Revista 22: Noile metode de refacere a arhivei distruse, folosite la Institutul pentru studierea documentelor STASI

un articol de Helmut Muller-Enbergs

O investitie pentru memorie

La ultima editie a Scolii de Vara de la Sighet, una dintre cele mai interesante comunicari i-a apartinut lui Helmut Müller-Enbergs, cercetator la Institutul pentru studierea documentelor STASI din Berlin. Ca de obicei, Helmut si-a fermecat auditoriul de adolescenti prin precizia si umorul, adaptat varstei lor, cu care si-a expus tema. O tema grava, totusi, legata de reconstituirea pe cale informatica a documentelor STASI distruse de autorii lor in zilele tulburi ale revolutiei din septembrie-noiembrie 1989, dar si mai tarziu, dupa caderea Zidului, pana in iunie 1990.

Müller-Enbergs crede, ca si colegii sai din reputatul institut german, ca este obligatorie reconstituirea documentelor distruse, care pot reda demnitatea unor oameni. In lasitatea lor, ofiterii au nimicit probele care le puteau dovedi crimele penale, si anume listele cu cele 36.000 de persoane care ar fi fost arestate in caz de razboi civil. Cu aceeasi vigilenta vecina cu fuga de raspundere, au distrus dosarele marilor dizidenti si rezistenti, care astfel raman niste eroi necunoscuti, fara sa li se poata dovedi eroismul.

Spre onoarea lor, Bundestagul si Guvernul german au investit peste 6 milioane de euro pentru perfectionarea unui sistem de reconstituire a ceea ce mai poate fi reconstituit din bucatelele de hartie gasite in saci de revolutionari in momentul ocuparii sediului STASI.

Comunicarea lui Helmut Müller-Enbergs face parte din volumul Scoala Memoriei 2007, trimisa la tipar de Fundatia Academia Civica. (Romulus Rusan)

 

Cand comunismul pleaca, raman trei lucruri. Primul: oa­menii care au trait in comunism, cu ranile si traumele lor. Doi: raman locurile care poarta urmele represiunii din timpul comunismului. Asa sunt inchisorile din Estul Eu­ropei. Si al treilea lucru care ramane: munti de do­cu­men­te, munti incredibili de documente care trebuie citite. Acestea sunt ca un ghimpe indreptat impotriva uitarii, ca un adjuvant ca memoria noastra sa nu uite ca au existat oa­meni curajosi. Iar autoritatea in care lucrez eu este un ase­menea loc. La noi sunt asemenea dosare. Sunt do­sa­re care reflecta destinele a sute de mii de oameni. Au­to­rii sunt germani, sunt prusaci, in modul in care au con­ser­vat aceste dosare. Ce a ramas in urma lor sunt o suta optzeci si sase de kilometri… O suta optzeci si sase de kilometri de dosare STASI insiruite, fila cu fila! Aceas­ta reprezinta jumatate din arhivele statului federal. In aces­te acte se gasesc informatii despre 35,6 milioane de oameni. Daca doriti sa reflectam aceasta cifra statis­tic, atunci ar fi vorba despre aproape fiecare al doilea ce­ta­tean al Germaniei. Dar nu exista numai fise de carto­te­ca si dosare. Avem si o colectie gigantica de probe ol­fac­­tive. Da, STASI aduna, in borcane, mirosul oame­ni­lor. Fiecare borcan poarta o eticheta pe care este men­tio­nat numele si modul in care a fost recoltata proba ol­fac­tiva. Avem milioane de filme de urmarire, filme facute in secret pe strada, la locul de munca, dar chiar si in dor­mi­toare. Avem milioane de benzi audio: convorbiri tele­fo­ni­ce ascultate, discutii ascultate, discutii private in spatiu privat. Deci avem o arhiva enorma. Este unica pe glob si este deschisa. Este accesibila. Orice om de pe acest pamant are dreptul sa-si citeasca propriul dosar care exis­ta acolo.

Sunt insa dosare care lipsesc, sunt o serie de do­cu­men­te, dosare care au fost distruse. In timp ce in Repu­bli­ca Democrata Germana, fostul RDG, a avut loc acea re­volutie de toamna, STASI a inceput sa-si nimiceasca ar­­hiva. La inceput, documentele erau bagate in asa-nu­mi­tele tocatoare. Si asta douazeci si patru de ore din doua­zeci si patru. Dar la un moment dat, tocatoarele si-au dat duhul, s-au stricat. Au fost comandate agregate noi si s-a continuat activitatea. S-a terminat si a doua serie de utilaje si atunci STASI a inceput sa rupa documentele ma­­nual. Si au existat ofiteri STASI harnici si altii lenesi. Cei lenesi luau o fila, un A4 obisnuit, pe care-o rupeau in patru bucatele. Cei harnici au rupt o fila in pana la o suta de bucatele.

Distrugerea documentelor STASI a inceput in oc­tom­brie 1989, pe vremea cand Zidul era in picioare si seful sta­tului, presedintele Erich Honecker, era inca la putere. Operatia de nimicire s-a terminat in iunie 1990. Si aceasta data este importanta pentru noi. De ce? Pentru ca la 18 martie 1990 a fost aleasa prima conducere de­mo­­cratica a RDG si, cu toate acestea, timp de trei luni ser­viciul de securitate si-a nimicit in continuare docu­men­tele. In acest rastimp, un anumit compartiment de do­sare, o anumita parte a arhivei a fost distrusa complet. N-a mai ramas aproape nimic. Este vorba de toate re­la­tii­le in strainatate ale STASI, de pilda relatiile STASI – Se­curitate, dar si toate activitatile de spionaj din Europa de Est, mai ales din Polonia si Iugoslavia. Si lista poate fi continuata: de la Statele Unite ale Americii la Franta si Marea Britanie. Aceste documente sunt iremediabil pier­du­te. Ele au fost nimicite complet. Mare parte au fost ar­se, incinerate. Alta parte a fost sfasiata, rupta si dusa la re­topire, iar o alta parte a fost pur si simplu inundata in niste subsoluri si a rezultat un terci din care nu se mai poate face nimic. Este un lac de hartie.

O alta parte, insa, a fost rupta, cum va spuneam, ma­nual, si bagata in saci. Deci avem o suta optzeci si sase de kilometri de dosare intacte, dar avem saisprezece mii de saci cu bucatele, fragmente de hartie rupte manual. Sta­tistic, avem (e o cifra estimativa) sase sute de milioa­ne de bucatele de hartie. Daca toate aceste bucatele ar fi lipite la loc, s-ar obtine cincizeci si patru de milioane de pagini cu o lungime de sase kilometri, bineinteles file­le puse una peste alta. Asta inseamna ca, daca am adu­ce in acest Memorial toate filele si le-am stivui una peste alta, incepand de la pardoseala pana la tavan, spatiul ar fi insuficient.

La inceput, am crezut ca putem sa lipim bucatelele manual pana la reconstituirea tuturor paginilor. Dar pri­ma si cea mai importanta intrebare era care din pro­vin­cii­le germane ar fi capabila sa faca acest lucru. In Ger­ma­nia avem peste treizeci de asemenea comunitati. Cei din Westfalia n-au vrut, berlinezii nici atat. Cei din Meck­len­­­burg au refuzat si ei, bavarezii la fel. Nimeni n-a vrut sa se ocupe de acest lucru. Numai o singura entitate, cea mai mica, s-a ocupat de asta: francii. Francii au ac­cep­tat sa lipeasca aceste bucatele. Si cum s-a proce­dat? Un sac era desertat pe o rampa circulara si acolo fiecare bucatica era intinsa, functionarul trebuind sa in­­cea­pa, ca la un puzzle, sa aseze bucatelele, sa recon­sti­tu­ie pagina. Pana astazi, dupa cincisprezece ani, trei sute douazeci de saci au putut fi recuperati. Puteti spune ca e incet, ca mai avem inca saisprezece mii de saci nea­tinsi. Iar francii, neam de functionari, cu o filosofie pro­prie si o morala a muncii proprie, au calculat cam cat timp le-ar trebui in perspectiva pentru lipirea celor sai­spre­zece mii de saci: s-a ajuns la o suta saptezeci de ani de munca continua, neintrerupta.

Ne-am dat seama ca nu e o solutie buna. Victimele au nevoie acum, in acest moment, de dosarele lor, de in­formatiile lor. Nu stra-stra-stra-stranepotii. Deci am abor­­dat Bundestagul german, invocand incetineala pro­ce­deului. Bundestagul, in anul 2000, a ajuns la concluzia ca avem nevoie de o tehnologie moderna. Iar guvernul federal a incredintat unui institut specializat sa dezvolte tehnologia.

Tehnologia a fost elaborata de catre Institutul Fraun­hofer. Metoda aleasa este absolut fascinanta. Fiecare bucatica rupta este numerotata, este sudata intr-o folie de plastic, dupa care este pusa pe o banda transpor­toa­re, iar aceasta intra intr-un scanner care, de sus si jos, rea­lizeaza o copie a acelei fituici. Calculatorul cuplat lu­creaza ca si cu un puzzle gigantic, parcurgand toate ima­gi­nile scanate, pana cand este reconstituita o intreaga fila A4. Cu aceasta metoda, promite Institutul Fraun­ho­fer, noi vom reconstitui cei saisprezece mii de saci in cinci pana la sapte ani. O mie de fituici sunt scanate pe par­cursul unei ore. Pe un DVD incap treizeci de mii de fituici. Si ce se intampla acum in interiorul calculatorului care scaneaza? In primul rand, el masoara muchiile re­zul­tate din rupere. In al doilea rand, la STASI s-a scris foarte mult manual, iar hartia folosita a fost fie caroiata (de matematica), fie simpla, liniata. Calculatorul citeste raportul acestor linii ale hartiei. Pe urma masoara cu­loa­rea hartiei, o inmagazineaza. Urmeaza, daca e cazul, de­finirea tipului de masina de scris. Totodata, calcu­la­to­rul invata scrisul de mana al diferitilor autori. Operatia costa, pe parcursul a numai doi ani, 6,3 milioane de euro. Cine aude aceasta cifra isi pune intrebarea: “Oare merita? Este intr-adevar un lucru atat de util sa chel­tuiesti 6,3 milioane?”. Ei bine, noi raspundem ca da. Si pentru asta avem trei motive.

Primul: STASI nu numai ca a urmarit oameni. El a im­­bolnavit oameni psihic urmarindu-i, incarcerandu-i, umi­lin­­du-i si, in anii ’50, chiar torturandu-i. Dar, mai mult de atat, STASI a dispus – cu mare probabilitate spunem asta – asasinate. In documentele care au ramas gasim in­dicii despre planuri de asasinare a unor oameni. Nu nu­mai niste rapiri din strai­na­tate, ci asasinate. Noi, demo­cra­tii, sun­tem de parere ca acest lucru trebuie elu­cidat si ca primele documente distruse ar fi oferit informatii de­spre aceste aspecte. Distrugerea actelor a inceput in octom­brie 1989, pe vremea cand Republica De­mocrata Germana era inca foarte sta­bi­la, dar se contura o schim­ba­re politica. Totusi, presupunem ca STASI se temea sa fie scoasa drept tap ispasitor pe baza delictelor comise. Deci a incercat sa dis­tru­ga in primul rand acele do­cu­men­te care erau penale, fapte penale chiar in baza le­gilor RDG-iste. Noi speram ca in fituicile lipite sa putem elucida destinele unor oameni. Este un lucru care ni se pare foarte important.

Al doilea motiv: orice stat de pe acest pamant are un concept pe care-l aplica in caz de razboi. Asta inseamna ca are si o solutie pentru atitudinea pe care trebuie sa o adopte in cazul in care este atacat. Si este posibil ca ce­ta­teni proprii sa se afle in strainatate tocmai pe teritoriul tarii atacante, respectiv cetateni ai acelei tari sa se afle pe teritoriul german. In caz de razboi, acesti cetateni sunt internati si are loc un schimb. Este un acord inter­na­tional care uneori a functionat, alteori nu. Si RDG avea acest model, dar acest model era gandit nu numai pen­tru starea de razboi, ci si pentru starea de razboi civil, pentru situatia in care poporul n-ar mai vrea conducerea de stat. Deci in RDG existau niste liste, pe care le in­­toc­mi­se STASI, si acestea erau reimprospatate lunar. Erau treizeci si sase de mii de persoane listate in cinci grupe de internari, in caz de razboi civil. Si erau cinci tipuri de la­gare de concentrare numerotate de la unu la cinci. Noi, cercetatorii, am stat mult timp si ne-am gandit: “De ce au spus ei KZ?” (KZ – Kon­zen­tra­tions­lager), cata vre­me RDG se pretindea stat antifascist. Cum poate un stat antifascist sa discute despre un subiect atat de sen­si­bil cum e lagarul de concentrare, cel nazist? In docu­men­te, insa, am descoperit altceva: KZ nu insemna Kon­zen­trationslager, ci Kentziffer, adica un “numar curent”. Iar convingerea noastra este ca STASI, in timpul acelei revolutii din septembrie, a distrus in primul rand aceste documente, aceste liste, tocmai pentru a scapa de pericolul publicarii lor. Pentru ca (poate ca gandeau ei) s-ar fi putut trezi cu o revolutie adevarata. Nu cu o re­vo­lu­tie germana, plic­ticoasa, ceva in genul asta. Si noi cre­dem, tocmai de aceea, ca aceste liste sunt extrem de im­por­tante. Iar oa­menii care se afla pe ele au dreptul sa afle acest lucru.

Al treilea motiv este putin mai complicat decat cele doua precedente. STASI a avut la sfar­sit o suta sapte­zeci si pa­tru de mii de informatori, cam unul la fiecare al o sutalea cetatean al tarii. Deci unu din o suta (dar sta­tis­tic, adica de la sugar la pensionar) a fost in­for­mator. Do­cu­mentele, dosa­re­le informatorilor marunti sunt intacte. Nu lipseste nici macar unul singur. Dar dosarele infor­ma­to­rilor importanti – episcopi, politicieni vest-germani sau po­liticieni im­por­tanti din Estul Germaniei – au fost dis­truse.

In Republica Federala Germania lucrurile stau astazi cam asa: fiecare are dreptul sa afle cine a fost in­for­ma­torul. Si este bine asa, pentru ca asta ajuta unei societati sa se insanatoseasca, sa dezamorseze cumva nein­­cre­de­rea, sa elimine suspiciunile, atunci cand exista do­va­da. Si iata cum apare o inegalitate, o carenta in sistemul de justitie, pentru ca unui oarecare administrator ii poti spune: “Tu ai fost informator”, dar unui episcop, ale carui dosare au fost distruse, nu mai ai cum sa-i do­ve­desti. Din documentele reconstituite, avem deja, totusi, dosarul unui asemenea episcop-informator. Deci se va ajun­ge la o anumita atenuare a inegalitatii.

Pe urma, mai avem un motiv sa fim perseverenti: do­sa­rele celor urmariti au ramas, in general, intacte, dar nu si cele ale persoanelor foarte grav urmarite, la care a exis­tat nu un dosar, nu doua, nu zece dosare, nici trei­zeci, daca vreti, ci cate o suta sau doua sute de dosare (avem chiar dosare de o suta de metri liniari). Si – din teama de repercusiuni a ofiterilor STASI – tocmai aceste dosare au fost distruse, tocate, iar noi le suntem datori acestor luptatori din rezistenta sa le reconstituim do­sa­re­le si sa facem din ei eroi in memoria colectiva. Pentru ca majoritatea adevaratilor eroi sunt necunoscuti. Iata mo­ti­vul pentru care are sens sa investim cele 6,3 milioane de euro in acesti doi ani.

Traducere: Hans I. Butmaloiu

articol preluat din www.revista22.ro, 2 iulie 2008