman? Nu, pentru ca de dincolo de Prut, din Basarabia (care, vezi Doamne, datorita “ocupatiei romane fascisto-mosieresti”, era in mare intarziere istorica fata de Rusia bolsevica) au fost deportati in doar doua zile (6-7 iulie 1949), in “regiunile indepartate ale URSS”, peste 35.000 de “culaci nationalisti”. Iar din Bihor si Arad, unde taranii se revoltasera exact in aceeasi perioada, au fost deportati in Dobrogea “doar” 1.500.
La cat estimati numarul total al arestarilor in randul taranilor?
Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut post factum, pentru perioada 1949-1951, 80.000 de tarani arestati (“multi dintre ei, tarani muncitori”). Dar Procuratura RPR, intr-un raport trimis la Comitetul Central, adauga celor 80.000, condamnati de tribunalele militare, alti aproape 90.000 condamnati de judecatoriile civile locale pentru delicte “de drept comun”. Aceste delicte constau in: “neaplicarea normelor agrominimului” – un fel de calendar al lucrarilor agricole imprumutat din URSS: cand se face dezmiristirea, cand se pune gunoiul de grajd, cand se varuiesc pomii si se fasoneaza coroanele… Pentru o asemenea intarziere, “facuta cu rea-credinta”, justitia dadea 1-3 ani de inchisoare! Pentru nepredarea “cotelor” si luarea recoltei individuale acasa (obligatoriu era treieratul la “aria” comunei) se dadea si inchisoare, se confisca si averea (“cotele” au fost teroarea taranilor, din 1945 pana in 1956 – de multe ori trebuiau sa cumpere de la piata grau sau lapte, ca sa-si poata acoperi aceasta corvoada). Multi tarani au fost condamnati pentru ca au facut intentionat abstractie de comasarile si stramutarile de terenuri, dictate de Sfatul Popular, si au continuat sa isi are vechiul petec de pamant, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Multi dintre ei au facut inchisoare in mai multe randuri: abia eliberati, intrau din nou cu plugul pe pamantul propriu, erau din nou arestati, dar nici nu ieseau bine din inchisoare si repetau “delictul”. Aceasta pendulare intre lipsa de libertate exterioara si incapatanata mandrie de a fi liber in sine masoara lungul calvar al taranilor si in acelasi timp neputinta partidului si a instrumentelor sale de represiune de a-i stapani. Taranul, atata timp cat a existat, a stiut sa fie liber. Iar la inchisoare s-a comportat demn, ca unul obisnuit cu greutatile: la Canal sau pe alte santiere, unde trebuiau indeplinite normele draconice de sapatura, de carat cu roaba etc., tot el i-a ajutat pe cei mai slabi sau mai batrani sa tina pasul.
Dar, ca sa ma intorc la intrebare, cred ca au trecut prin inchisori, lagare si deportari 150-200.000 de tarani. Asta rezulta si din “recensamantul populatiei concentrationare” pe care l-am initiat (sunt sase ani de atunci) la Centrul International de Studii asupra Comunismului, in cadrul Fundatiei Academia Civica. Din calculele noastre statistice rezulta ca taranii ocupa o proportie de 25% din numarul total al condamnatilor si deportatilor, intre 1945 si 1989. Acest procent este in concordanta si cu cifra totala pe care eu o sustin in ce priveste victimele detentiei carcerale, 800.000 (au fost insa, pana la totalul de doua milioane, si alte victime directe ale comunismului decat condamnatii si deportatii – dar nu le pot detalia aici). 150-200.000 de tarani inchisi sau deportati este o estimare pe cat de realista, pe atat de plauzibila.
Revoltele
Caror factori atribuiti aceasta tenacitate in lupta? A fost, pana la urma, colectivizarea, pentru partid, o victorie sau o infrangere?
O atribui experientei istorice pe care taranul generic a acumulat-o ca soldat, ca specialist in abstragere sociala si totodata (iertati-mi cuvantul) ca “exploatat”. “Chiaburii” lui Dej si ai Anei Pauker (“chiabur”: cuvant turcesc, introdus de comunisti in lexicul propagandistic tocmai datorita sonoritatii dizgratioase) veneau din razesi si mosneni moldo-valahi, recompensati cu pamant dupa succesele din razboaiele timpului. Iar iobagii ardeleni aveau experienta unor lupte sociale durand de 500 de ani: descurajati de nerecunoasterea ca natiune si limba, dar izbucnind dur cand le ajungea cutitul la os.
Taranii reprezentau in 1949 doua treimi din populatia tarii (mai exact, 10.800.000 de suflete). Partidul comunist le daduse in martie 1945 peste un milion de hectare, dar numai cu gandul de a li le lua inapoi prin colectivizare. La 11 iunie 1948 s-au nationalizat 1.050 de intreprinderi industriale intr-o singura zi, prin ocuparea la ordin a fabricilor de catre activisti. Dezbaterea si votarea Legii 119, a nationalizarii, a durat, in Marea Adunare Nationala, mai putin de doua ore. Cu cei 10 milioane de tarani lupta a durat insa 13 ani. Victoria din 1962 a fost, de fapt, fara doar si poate, un esec strategic. In Ungaria si Polonia lupta s-a dat cu muncitorii anticomunisti, iar colectivizarea a fost limitata. La noi au fost 13 ani de hartuire neintrerupta, de razmerite pedepsite cu executii, condamnari, deportari, persecutii ale familiilor, iar in 1962 comunistii s-au trezit ca au facut o colectivizare “totala”, dar cu numeroase comune ramase, de fapt, necolectivizate, si formala, cu “colectivisti” migrati in mare la oras, cumparand paine in loc s-o produca, lasandu-si pamantul de izbeliste, pe seama sotiilor si batranilor. S-a ajuns la situatii aberante: pe 15% din suprafata agricola ramasa necolectivizata (sub forma de “loturi individuale”) se produceau 30% din productia de legume si se cresteau peste jumatate din efectivele de oi, vite si gaini. S-a ajuns, in timpul “noii revolutii agrare” a lui Ceausescu, la niste “productii-record” declarate pe hartie, dar pentru acoperirea carora, pe ansamblul tarii, trebuiau defrisate livezi de ciresi sau paduri. Activistii locali sechestrau animalele din curtea oamenilor pentru a le raporta ca realizari ale “colectivei”. S-a ajuns in final ca pentru taierea neautorizata a unui vitel (dar autorizatii nu se dadeau) sa se faca inchisoare.
Care au fost cele mai incordate batalii ale acestui razboi?
Fara indoiala, rascoalele spontane care au ridicat mii de tarani impotriva cohortelor de activisti de partid veniti sa-i pofteasca in colectiv si, daca nu, sa-i oblige sa-si predea cotele. Evenimentele au urmat un curs asemanator de la o regiune la alta (intr-adevar “spontan si in proportie de masa”!). In Bihor, Arad si Botosani, in iulie-august 1949; in Vlasca si Vrancea, in iulie 1950; in noiembrie 1957, din nou in Vrancea, la Suraia; in decembrie 1957, la Vadu Rosca; in ianuarie urmator, la Cudalbi – Galati; apoi imediat, tot in ianuarie, din nou in Vrancea, la Rastoaca. In sfarsit, in februarie 1961, in Vlasca si Olt. Dar chiar si dupa “incheierea” apoteotica, in iunie 1962, a fost o razmerita la Salciile – Buzau. N-a existat regiune a tarii si perioada de timp in care sa nu fi fost impotriviri. Asta se va vedea pe harta razmeritelor pe care am pregatit-o pentru expozitie.
Revoltele au fost uimitor de stereotipe si s-au propagat de la un sat la altul ca niste incendii: echipele de activisti insistau peste masura pentru “cote” si “semnaturi”; urma sechestrarea a doi-trei dintre ei; taierea firului telefonic al primariei pentru izolarea satului; tragerea clopotului pentru mobilizarea oamenilor (in general, de catre o fata sau o femeie); sosirea Militiei, impuscarea catorva manifestanti, arestarea catorva zeci, deportarea catorva sute. Apoi – cinism! – ducerea cotelor la baza de cereale in sunete de taraf si, ca epilog, confiscarea pamantului celor deportati, pentru “colectiva”.
Treptat, intre doua rascoale, propaganda din ziare, de la radio si din “difuzoarele” plasate in case gratuit si obligatoriu se revarsa acoperind realitatea si incercand s-o ascunda. In timp, s-a ajuns la o inflatie de vorbe, la o ruptura totala intre ce se spunea si ce se intampla.
Vocile si imaginile taranilor
Cum veti ilustra, totusi, acele intamplari?
Am acumulat in arhiva noastra de istorie orala sute de inregistrari cu tarani martori si participanti la evenimente. Unele sunt din anii 1993-1996 si au un ton curat si spontan, nepoluat in nici un fel de subiectivism si de stereotipurile instalate in mass-media. Confruntate cu documentele din arhive, s-au dovedit exacte si ne-au trimis la alti martori, la alte izvoare, vorbite sau scrise care le confirmau documentar. Inregistrarile vor face parte din fundalul sonor al expozitiei. Vor fi auzite sute de voci de tarani, barbati si femei, din toate regiunile tarii, care vor reconstitui, intr-un fel de stafeta, evenimentele. Pe panourile expozitiei vor putea fi vazute fragmente de fraze, ca si portretele acestor martori, fie din epoca (atunci cand am putut sa le procuram), fie de azi (ale celor, putini, care mai traiesc, pentru ca au trecut de la eveniment cinci-sase decenii). La vernisarea expozitiei vor participa cativa din acesti supravietuitori care erau copii (unul, care s-a nascut in inchisoare, a reconstituit fotografic locurile rascoalelor din judetul Arad).
S-a facut pana azi o incercare de reconstituire a rascoalelor?
Multe lucruri au fost spuse in simpozioanele noastre de la Sighet, in anii 90. Fostii detinuti politici erau primii care vorbeau despre asemenea lucruri, uimindu-i pe ascultatori prin precizia cu care evocau rascoalele din diferite regiuni ale tarii (o tara despre care se spusese ca a fost resemnata, ca in ea “mamaliga nu explodeaza”). Unele filiale ale Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, in primul rand cea din Timisoara, in 1992, au facut denunturi penale contra autorilor executiilor sumare din timpul rascoalelor. Zeci de tarani au fost impuscati, alte cateva sute au fost arestati, alte cateva mii (membrii familiilor) au fost deportati. In 1993, un deputat de Timis a facut in parlament o interpelare, care a avut o urmare prompta (ma indoiesc ca in parlamentul de azi ar mai fi posibil asa ceva). I s-a cerut procurorului general sa ancheteze crimele din patru comune ale judetului Arad, din 1949. Parchetul Militar din Timis a strans date de la martori si din arhivele oficiale, a facut sapaturi la gropile comune, a identificat numele victimelor si ale faptasilor. Din pacate, insa, totul s-a rezumat la atat, la cercetarea stiintifica, pentru ca in 1997 seful adjunct al Parchetelor Militare a dispus, dupa patru ani de tergiversari, neinceperea urmaririi penale, “crimele fiind prescrise”. In expozitie vor fi vazute cateva din documentele anchetei, oferite de d-l Teofil Botlung, lider AFDPR din Timis. D-l Corneliu Cornea, omologul sau din Arad, a completat documentarea cu date de azi, despre supravietuitori. Am avut si colaborarea Muzeului Judetean din Alexandria, care s-a ocupat de rascoalele din zona Teleorman, facand o expozitie si un album. Pentru rascoalele din Bucovina am apelat la un studiu al juristului Cornel Nicoara, iar pentru cele din alte zone, la cercetarile d-lui Cicerone Ionitoiu. Toate datele fiind, cum am spus, completate cu alte surse orale si scrise, pe care le-am confruntat. Imaginile “oficiale” provin din fototeca noastra, in care avem cateva mii de imagini propagandistice primite la dezmembrarea arhivei din epoca a unui ziar. Privitorii vor putea vedea astfel si ce se intampla de fapt, si ce pretindea presa vremii ca se intampla…
Taranii, mergand in alaiuri regizate, cu steaguri si lozinci, spre gospodaria colectiva, fac un contrast cutremurator cu sutele de fotografii cu tarani arestati si cu vocile acestora, care pot fi ascultate in sala, pe doua CD-playere. In expozitie apar insa si nenumarati copii deportati, si casele de chirpici ale banatenilor dusi in Baragan, si… un capitol dedicat cailor, care au fost, intre 1956-1958, exterminati in masa si folositi ca proteine in crescatoriile de porci (era un alt mijloc de a-l domina pe taran, caci, impreuna cu calul, el se simtea independent, se putea rupe de lume…).
Credeti ca impactul multimedia al expozitiei va putea sa ajunga pana la tinerii ultimei generatii si sa-i faca sensibili la experienta unor vremuri pe care nu le-au cunoscut, adesea, nici parintii lor?
Altfel n-ar fi avut rost sa facem aceasta expozitie, care, dupa ce va sta mai multe saptamani la Muzeul Satului, va colinda prin alte muzee din tara. Speram sa fie vazuta de cat mai multi tineri sau chiar sa o trimitem prin scoli. Ar fi nu numai un recviem pentru bunicii nostri (ati observat ca am vorbit mereu despre tarani la timpul trecut), dar si o mustrare pentru felul cum i-am pierdut atunci si acum. Caci disparitia taranului a fost mai mult decat decesul unei categorii oarecare, a fost o pierdere de identitate a unei mari parti a societatii, transformata in simpla populatie de “oameni noi”.
Revista 22, 3 martie 2009, www.revista22.ro
