Am aflat cu tristețe de plecarea dintre noi a dr. Nicolae Constantinescu, o personalitate marcantă a societății civile din România ultimilor 35 de ani.
Dumnezeu să îl odihnească și să îl răsplătească!
Reproducem în amintirea lui un fragment din intervenția dr. Nae Constantinescu la dezbaterea Revoluția trăită organizată în iulie 2014 la Școala de Vară de la Sighet.
Dr. Nicolae Constantinescu: La Revoluție, aveam 53 de ani și o activitate de câteva decenii în Chirurgie. Am ajuns să operez copii. A fost pentru prima dată în viața mea când am operat și am plâns.
Se pune o problemă. Mă refer la analiza la rece. Am vorbit cu colegii de la Timișoara. Au avut 100 de împușcați, 70 dintre ei până în 20-21 decembrie, 30 după această dată. Noi, în București, unde Revoluția m-a prins secretar al Societății de Chirurgie, am făcut, în 15 fe¬bruarie 1990, o analiză a cazurilor de bolnavi împușcați care au fost tratați în clinicile de chirurgie din București. Două clinici au refuzat să ne trimită datele: Clinica de la Municipal, condusă de profesorul Trișcu, și Clinica de Chirurgie Toracică, condusă de profesorul Coman. În rest, Colțea a venit cu 192 de împușcați. E normal, pentru că spitalul este la 200 de metri de Piața Universității. Spitalul de Urgență cu 179, Spitalul de Neurochirurgie cu 173, Colentina cu 23, Fundeni cu 20, Chirurgia Infantilă cu 15, Ortopedia Urgență 127, Ortopedia Foișor cu 51.
Problema se pune că la București cifrele sunt cu totul altele decât cele din Timișoara. Cei mai mulți împușcați au aparținut contra-revoluției, adică au apărut după 22 decembrie. Revoluția este cea care a produs cele mai multe victime la Timișoara și cele mai puține la București. Contrarevoluția, invers. De ce v-am spus eu cifrele astea? Fiindcă – și aici o să-l completez pe colegul Traian Orban – a existat un Proces Timișoara, a existat un Proces Brașov, a existat un Proces Sibiu, a existat un Pro¬ces Cluj, dar de ce oare nu a existat nici un Proces Bucu¬rești? Când la București au fost cei mai mulți împușcați și cei mai mulți morți! Aceasta este ideea pe care doresc să o dezvolt în fața dumneavoastră. „Călcâiul lui Ahile” al României din decembrie 1989 până acum, în iulie 2014, rămâne Justiția. Și modul în care Justiția a „rezolvat” ce
s-a întâmplat în 1989 în București, ce s-a întâmplat apoi la mineriadele din ’90, din ’91, reflectă starea deplorabilă în care s-a aflat și din care încearcă să iasă Justiția română. Să vă dau un exemplu.
Fiind băiat conștiincios – am rămas un băiat conștiincios, chiar și acum, la 78 de ani –, am luat Codul Penal să văd cum ar putea să-i încadreze pe cei care au făcut ticăloșii. Am și Codul Penal vechi, și Codul Penal nou. Iată ce spune Codul Penal vechi la „in¬stigarea publică și apologia infracțiunii”: „fapta de a în¬dem¬na public prin grai, scris sau prin orice alte mijloace de a săvârși fapte ce constituie infracțiuni se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani. Dacă fapta e săvârșită de un funcționar public, care îndeplinește o funcție și îndeplinește exercițiul autorității de stat – de pildă, Ion Iliescu – pedeapsa este de la 1 la 5 ani. Cu aceeași pedeap¬să se sancționează lăudarea în public a celor care au săvârșit infracțiuni sau a infracțiunilor săvârșite de aceș¬tia.” La o emisiune cu Radu Morar, acum vreo șapte-opt ani, eu am venit cu acest articol: „Discutăm min¬e¬riada. Uite articolul de lege. De ce a fost lăsat liber Ion Iliescu? Nu îmi spune că numai tu, Radu Morar și cu mine vedem filmul de la Palatul Expoziției în care li se mul¬țumea minerilor.” E cineva care n-a văzut acest film? O¬mul se încadrează. Radu Morar a spus: „Domnule, nu am știut de chestia asta, dar să știi că ai dreptate. Așa ar fi trebuit. Dar ce au făcut toți oamenii din Justiție care au trecut pe la mine și care…” Se face noul Cod Penal. În noul Cod Penal ultima frază dispare. Vreți să vă mai comentez de ce a dispărut? De ce a dispărut faptul că lau¬da în public se sancționează? La comanda cui? Acum o lună și jumătate, a venit TVR 2 să îmi ia un interviu despre rănile Revoluției, și eu am zis: „Domnilor, uitați o temă: cine îl apără în România pe Ion Iliescu?” Pentru că trebuie să fie cineva care îl apără, pentru că altfel nu ar fi rămas liber până acum, după ceea ce s-a întâmplat și la Revo¬luție și la mineriadă.
Aceeași treabă în legătură cu represiunea nedreap¬tă. Dimpotrivă, represiunea nedreaptă este mai larg sancționată în Codul Penal nou. Iarăși un articol de lege care nu a fost aplicat. Procurori care au băgat la închi¬soare, au ținut, au privat de libertate și la Revoluție, și la Mineriadă, și care au scăpat nepedepsiți. Vedeți că scrie: „a condamna o persoană știind că e nevinovată se pe¬depsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani”. Ce e cu ches¬tia asta? E stat în stat? Mi-a venit o idee. Eu, dacă fac o prostie, în Chirurgie, risc să fiu acuzat de malpraxis. Chiar dacă nu e prea bine cunoscut și nu e prea corect aplicat, măcar există. De ce n-ar exista malpraxis și pentru jude¬cători? De ce un judecător, care greșește și nenorocește un om, rămâne curat ca lacrima? Care e motivul? Inter¬netul nu este un lucru rău. Dau pe Google „malpraxis în justiție”, crezând că nu o să găsesc nimic. Găsesc că, în 2008, un domn a formulat exact ce v-am spus eu aici: de ce judecătorii care dau verdicte slabe, proaste, nedrepte sau care nu fac ceea ce se numește „sesizarea din oficiu” nu sunt pedepsiți? Fac o paranteză. Dumneavoastră știți cum se ajunge să se instrumenteze un caz? Prin plângerea victimei, prin organul de anchetă sau prin așa-zisa se¬sizare din oficiu – când nici plângerea victimei nu există, nici organul de anchetă, dar eu, ca procuror, văd ce s-a întâmplat și atunci pornesc o acțiune. Chiar nu s-a văzut ni¬mic din ce s-a întâmplat? În ce stat ne aflăm? Atunci, în fe¬bruarie 1992, inițiez o plângere (bineînțeles că e copi-lărească, bineînțeles că e făcută de mine și cu cineva care a zis că mă ajută pentru formulări). Acolo scrie că am tra¬tat cazuri de omucidere. „Am constatat că leziunile grave pe care le-am operat, nu au dus la instrucție juridică. Vă rugăm să faceți lucrul ăsta.” Mă duc la profesorii de Chi¬rurgie din București, la șefii secțiilor de Chirurgie din Bu¬cu¬rești. Primul la care m-am dus era președintele Societății de Chirurgie din București, Dan Rădulescu, care mi-a spus să iscălesc eu primul, pentru că eu am avut ini¬țiativa. Am iscălit eu primul, după aceea profesorul Dan Ră¬dulescu. Toți cei de-aici au ajuns profesori. Din cei 33, 13 deja au murit. După șase luni, mă duc la Procuratura Militară. Colonelul la care m-am dus, îmi dă hârtia și îmi zice: „Uite, o vezi?” Avea patru rezoluții pe o pagină. „Vezi că s-a lucrat?” „Nu mă interesează rezoluțiile. Mă intere¬sează ce ați făcut, pentru că noi am cerut niște lucruri clare.” „Domnule, să știi că nu se face așa ușor expertiza balistică. Să nu credeți că dacă…” Așa se și merge: cu arma asta s-a tras, ăsta e individul care a tras, ăsta e indi¬vidul care a dat comanda, ăsta e individul de mai sus care a dat comanda. Pentru că trebuie să știm niște chestiuni. „Domule doctor, nu se poate, dom’le!” Atunci eu am zis: „Domnule colonel, când se operează o peritonită apen¬diculară?” „Domnule doctor, de ce îmi pui mie întrebarea asta? Eu sunt colonel de procuratură.” „Păi, domnule colo¬nel, dacă dumneata nu știi cum se face o expertiză ba¬listică, și-mi spui mie că nu știi, că n-ai cum, e bătaie de joc, dă-mi și mie voie să te persiflez.” Omul o ia pe un coridor și îmi spune: „Domnule doctor, am familie, am copii…” Deci, iată unde stă justiția românească. Degeaba vorbim noi de crimele de la Timișoara, de crimele de la București. Dacă n-au fost sancționate, ele se vor repeta. Să vă intre în cap celor tineri, că dacă nu au fost sanc-ționate, se vor repeta și se va și folosi argumentul: „Nici alea din decembrie 1989 nu s-au sancționat, așa că de ce mai faceți pe nebunii!”
Ce vă arăt eu aici a ajuns și la CEDO. La CEDO zice că moartea violentă a persoanelor ucise în decembrie 1989 în București, Constanța, Brăila, Oradea, Cluj, Bra¬șov, Târgu Mureș, Sibiu, Timișoara – nu a fost soluționată – „deși în cursul anului 1992, un grup de chirurgi din București a prezentat o solicitare către Procuratură, care n-a adus nici un fel de răspuns.” Se tot vehiculează acest lucru, că România este cel mai prost privită, că e taxată ca o țară de mâna a doua. Imaginea României a fost stricată de Justiția României, fiindcă un stat de drept este un stat în care ai încredere să te duci. Un stat în care legea se tocmește e un stat care nu prezintă siguranță. Eu am 78 de ani. Când eram mic, era o vorbă: „Unde-i lege, nu-i tocmeală”. Și asta o spunea poporul. Deci, lumea știa că legea trebuie respectată și aplicată, lucru care nu se întâmplă în România.
Am aici lista cu tot ce s-a întâmplat la Colțea. Tot ce s-a întâmplat și a venit la Colțea, fiecare dintre cele 192 de cazuri, poate să reprezinte motiv de pornire și instrumentare a unui proces judiciar.
Ce s-a întâmplat în București? E interesant. Aici aveți data internării, aici ora la care s-a prezentat. S-au prezentat, în 21 decembrie, la ora 12,58 și la ora 13,30, două femei care fuseseră călcate în picioare. Fuseseră la manifestație, și când au fost zgomotele și sperietura aia nemaipomenită, și lumea a pornit în goană, aceste două femei au fost călcate în picioare. La numărul trei este interesant, apropo de ceea ce au spus domnii de la Timișoara. Numărul trei este un profesor de franceză din Mediaș, Roma Marcel, care a venit la ora 13,45, la Colțea, cu paltonul plin tot de sânge în spate. L-am dezbrăcat și am constatat – a fost prima plagă de glonț pe care am vă¬zut-o în viața mea – o plagă de glonț în seton. Ce în¬seam¬nă în seton? Înseamnă că a intrat ca o secantă într-un cerc, deci a intrat și a ieșit foarte aproape de curbura cercului, fără să străbată cavitatea toracică. Noi îi spunem „plagă în seton”. Mi-am dat seama că e plagă în seton, pentru că mi-a intrat un stilet dintr-o parte în alta și i-am spus că a fost împușcat. În acel moment el a leșinat, pentru că nu-i trecea prin cap și credea că e mai grav. L-am internat și i-am zis: „Trebuie să ne gândim. Eu te internez, dar o să fii luat la întrebări. Și trebuie să îți creezi un alibi.” „Ce alibi pot eu să-mi creez? Să le spun că eu am venit de la Timișoara să le spun bucureștenilor ce s-a în¬tâm¬plat acolo?” „Să nu cumva să pronunți aceste lu¬cruri. Nu ai și tu o prietenă în București?” „Am. Brigitte.” „O chemi pe Brigitte, și, când o să fii întrebat, o să spui: Am venit la logodnica mea, că mă însor cu ea.” Zis și făcut. La vizita de după-masă, șeful clinicii, care era mare politruc: „De unde ești?” „Din Mediaș.” „Ce ai căutat tu, din Mediaș, să vii încoace?” „Sunt cu logodnica mea.” După ce i-a arătat-o, omul s-a liniștit.
După această chestie, noi începem contra-vizita la ora cinci după-masa. Mergem printr-o aripă și, la un moment dat, vedem niște trasoare, ca la Anul Nou. Pentru că Spitalul Colțea are o latură și spre Piața Universității, ne-am dus toți spre Piața Universității. Acolo am văzut cum se trăgea cu trasoare, și, în timp ce se trăgea cu trasoare, unii cădeau. Și noi ne întrebam de ce. În timp ce se trăgea cu trasoare, se trăgea și în picioarele unor oameni. Ei erau cu ochii sus să vadă trasoarele, și nu își dădeau seama de unde și în ce fel se trage. Și așa, ne vine la ora 17,47, primul împușcat în picioare, Mihalcea Sorin. După foarte puțin timp, după trei minute, vine o bătrână cu o sacoșă în mână, adusă de niște oameni. „Ce ai?” „Eu stau pe Strada 13 Decembrie și mă duceam acasă de la serviciu și am fost împușcată.” Era împușcată în torace cu plagă penetrantă. Ea era ceea ce azi se numește „victimă colaterală”. Deodată rănile în picioare se schimbă, și la 20,30, vine un băiat, student la TCM, care, în față la Expres-ul de la Intercontinental, vede că vine, dinspre strada Batiștei, o tulumbă de pompieri ca să ude lumea și sare pe strapontină ca să preia volanul. Zice: „În acel moment am auzit o împușcătură și am simțit o durere în două locuri. Cum să mă doară în două locuri, dacă a fost o singură împușcătură? Atunci am realizat că, de fapt, glonțul a trecut prin mine. Mi-a venit să leșin. Dar am zis: leșin, aici îmi e sfârșitul. Trebuie să ajung la Spitalul Colțea.” Și-a pus în cap acest lucru. A luat-o prin fața Tea¬trului Național, prin fața Ministerului Agriculturii, pe strada Colței, a văzut niște oameni în halate și a strigat că e rănit. Avea splina ruptă, rinichiul stâng rupt, un litru jumate de sânge în burtă, glonțul trecuse prin colonul transvers, prin ficat și ieșise afară.
Acum, începe să se pună o problemă pe care nu mă feresc să v-o spun exact așa cum o simt. Studentul spu¬nea așa: „Domnule, m-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute. Ce am văzut, înainte de a începe să se tragă, în Piață? Am văzut toată adunarea aia de oameni așezându-se în genunchi și spunând Tatăl nostru. Când au început să tragă în ei, am auzit cel mai cutremurător mesaj pe care îl poate trimite cineva: Vom muri și vom fi liberi.” E un mesaj de martiri. Ce este interesant este că pe 1 ianuarie am chemat un preot ca să-i împărtășească – mai rămăseseră 72 , doi nu au vrut să se împărtășească. Eu am mers cu preotul, pentru că el a venit fără dascăl. Din cei 70, care s-au împărtășit, cinci mai fuseseră la biserică, 65 nu intraseră niciodată în biserică. Toți se așezaseră, însă, în genunchi să spună Tatăl nostru, și acest mesaj către transcendent, Vom muri și vom fi liberi, a fost spus de ei. E un lucru de meditat.
Au început să vină plăgile îngrozitoare. (Încă un lucru pe care l-am observat la ei. Vă rog să rețineți: toți erau oameni frumoși. N-am văzut un om urât printre cei împușcați. E vreo semnificație? Da, dar nu știu eu.) Vine un băiat frumos, Dan Maftei, aproape de ora 9. Fusese împușcat dintr-un camion, îi intrase glonțul, dar nu avea ieșire, în schimb era în tetraplegie, nu mișca mâinile și picioarele. Atunci am realizat noi că glonțul îi distrusese măduva spinării. L-am găsit sub pielea axilei. I-am scos glonțul fără anestezie, fiindcă el era în totală nefuncționalitate a măduvei, de la C7 în jos.
Am rugat odată televiziunea… Am și dat listele cu marii mutilați, nici unul nu a apărut chestionat în vreun documentar de televiziune.
Mândru Dumitrel… Nici nu știu cum să vă spun. Muncitor la Turbomecanica. Venise pe un trailer – ei ve¬niseră cu tot ce au avut în mașină în Piață –, venise la 23,40. Glonțul îi intrase în abdomen și îi ieșise prin fesa stângă. Necazul… Știți ce spune soldatul bătrân soldatului tânăr pe front? „Înainte de a pleca la luptă, deșartă-te! Du-te și golește-ți vezica, du-te și golește-ți intestinul gros, pentru că dacă ești rănit…” Asta i se întâmplase lui Du¬mitrel, fiindcă eu l-am operat și a decedat la 48 de ore de gangrenă gazoasă de la plaga din spate, care îi urcase pe măduva spinării. L-am întrebat pe Dumitrel, pentru că, până când să moară era foarte lucid, pentru că el avea rănile jos: „De ce ați venit voi? Ce s-a întâmplat?” „Dom¬nu’ doctor, după ce că trăim prost, să tragă în noi ca în niște câini? Cum e posibil? Am venit să îi luăm de gât. Cum să tragă în oameni?” E o întrebare pe care eu mi-o pun și acum. Unul din copiii pe care i-am operat strigase „Jos Ceaușescu!”. Copilul avea 15 ani. Dă-i două palme, trage-l de urechi, dar nu trage în el de la doi metri. Cum să tragi într-un copil?!
E un tip foarte interesant, îl cheamă Mircea Mure¬șan, era căpitan și conducea Escadronul de Tancuri Pan¬telimon. A primit ordin să se ducă în Piața Palatului, fiindcă acolo sunt teroriști. A venit și a început să tragă în Biblioteca Universitară. A ieșit directorul, Stoica, s-a dus la el: „Domnu’ căpitan, nu mai trageți că am exponate extraordinar de valoroase. Vă rog, nu mai trageți!” (Există o convenție internațională că nu se trage în spitale și în biblioteci.) „Nu, zice. Am ordin.” Și a continuat să tragă. 500.000 de exponate au dispărut, exponate neînlocuibile, cea mai mare parte dintre ele. Acest băiat a fost avansat, după Revoluție, la gradul de general, numit șeful Direcției de Cultură din Ministerul Apărării Naționale. Ajunge ge¬neral de Armată, se încadrează în învățământul militar, profesor. A fost ani de zile rectorul Colegiului Național pentru Apărare.
Un alt caz este cel al plutonierului de Miliție Tripon Cornel. A venit împușcat în axilă. „Unde erai?” „Eram la Hotelul Negoiu, și acolo nu am vrut să trag în oameni și m-a împușcat șeful meu.” Îl operăm. La 1 ianuarie, vin de la Gărzile Patriotice vreo cinci inși: „Îl căutăm pe criminalul Cornel Tripon, că știm că a fost internat la Colțea.” „De ce criminal?” „A tras în oameni, are 12 victime. A tras în oameni cu automatul.” Numai că Tripon Cornel nu mai era în spital, pentru că a doua zi după ce a fost internat, pe 23 decembrie, a venit de la Spitalul MAI-ului și l-au luat. Un caz de milițian care a tras și i s-a dat de urmă, șef de post în județul Alba. Deci, nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase. Nimeni nu poate să meargă pe filiera „Tripon Cornel”.
Dacă se poate vorbi de șansă în viața unui om. Seara la ora 8, în ziua de 22 decembrie, după ce lumea strigase „Fără comuniști!” – știți că s-a strigat „Fără comu-niști!”? –, și în acel moment a început să se tragă. Nici un glonț spre Comitetul Central. Vine o fată adusă de fratele ei și de încă doi inși în galop, pentru că ea fusese împuș¬cată sub coastă, în stânga, și glonțul nu ieșise. Numai că fratele ei a zis: „În timp ce o duceam, nu a mai răspuns la întrebări. După aia ne-am uitat la ochii ei, erau ficși.” Au adus-o, au pus-o în fața sălii de operație, anestezistul nostru, care făcea triajul – atunci am aflat noi ce im¬portant e triajul pe front, fiindcă triajul spune „asta e plagă vitală și asta e plagă care poate să mai aștepte” -, a dat jos un bolnav care era împușcat în braț, i-a pus un pansament, și a pus-o pe fată. I-a pus două catetere. Când am deschis-o avea în abdomen un cheag cât o jumătate de minge de fotbal. Avea o plagă perforată de venă cavă inferioară. Asta se numește „plagă vitală”, nu trăiești cu așa ceva, dovadă că după câteva minute ea nu mai avea cunoștință. A fost operată în fază de moarte clinică. Cu chiu, cu vai, am reușit să-i fac sutura și să restabilesc circu-lația sangvină din partea de jos a corpului. Pancrea¬sul era străbătut, iar glonțul intrase în ficat și se oprise acolo unde una din venele ficatului se varsă în vena cavă. I-am făcut tot ce se putea face, și am constatat că nu pot să îi scot glonțul din ficat fără riscul de a începe o sângerare. Anestezistul mi-a spus: „I-am băgat trei litri și ju-mătate. Nu mai am nici o picătură de sânge. Dacă apare o sângerare, o ai pe conștiință.” Pe această fată, Popa Eu¬genia, am trimis-o în Anglia. Nici acolo nu i-au scos glonțul. Fata a rămas cu glonțul în ea. Are în momentul de față un băiat care își dă Bacalaureatul. Trăiește.
Fratele Alinei Astafei… Mai ține minte cineva cine a fost Alina Astafei? Săritoarea la înălțime. Fratele ei a fost operat, dar din păcate a murit tot de o gangrenă gazoasă. El era linia a treia la rugby.
Iată un bolnav căruia i-am scos din genunchi un glonț paralelipipedic, care nici nu avea constituția glon¬țului. Nu toate gloanțele au avut orificiu de ieșire. Și atunci, din cei 92 de bolnavi pe care noi i-am operat, doar 42 de gloanțe le-am recuperat. În 27 sau 28 decembrie, a venit un colonel, Ghircoiaș Nicolae, șeful Direcției Crimi-nalistice din Consiliul Securității Statului, și i-a cerut șefului clinicii să îi dea gloanțele, spunând că sunt probe pentru procesele pe care urmau să le facă. Au dispărut aceste gloanțe.
Revin acum la între¬barea de la care am pornit. Eu am calitatea de martor. Atât. Aceste cazuri pe care vi le-am arătat, cazuri de ten¬tativă clară de omucidere sau de lezare corporală gravă, cum au putut să rămână neinstrumentate juridic în țara noastră?
Cum am fost de gardă la Revoluție, așa a hotărât Dumnezeu să fiu de gardă și în 13 iunie 1990. În noaptea de 13 spre 14 am primit trei împușcați: doi în coapsă, unul în regiunea parietală cu hernie de substanță cere¬brală. Au fost împușcați la Romarta copiilor de trupe de desant. Vă rog să nu uitați să-l întrebați pe generalul Voinea care a fost discuția dintre generalul Șchiopu, locțiitorul șefului Marelui Stat Major al României, și Ion Iliescu în ziua de 13 iunie 1990. Aceasta a fost înregistrată în jurnalul de front al Marelui Stat Major. Evident că generalul Voinea a făcut un lucru bun, nu a făcut un lucru rău. Este evident că oamenii ăștia, ca să se apere, vor recurge și la crimă. Să nu cumva să aveți în cap că oa¬menii care vor să se apere de justiție, cei care au făcut aceste ticăloșii, sunt mielușei.
Din Școala Memoriei 2014, Prelegeri și discuții de la a XVII-a ediție a Școlii de Vară de la Sighet (25-30 iulie 2014)
Editori Teodora STANCIU și Oana ENĂCHESCU, editorul colecţiei Romulus RUSAN, Fundația Academia Civică, 2015
