Home » Română » Memorial » Diverse » Observator cultural: Cum să eviţi un curs de istoria represiuni comuniste

Observator cultural: Cum să eviţi un curs de istoria represiuni comuniste

posted in: Diverse |

un articol de Romulus Rusan 

Cu o jumătate de an în urmă lansam un concurs de admitere la Şcoala de vară (ediţia a XI-a), care avea să se desfăşoare la Memorialul Sighet între 14 şi 21 iulie. Tema concursului consta în descrierea unui curs de istorie a represiunii comuniste. Este inutil să spun că intenţia era de a determina prin această şcoală-antrenament – condusă de Stéphane Courtois – introducerea urgentă a acestui curs în programa şcolară. Era, de altfel, una dintre recomandările Raportului de condamnare a comunismului, şi Ministerul Educaţiei a acceptat să ni se asocieze ca partener, susţinînd financiar prezenţa a cincizeci de profesori secundari.

Pentru a sugera pasiunea cu care tema Şcolii de Vară – şi implicit a concursului – a fost primită de participanţi, voi cita cîteva fragmente din lucrarea elevei Adriana Dănăilă din clasa a XI-a a Liceului „Vasile Alecsandri“ din Galaţi:

„[…] Comunismul a devenit în România noastră, atît de obişnuită să-şi uite eroii, ceva ce s-a intîmplat, a trecut şi despre care nu mai are rost să se vorbească. Românul se vrea evoluat şi a învăţat de la occidental să privească înainte. A greşit însă încercînd s-o facă întorcînd spatele istoriei. Azi păstrăm doar istoria glorioasă, doar ea are nevoie de publicitate agresivă. Ştefan cel Mare e cel mai mare român, că doar a cîştigat atîtea şi atîtea bătălii. Restul, istoria murdară, faptul că timp de zeci de ani am permis o sinucidere colectivă, trebuie uitat, ascuns, făcut să dispară. Dar de ce nu este cel mai mare român soldatul X, mort încercînd să urmărească un vis prea mare pentru o naţiune care acum îl respinge? De ce nu Y, profesor mort în noaptea unei închisori doar pentru că gîndurile lui luminau prea tare? De ce nu ei? De ce să-i uităm? De ce să nu recunoaştem că am greşit?

ş…ţ Azi generaţia mea nu prea ştie ce a fost şi cu «comunismu’ ăsta» de care tot aude. Uneori mi-e teamă că nici eu nu ştiu prea bine. Pentru noi comunismul e o piesă de teatru cu un tiran căruia nu-i plăcea laptele şi care dădea pîine pe cartele.

[…] Ceauşescu a devenit singurul «erou» al comunismului român. Un fel de Che Guevara mioritic. Poate mai lipsit de spiritul latino, dar în nici un caz mai puţin comercial. De fapt, noi, tinerii, îl adorăm pe Ceauşescu. Pe el şi pe Dracula. Îi luăm oriunde cu noi ca să ne reprezinte. Doi criminali în memoria unei noi specii apărute din pustiu, plantă fără rădăcini, denumită popular românul postdecembrist. O cultură cu astfel de specii şi subspecii va genera o naţiune slabă, indiferentă faţă de propriile-i poveşti.

[…] E doar un popor adolescent, de 18 ani, care trebuie doar să se redescopere, să-şi amintească de faptul că înainte de el a fost ceva. Şi o va face. Trebuie doar să înveţe cum.

ş…ţ O oră de istorie pe săptămînă nu e suficientă pentru crearea unei culturi istorice. Trei-patru ore de istorie pe an nu sînt suficiente pentru crearea unei conştiinţe naţionale, nici pentru crearea unui sentiment de implicare. Dar poate că acest aspect nu poate fi reglementat. Poate că nu cantitatea contează. Contează însă cum decurge predarea, cum ia naştere un trecut organic în realitatea existenţială a individului…“.

Între timp, programul Şcolii de vară s-a încheiat, elevii sînt în vacanţă, unii vor intra la facultate. Prea puţini ne-au spus că se vor duce la Istorie. Li se pare o profesiune fără viitor. Numărul de ore a fost redus considerabil atît la clasele „mici“, cît şi la liceu. Istoria Românilor a fost amestecată cu Istoria universală, se predă conceptual, fără nerv, necronologic, epurată de evenimente. Nu din cauza profesorilor, ci a programei. Conflictele „epice“ nu prea există, ca şi cum întreaga istorie s-ar fi petrecut ca un curs de politologie sau sociologie. Şi, în consecinţă, atractivitatea a fost înlocuită cu o metodologie ternă, greu digerabilă, plictisitoare. Practic, Istoria a fost retrogradată în categoria „dexterităţilor“ de pe vremuri, pusă la concurenţă cu Geografia, scoasă dintre materiile obligatorii de bacalaureat.

Dar, pe de altă parte, ce vedem în afara şcolii? Pofta de epic este preluată de televiziuni, de ziare, de edituri. Vedem filme cu Fidel Castro comentate elogios, filme cu Che Guevara, jurnalul lui Che Guevara şi, de ce nu?, amintirile fiicei lui Che Guevara. Citim preferinţele fotbalistice ale familiei Ceauşescu, mărturisirile spionului Ames, viaţa lui Lenin, în colecţia „Oamenilor secolului XX“.
Nu mai trebuie să spun că fotografia unui om politic martirizat de comunişti (dacă prin absurd ar apărea pe un ecran de televizor) ar părea a unui impostor, infiltrat în marea de starlete, cu prenume graţioase, care ocupă spaţiul mediatic. Lumea se distrează, are tot dreptul, dar nemaivrînd să ştie nimic despre trecut. Exemplul cel mai frapant despre ce se poate întîmpla şi pînă unde se poate ajunge vine chiar din Rusia Arhipelagului Gulag, cel ce a înghiţit zeci de milioane de morţi: în timp ce frumoasele petersburgheze din nomenclatură s-au plictisit de căţeii de companie, înlocuindu-i cu „porci pitici“, sondajele de opinie au ajuns să-l desemneze pe Stalin drept personalitatea cea mai importantă din istoria dintotdeauna a ţării. Odată ce cultura de consum a alungat bunul-gust şi bunul-simţ, tiranii sînt eroizaţi, călăii trezesc nostalgii. Ediţia din acest an a Şcolii de vară a avut un scop bine definit: să aducă alături de elevii de liceu – beneficiarii de pînă acum – pe profesorii lor, pentru ca împreună să găsim posibilitatea introducerii în programa de învăţămînt şi a studiului istoriei recente, adică al istoriei represiunii din anii comunismului. Atraşi de charisma marilor conferenţiari prezenţi în programul şcolii, elevii s-au arătat foarte entuziaşti, iar profesorii, la fel, aceştia din urmă atrăgînd totuşi atenţia asupra faptului că acceptarea introducerii va echivala cu o odisee birocratică fără sfîrşit: se va obiecta că elevii sînt şi aşa destul de ocupaţi, că memoria lor este şi aşa destul de solicitată, se va pretexta că tinerii nu mai sînt preocupaţi de trecut, iar aprobarea unui manual necesită luni, poate ani de discuţii, comisii şi concursuri.

Pe de altă parte, dacă aceste lecţii vor fi opţionale, şi nu obligatorii (aşa cum ar fi normal), puţini directori de licee ar opta pentru ele, astfel încît s-ar ajunge la o formă fără fond.

O altă problemă va fi lipsa profesorilor pregătiţi să predea o materie care, din păcate, nu se predă sistematic nici în facultăţile de istorie.

Previziunile acestea ni s-au părut prăpăstioase, încît, cu asentimentul majorităţii profesorilor şi elevilor – şi, bineînţeles, cu al iluştrilor conferenţiari –, am redactat o scrisoare pe care am predat-o joia trecută la registratura Ministerului Educaţiei (cabinetul ministrului), precum şi (spre ştiinţă) la cabinetul prim-ministrului, urmînd ca, după douăzeci şi patru de ore de răgaz, să trimitem textul şi presei, spre publicare.

Reacţia ministerului a fost fulgerătoare, dar opusă comunicatului nostru: a doua zi, a anunţat prin presă că din toamnă se va introduce cursul cerut, dar nu obligatoriu, ci opţional. Exact soluţia formală de care ne temeam (la francezi, glumea Stéphane Courtois, asta se cheamă „a îneca peştele“)! Mai mult, deşi ştiam că mai mulţi istorici aveau în lucru avansat un manual, în aceeaşi seară o doamnă secretar de stat anunţa că lecţiile vor fi predate fără manual (o improvizaţie care aminteşte precipitata reformă a învăţămîntului din 1948! Doar că atunci manualul lui Mihail Roller a fost terminat de urgenţă). Din cu totul alte motive, birocraţii noştri de azi, gata să cheme Europa în ajutorul inerţiei şi al amînării, devin şi ei versaţi în arta eludării.

Epilogul este pe măsura idealismului nostru: cînd, după cele douăzeci şi patru de ore politicoase, am trimis comunicatul nostru şi presei, aceasta (confirmîndu-şi efemeritatea) nu l-a mai publicat, considerîndu-l tardiv. Şi, ca să distragă definitiv atenţia de la problema cursurilor obligatorii, MECT a publicat – o zi mai tîrziu – un nou comunicat, de astă dată despre problema, mult mai captivantă, a evitării fraudelor de la bacalaureat. Şi astfel ne-am pomenit că toată Şcoala de vară a devenit, ea însăşi, un exerciţiu de virtuozitate, dar care n-a făcut să se mişte o fibră în mentalul pedagogilor noştri. Toate astea, în condiţiile în care Şcoala de vară a fost concepută ca un parteneriat între autorităţile statului şi infinit clamata „societate civilă“.

Mult citata butadă a lui Poincaré despre Porţile Orientului, unde totul „se ia uşor“, nu este întrecută decît de referirea geamănă a lui Cioran: „În România totul este posibil, dar nimic nu are consecinţe“.

www.observatorcultural.ro, nr. 434, iulie 2008