“Locul nostru în Europa este locul geometric dintre încăpăţânarea visului nostru secular de integrare şi realitatea adevărului potrivit căruia istoria este mai ales geografie”
Se stabileşte în 1967 la Bucureşti, unde lucrează ca redactor al revistei literare Amfiteatru, apoi ca bibliotecară a Institutului de Arte Plastice. În a doua jumătate a anilor 1980, Ana Blandiana începe să scrie poezii contestatare. « Totul » (1984) face un inventar al vieţii cotidianela Bucureşti şi pune în lumină ruptura dintre discursurile oficiale asupra realităţii româneşti şi percepţia monotoniei şi a sărăciei înconjurătoare. Numărul din Amfiteatru în care a fost publicat poemul este imediat retras din circulaţie, dar este cu atât mai tradus în presa occidentală şi difuzat pe ascuns în România. După Revoluţia română din 1989, Ana Blandiana intră în viaţa politică. Este iniţiatoarea creării unui Memorial al rezistenţei şi al victimelor comunismului, la Sighet, oraş din nordul României. Închisoare construită în 1897 de către Imperiul Austro-ungar, clădirea a fost transformată din 1944 în centru de deportare a evreilor şi a militanţilor anti-fascişti, înainte de a deveni una dintre cele mai sinistre închisori ale sistemului de epurare politică comunistă. Când în 1998 Consiliul Europei ia decizia de a clasa Memorialul printre primele trei locuri ale memoriei europene (alături de Auschwitz şi Memorialul de la Caen), presa românească denunţă « sacrilegiul de la Sighet » şi o acuză pe Ana Blandiana de a fi « vândut străinătăţii suferinţele României». Înfrângerea lui Ion Iliescu în alegerile din 1996 semnifică însă o schimbare de atitudine a puterii faţă de Sighet, care devine în 1997 « un loc de interes naţional ». Pe site-ul internet al muzeului (www.memorialsighet.ro) figurează astăzi credo-ul Anei Blandiana : « Când justiţianu reuşeşte să se instituie ca o formă de memorie, atunci memoria singură poate fi o formă de justiţie ».
Aziliz Gouez este cercetătoare la Notre Europe, Cristina Stănculescu este asistentă universitară la ULB şi cercetătoare a CEVIPOL.
Interviu realizat în cardul proiectului « Fabrici ale Europei ».
Otilia Valeria Coman, mai cunoscută sub pseudonimul Ana Blandiana, este o poetă româncă născută la Timişoara în 1942 a cărei operă este tradusă astăzi în mai mult de cinsprezece limbi. Primele sale texte sunt publicate în Tribuna, în 1959, apoi într-o antologie intitulată 30 de poeţi tineri. După o perioadă în care îi este interzis să publice din cauza poziţiilor tatălui său, preot ortodox care a petrecut câţiva ani în închisoriile comuniste, Ana Blandiana redebutează literar în 1963 în Contemporanul
Sunteţi născută la Timişoara, la frontiera dintre Balcani şi Europac entrală. Aţi putea să ne vorbiţi despre acest oraş al cărui numeeste asociat începutului Revoluţiei române din 1989?
Sunt născută la Timişoara, dar nu am locuit acolo decât câteva luni după naştere. Tot ce ştiu despre acea perioadă este că stăteam într-un bloc numit “La Maria”. Era un punct de reper al oraşului, denumit astfel dupa o veche statuie a Fecioarei, şi pe care ar trebui sa-l consider indiferent, dacă nu mi-aş aminti, cu uimire, absurda mândrie care m-a cuprins în 1989, când am aflat că revoluţia pornise din acel punct. Îmi amintesc de asemenea vitrina spartă a unei librarii pe care mulţimea cititorilor a luat-o cu asalt în timpul lansării unui volum de-al meu pe la începutul anilor 70’ sau mulţimea imensă, îndurerată, ce umplând spaţiul dintre catedrală si operă, pe care o vedeam din balconul operei, la aniversarea unui an de la revoluţie. Acestor imagini dispersate li se adaugă amintiri dintr-o Timişoară dintr-un alt timp, cele mai multe datând din anii‘50, anii copilăriei mele, când veneam regulat în vacanţe la bunici. Tata era arestat, iar mama, care muncea din greu pentru ca sora mea şi cu mine să fim cât mai puţin marcate de situaţie şi de mizeria, de altfel generală. Cum începea vara ne trimitea la Timişoara. Bunicii mei, ţărani, locuiau în cartierul Fabric, de unde mergeau cu căruţa la pamânturile lor, care începeau chiar de unde se terminau strazile. Casa bunicilor avea o curte mare, cu acareturi, grajd cu vaci, cocina cu porci, coteţul cu găini, cotarca de porumb, şira de paie, fântâna cu roata în adâncul căreia erau coborâte cu găleata să se răcească lubeniţele aduse de pe câmp. Casa aceasta era ca o insulă de sat în plin oraş, ceea ce pe atunci nu mira pe nimeni. Era probabil o formă de supravieţuire în penuria de după război şi îmi amintesc şi acum cozile de vecini care se formau seara ca să cumpere laptele pe care bunica îl mulgea, aşezată pe un scăunel cu trei picioare lângă burta vacii. Îmi amintesc şi furia bunicului când descoperea că soldaţii ruşi din trupele de ocupaţie, ale căror cazărmi erau chiar pe marginea pământului său, îi furau pepenii sau ştiuleţii tineri de porumb. Bunicul fusese în Primul razboi mondial prizonier în Rusia unde învăţase puţin ruseşte. Ţin minte cum am asistat, plină de admiraţie, la o ceartă în limba rusă o dată când prinsese câţiva soldaţi asupra faptului. Deşi oameni simpli, bunicii mei timişoreni vorbeau curent, în afara limbii române, germana, sârba şi maghiara – ca de altfel toţi cei din jurul lor. Şi nu pot să uit cât de fermecată o ascultam pe bunica trecând cu uşurinţă, cu vocea ei subţire de fetiţă, de la o limba la alta în discuţiile cu vecinele sau cu pasagerii din “firobus” atunci când mergeam în Elisabetin sau Iosefin, cartiere din centrul oraşului al căror nume trezea în mine respect şi chiar intimidare, ca nişte titluri de nobleţe…
Într-una dintre poeziile pe care le-aţi scris spuneaţi « Hai sa vorbim despre ţara din care venim ! ». Acum deja 20 de ani scriaţi despre poporul roman că « n-aude, nu vede , nu inţelege… ». Aţi scrie acelaşi lucru astăzi?
Mă refeream atunci la poporul de foetuşi “înaintand /prin trupuri svârcolite de femei”, acele femei care în anii ‘80 erau obligate să nască cel puţin patru copii pentru ca Ceauşescu să fie conducatorul unui popor din ce înce mai mare. Între timp aceşti copii au devenit poporul roman, iar ceea ce au de inţeles este infinit mai complicat. Ani de zile libertatea au fost pentru noi replica pe care reuşeam – sau nu – să o dam terorii şi, o dată cu dispariţia terorii, ne-am dat seama dintr-o dată, cu spaima, că nu mai ştim ce înseamnă să fii liber. E mult mai uşor să defineşti noţiunile opunându-le contrariului lor, decât dându-le un conţinut de sine stătător. Românii sunt astăzi un popor care, fară să aibă răgazul de a-şi reveni după spaima de cincizeci de ani a comunismului, descoperă spaima din faţa capitalismului sălbatic dominat de aceeaşi minoritate socială reciclată politic, dar care foloseşte vechile structuri şi relaţii de putere. De altfel, este situaţia în care se află, cu diferenţe nesemnificative, şi celelalte popoaredin Est…
Spuneţi „popoare din Est”… Ideea unei identităţi europene care depăşeşte frontierele dintre Est şi Vest are un sens pentru dumneavoastră?
În mod evident există încă cel puţin două Europe. Una occidentală, care timp de secole nu a ştiut prea bine ce se întâmpla la câteva sute de kilometri de frontierele ei, care nu ştie nici azi prea bine cum se numesc Ţările Baltice sau dacă Budapesta este capitala României sau a Ungariei; şi una orientală, care a visat, tot timp de secole, să se apropie, să se asemene, să se identifice cu cea dintâi, idealizând-o tocmai pentru că era de neatins. Cele două parţi îşi sunt la fel de necunoscute una alteia, chiar dacă necunoaşterea este în primul caz prin subestimare, iar în celălalt prin supraestimare. În descoperirea reciprocă prilejuită de integrarea europeană, dezamagirea este un risc major – în special pentru cei care înaintează dela Est spre Vest. Mi se pare esenţial ca acest proces de integrare să unifice nu doar strategii economice sau diplomatice, ci şi obsesii. Şi mai ales să se observe că, pe lânga sechelele bolilor prin care a trecut, Europa de Est aduce Apusului şi zestrea suferinţei consumate, iar în marile construcţii ale istoriei suferinţa este un patrimoniu.
Această moştenire pe care o constituie suferinţa poate fi, astăzi, o legatură între europeni?
Cred că principala legătura este conştiinţa tuturor că în istoria care vine nu numai că nici una dintre ţările Europei – dar nici macar Uniunea Europeană – nu mai poate fi principala putere mondială. Suntem o lume intermediară, plasată între mari puteri cu care putem fi aliaţi sau adversari, dar de care va trebui mereu – dincolo de globalizare şi chiar în interiorul ei – să încercăm să ne delimităm.
Simt românii că apaţin în totalitate acestei sfere europene ?
O celebră butadă atribuită generalului De Gaulle spune că Europa ţine de la Atlantic pâna la Urali. Geografic, în acest spaţiu România este plasată în centru. Există chiar legenda existenţei unei borne care marchează centrul Europei undeva în nordul României (legende asemănătoare există şi în Polonia şi în Cehia, după câte am auzit). Dar, ceea ce este centrul spaţiului în manualele de geografie, devine periferia în accepţiunea curentă care limitează Europa la frontierele Germaniei. Aşa se face că, de când ne ştim n-am visat decât “să intrăm în Europa”. Noi, românii, am avut întotdeauna privirea aţintită spre Occidentul de care, din motive subiective, dar mai ales obiective -turcii, ruşii, comunismul – ne-a despărţit un inexorabil decalaj. Oricât de rapidă a fost înaintarea noastră în momentele noastre bune – acest decalaj nu a dispărut, pentru simplul motiv că, asemeni unei fata morgana, Occidentul înainta. Nu ne rămânea decât să umplem hiatusul cu forme cărora nu aveam timp să le dăm un conţinut, obsedaţi cum eram de a ţine pasul şi de a prinde din urmă. Ceea ce este totuşi încurajator în contemplarea acestui proces de evoluţie este faptul că încet, încet, în timp, formele goale îşi generează conţinutul. Mecanismul acestei deveniri este atât de funcţional încât se poate spune -oricât de şocant ar suna – că formele fără fond au fost şi sunt forma noastra de progres. Locul nostru în Europa este locul geometric dintre încăpăţânarea visului nostru secular de integrare şi realitatea adevărului potrivit căruia istoria este mai ales geografie.
Ce aduc românii Europei?
Nu ştiu dacă pentru că “am stat pe malul istoriei”, cum spunea Cioran, sau pentru că am fost un popor de ţărani, iar “istoria este istoria omului trăind în oraşe”, cum spune Toynbee, dar românii au păstrat o anumită autenticitatea temporală, în bine şi în rău, care a dispărut în zonele mai prelucrate, mai contrafăcute de istorie. “Veşnicia s-a nascut la sat”: acest vers românesc celebru descrie bine senzaţia pe care o descoperă, tulburaţi, cei care se îndrăgostesc de români. De aici ne vin şi Brâncuşi şi Ionesco, atât de deosebiţi între ei, dar atât de asemănători în felul în care sunt diferiţi de alţii. Nu ştiu dacă asta se poate numi o valoare adaugată valorilor europene, dar cred că e o sugestie preţioasă a căii prin care valorile europene se pot întoarce, pentru a se regenera, la propriile lor rădăcini.
Într-o viziune utopică asupra viitorului, cum vă imaginaţi Româniaîn 50 de ani ?
Absolut asemănătoare ţărilor din Europa occidentală. Nu vă grăbiţi însă să mă consideraţi optimistă. Este un pronostic mai degrabă deprimat… Tocmai pentru că şi-a dorit atât de mult şi de atât de mult timp “să intre în Europa”, România nu va avea înţelepciunea şi puterea de a-şi păstra diferenţele specifice, ceea ce înseamnă că va pierde cel puţin atât cât va câştiga. Şi Europa ? Dacă lucrurile vor evolua pe liniile trasate în acest început de secol, în 50 de ani Europa va fi cel mai mondializat dintre continente, un fel de turn Babel în care toată lumea va vorbi o engleză care-l va face pe Shakespeare să se răsucească în mormânt şi nimeni nu se va mai simţi acasă: unii pentru că nu-şi vor mai recunoaşte casa, alţii pentru că – în pofida corectitudinii politice, care va înlocui în acelaşi timp religia şi inchiziţia – se vor gasi întotdeauna mijloace să li se sugereze că nu e casa lor…Trăim, în mod evident, o nouă eră de migraţie a popoarelor, având ca ţintă continentul nostru şi ca mobil dorinţa de a trăi mai bine. Istoria continuă să se rotească tot de la răsărit spre Apus, iar Europa este, ca întotdeauna, creuzetul în care fierb noile ere.
Întâlnire europeană nr. 10, Notre Europe, octombrie 2008, http://www.notre-europe.eu/
