Home » Română » Memorial » Diverse » Observator cultural: „Rudele celor arestaţi au un sentiment de neputinţă şi de lipsă de speranţă“

Observator cultural: „Rudele celor arestaţi au un sentiment de neputinţă şi de lipsă de speranţă“

posted in: Diverse |

Ovidiu Şimonca – interviu cu Romulus RUSAN, curatorul expoziţei Ţăranii şi comunismul

 

Excelentă iniţiativa lui Romulus Rusan de a organiza expoziţia Ţăranii şi comunismul, care poate fi văzută pînă în iunie la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din Bucureşti! Din nou, Memorialul Sighet şi Fundaţia Academia Civică, în colaborare cu Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“, oferă încă un prilej de cunoaştere şi de meditaţie asupra atrocităţilor din vremea comunismului. Expoziţia reconstituie în documente de arhivă, fotografii de epocă (un panou întreg prezintă ţăranii căzuţi victime în Vrancea) şi mărturii de istorie orală lumea rurală românească, distrusă de colectivizare. Sînt prezentate principalele răscoale ţărăneşti din anii 1949-1962. Dar ce poate face, dincolo de a constata dezastrul? Cum putem să despărţim apele între victime şi călăi? Romulus Rusan ne prezintă semnificaţia şi consecinţele juridice ale acţiunilor samavolnice îndreptate împotriva ţărănimii.

 

De ce această expoziţie?

Pretextul ar fi simplu: împlinirea a 60 de ani de la începerea colectivizării forţate, decretată de Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român, într-o plenară din 3-5 martie 1949. Expoziţia o pregăteam de mult, de cînd am început să strîngem înregistrări de istorie orală, din 1992.

Ce cuprind aceste înregistrări?

Sînt mărturii ale celor care au suferit în acele vremuri.

Cîte sînt mărturii ale ţăranilor?

Din 5.000 de ore de înregistrări, 650 sînt mărturii ale ţăranilor. La începutul anilor ’90, am lucrat prin filialele Alianţei Civice, care erau foarte active în acea vreme, dar şi cu facultăţile de Istorie din Bucureşti şi Iaşi. La Iaşi, am lucrat cu un student, Daniel Popa, care a făcut o lucrare de diplomă pe tema răscoalelor ţărăneşti, a bătut toată ţara, între 1995 şi 2001 a înregistrat peste 60 de ţărani. Şi a cedat aceste înregistrări Memorialului de la Sighet. Din păcate, Daniel Popa a emigrat în Canada, nu-l mai găsim, i-am întrebat pe colegii de generaţie, n-au nici o adresă; poate citeşte acest dialog şi ne dă un semn.
Se discută foarte abstract

Cei care vin aici, la Muzeul Satului, izolîndu-se de Bucureştiul aglomerat şi oarecum indolent la trecut, ce ar trebui să reţină, cu ce gînd ar trebui să plece de la această expoziţie?

În primul rînd, ar trebui să ştie, să conştientizeze ce s-a întîmplat. În ultimul timp, nici în licee, nici în facultăţi nu se mai face istorie recentă. Se discută foarte abstract, istoria recentă se face mai degrabă sub formă de politologie. Nu se face istorie recentă. În liceu, ce s-a întîmplat sub comunism este expediat în ultimele capitole ale manualelor. Profesorii nu apucă să termine programa. Noul ministru al Educaţiei a pus Istoria o dată la două săptămîni, în şcolile profesionale, alternativ cu Geografia. O să ajungem ca nici profesorii de liceu să nu mai ştie ce a fost, darămite elevii.

Această expoziţie va fi văzută de elevii de liceu, aţi vorbit cu profesorii de liceu să vină aici, la Muzeul Satului?

Da, sîmbăta şi duminica, mai ales, vin mulţi elevi cu profesorii lor. Vom trimite expoziţia şi în alte oraşe. Avem solicitări de la Arad, de la Oradea, de la Baia Mare. Vă fac şi o mărturisire în premieră: vrem ca şi tema din acest an, de la Şcoala de Vară de la Sighet, să fie tot Ţăranii şi comunismul. Noi am făcut, pînă acum, 11 şcoli de vară. Anul trecut am făcut şi cu profesori de liceu, Ministerul Educaţiei a sponsorizat prezenţa a 50 de profesori de liceu. Elevii sînt o prezenţă constantă, anual, cei 100 de elevi participă la Memorialul de la Sighet cu sprijinul financiar al Fundaţiei Konrad Adenauer. Dacă anul acesta Ministerul Educaţiei nu ne dă un răspuns ferm, prin care să confirme şi participarea profesorilor, facem în continuare Şcoala de Vară numai cu elevi.

Aţi făcut o solicitare spre Ministerul Educaţiei pentru a susţine financiar prezenţa profesorilor?

În ultimii trei ani, am făcut numeroase solicitări. Doar anul trecut au fost susţinuţi profesorii să participe la Sighet. Acum, am cerut sprijin şi la noul ministru al Educaţiei…, să vedem…, n-am primit nici un răspuns…

Cazul s-a îngropat cînd ministru era Valeriu Stoica

Avem un handicap al necunoaşterii, care poate fi recuperat şi prin aceste Şcoli de Vară de la Sighet.

E bine, dar nu-i destul. S-a pierdut un anumit entuziasm, un anumit interes, o anumită spontaneitate. Noi am început Memorialul de la Sighet acum 16 ani, punînd accent pe subiectele de istorie orală. Am folosit şi baza de date a AFDPR, am organizat împreună expoziţii regionale. În 1993, unii dintre membrii AFDPR, cei din Timiş, au făcut şi o interpelare în Parlament, sprijinită de un deputat de Timiş, au cerut o anchetă, ministrul pentru relaţia cu Parlamentul a trimis interpelarea la procurorul general, procurorul general a trimis-o la Procuratura Militară. Se cerea anchetarea crimelor din Banat. Procuratura militară a audiat martori şi rude ale celor împuşcaţi, prin SRI s-a ajuns la dosarul represiunii, la Aurel Moiş, adjunct al Securităţii din Timiş, care a spus că nu-şi mai aminteşte nimic. Cazul s-a îngropat la începutul lui 1997, cînd ministrul Justiţiei era Valeriu Stoica. Şi s-a dat NUP.

Ce cazuri sînt prezentate în această expoziţie?

În 1945 a fost reforma agrară. Celor care au luptat pe front li s-a împărţit un milion de hectare de teren, luate de la moşieri. 400.000 de hectare au fost luate de stat şi au format nucleul gospodăriilor agricole. Partidul Comunist, ştiind ce înseamnă pămîntul pentru ţărani, a amînat colectivizarea, spunînd că sînt zvonuri tendenţioase ale duşmanului de clasă. În paralel funcţiona sistemul cotelor, pentru plata despăgubirilor de război, pentru întreţinerea Armatei Roşii. Ulterior, după ce s-au plătit datoriile şi s-a retras Comisia Aliată de Control, cotele au rămas. Acestea au crescut, ajungînd în 1949 să fie mai mari decît recolta. Trebuia să te duci imediat cu produsele în faţa celor care te obligau să le cedezi recolta, ca să fie siguri că ţi-o iau imediat. Au fost mulţi ţărani care au refuzat să predea cotele. Venea o echipă de activişti: ţăranii erau bătuţi sau bruscaţi. Li se alăturau echipe de Securitate sau de grăniceri – Miliţia era încă în reformare, şefii de post n-aveau încă tupeul de mai tîrziu. În 1949, au fost omorîţi ostentativ, în judeţul Bihor, 31 de ţărani. Au fost omorîţi şi lăsaţi pe cîmp ca să se sperie lumea. La fel s-a procedat în Arad, unde au fost 13 morţi. Exact în acelaşi timp au fost răscoale în nordul Moldovei, s-a procedat identic, cu ţărani omorîţi şi lăsaţi pe cîmp. Alte acţiuni de reprimare a răscoalelor ţărăneşti au fost în Vrancea în 1950, în 1951 – în Teleorman. Rudele morţilor din toate aceste zone amintite erau imediat deportate în Dobrogea pentru a nu se propaga revolta. În anii 1949-1950 au fost peste 1.500 de deportaţi. Pe urmă situaţia s-a relaxat, oarecum, Gheorghe Gheorghiu-Dej a demascat-o pe Ana Pauker; ea fusese şefa Comisiei de colectivizare. Dar arestările şi deportările au continuat. Pînă în 1962, au fost peste 80.000 de arestări şi condamnări în tribunale militare; au mai fost încă 90.000 de ţărani condamnaţi de tribunale civile.

Pentru toate aceste crime, arestări şi condamnări, a plătit cineva, vreun şef de Securitate, vreun activist de partid?

Nu. Urmaşii celor condamnaţi au pensii de mizerie, spre deosebire de securişti, care au pensii uriaşe. Despre vreo pedeapsă penală nici nu mai vorbim…, nimeni n-a plătit pentru crimele şi pentru condamnările de atunci… Singurul caz a fost cel din Timiş, despre care v-am vorbit, pentru care s-a dat NUP. Dar măcar s-a cercetat cazul.

Şi în rest?

Nu s-au făcut cercetări. Avem zeci de plîngeri, de memorii, trimise către Procuratură. N-a fost nimeni cercetat şi, cu atît mai puţin, condamnat.

Asta nu ţine de funcţionarea defectuoasă a justiţiei?

Ba da. De tot, de voinţa politică, de independenţa justiţiei, de cunoaşterea şi de clarificarea trecutului nostru…

Plîngeri depuse la Procuratură; şi atît

În decursul timpului, probabil că aţi sprijinit numeroşi ţărani să facă plîngeri la Procuratură.

I-am ajutat. Aceste plîngeri există, sînt depuse undeva; şi atît… În faza ultimă a colectivizării, între anii 1957-1962, cînd a fost un nou val de teroare, erau arestaţi toţi cei care veneau la Bucureşti şi cereau audienţă la Gheorghiu-Dej. Se ştia din sate că au plecat spre Bucureşti, securiştii îi aşteptau la gară şi-i arestau. Noi am avut, acum, acces la fişele de penitenciar. Am coroborat datele de istorie orală cu datele oficiale, este uimitor cum se protrivesc mărturiile celor arestaţi cu ce apare în dosare. Aveam o înregistrare cu un ţăran de lîngă Iaşi, Friza, care fusese condamnat la 20 de ani închisoare pentru că bruscase nişte activişti. Am găsit fişa lui penală. Avem 93.000 de fişe de deţinuţi. Oricine poate cerceta situaţia arestaţilor, inclusiv Procuratura.

Ţăranii care au făcut memorii, şi nu s-a întîmplat nimic în justiţie, ce sentiment au ei acum?

Mulţi nu mai trăiesc. Rudele celor arestaţi au un sentiment de neputinţă şi de lipsă de speranţă.

Şi-au cam luat gîndul de la dreptatea obţinută pe căi juridice?

Da. Multe rude au venit la oraş. Asta a fost nenorocirea colectivizării: a distrus spiritul ţărănesc. Ţăranii au devenit portari de blocuri, muncitori pe şantiere, s-au contaminat de un anumit spirit. Marin Preda spunea, în volumul al II-lea din Moromeţii, că ţăranii ajunşi la Bucureşti se simt liberi de orice constrîngere morală şi încep să nu mai fie ţărani: strigă pe stradă, se îmbată, se urăsc. Cei care au rămas la sate sînt bătrîni şi neputincioşi, au primit pămîntul înapoi, dar fără inventar, fără animale, fără unelte, şi l-au cedat unor latifundiari.

În acest peisaj destul de trist, merită să continuaţi cu aceste istorii, cu aceste expoziţii?

Merită. Fără cunoaşterea istoriei, nu mai vorbim despre un popor, ci despre o populaţie. Dacă vor fi doi oameni, sau un singur om, din toată populaţia României, care vrea să afle ce s-a întîmplat, vom continua. Avem nişte colegi foarte buni, istorici, pe care i-am angajat la Sighet şi la Bucureşti. Noi avem un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului la Bucureşti şi susţinem Memorialul de la Sighet. Au venit din facultăţile de Istorie, pe salarii mici, dar au reuşit să-şi transforme profesia de istoric în vocaţie. Se ocupă extrem de serios de documentele pe care le-am obţinut. Avem 16 tineri istorici care lucrează la Sighet şi alţi 6 la Bucureşti. S-au adaptat foarte bine, veniseră cu o conştiinţă destul de abstractă.

Cînd vedeţi dvs. o revenire a interesului faţă de istoria comunismului?

Prea curînd, nu văd. Se simte că dispare spiritualitatea. Nu ştiu de unde va veni chemarea aceasta spre istorie. Istoria trebuie să aibă viaţă, avem documente, avem studii, avem mărturii, trebuie să le înţelegem, să propagăm simplu şi clar informaţiile noastre. Altfel, e politologie.

 

www.observatorcultural.ro, nr. 467, martie 2009