un articol de Gabriel Dimisianu
Fundaţia “Academia civică” a organizat la începutul lunii iulie, la Sighet, a zecea ediţie a Simpozionului de istorie contemporană. Tema ediţiei: “Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem”. M-am aflat printre numeroşii participanţi, invitat de cei cărora li se datorează, în chip decisiv, faptul că Memorialul de la Sighet există şi că Simpozionul a avut loc: Ana Blandiana şi Romulus Rusan. Spre deosebire de mulţi alţii, eram acolo pentru prima dată.
Ştiam din auzite ce lucruri admirabile înfăptuiseră la Sighet Ana Blandiana şi Romulus Rusan, cu o cheltuire imensă de energie, cu o eroică stăruinţă. Ce am văzut mi-a întrecut însă aşteptările.
Mai întâi Memorialul, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, spre a reproduce întocmai titulatura acestei instituţii.
Există, desigur, şi Aiudul, există Gherla, Piteşti, Râmnicu Sărat, Caransebeş, Galaţi, toponime a căror invocare configurează arhipelagul românesc al represiunii comuniste, al detenţiei, al martirajului şi al morţii. Există şi acestea în conştiinţa românilor, dar ca repere materiale ele încep să dispară. Unele foste închisori, după cât am aflat, vor fi demolate (v. şi în “Memoria”, nr. 36-37), pământul de sub ele va fi bătătorit, pe locul unde au funcţionat se vor înălţa clădiri noi, cu altă destinaţie, bineînţeles. Şi este rău? Este rău, voi răspunde, atâta vreme cât aceste foste incinte ale ororilor dispar fără urmă, atâta vreme cât nimic nu va mai aminti noilor generaţii faptul cumplit că ele au existat. Îşi poate închipui cineva demolarea Auschwitzului, din raţiuni edilitare sau de oricare alt ordin? Negaţioniştii din viitor ai crimelor comunismului vor găsi cel mai mare sprijin în această benevolă (şi inocentă?) dispensare de probe.
Cu atât mai mare este, în aceste condiţii, însemnătatea Memorialului de la Sighet, a complexului muzeistic şi a activităţilor de cercetare pe care le înlesneşte, a reuniunilor de felul aceleia la care am participat recent. Avem la Sighet, pentru că există Memorialul, cele mai grăitoare mărturii despre crimele regimului comunist în România şi despre împotrivirea românilor la comunism. O împotrivire prea adesea negată sau minimalizată, invocându-se, ca argument, pasivitatea românilor, resemnarea lor mioritică. Pasivitatea, pretinsa resemnare a românilor, nu ar fi atras însă asupra lor, potrivit unei elementare logici, represiuni de amploarea acelora despre care mărturisesc Sighetul, Aiudul, Piteştiul ş.c.l.
Nu doar pentru români sunt importante mărturiile pe care le oferă Memorialul de la Sighet, ci şi pentru alte popoare care au avut parte, în veacul XX, de aceeaşi devastatoare experienţă istorică. Sunt importante aceste mărturii, în orice caz, pentru ruşi, pentru polonezi, pentru cehi, astfel cum s-a văzut şi din faptul că au fost reprezentaţi la Simpozionul de la Sighet de mari nume ale disidenţei, ale opoziţiei politice anticomuniste din ţările lor. După cum importante s-au dovedit aceste mărturii şi pentru alţii pentru scriitori, ziarişti, istorici din Europa vestică sau din America, cercetători ai problemelor comunismului, de asemenea prezenţi la Simpozion. Încă din anii trecuţi, internaţionalizarea manifestărilor de la Sighet s-a impus ca o dimensiune de la sine înţeleasă.
De aceea ni s-a şi oferit şansa nescontată, de mine cel puţin, de a-i fi văzut şi ascultat la Sighet pe Vladimir Bukovski, disidentul rus cel mai cunoscut, după Soljeniţîn şi Saharov, pe Stéphane Courtois, autorul atât de mult discutatei Cărţi negre a comunismului, al cărei al doilea volum îl pregăteşte, pe Bogdan Lis, unul din liderii istorici ai Solidarităţii poloneze, pe Henryk Wujek, exponent al KOR-ului, pe Thierry Wolton, autorul cărţii Roşu brun. Răul secolului, şi pe Nicolas Werth, din Franţa, pe Dennis Deletant, bine cunoscut nouă, şi pe Mark Percival din Anglia, pe E.S. Jean-Claude Périsset din partea Vaticanului, pe Paul E. Michelson din Statele Unite, pe Peter Weiss din Germania, pe Alexander Stîkalin şi Tatiana Pokivailova din Rusia, precum şi grupul cercetătoarelor din Cehia şi Slovacia: Petruska Sustrova, Hildegard Buncakova şi Libuse Valentova (care este şi corespondenta revistei noastre la Praga). Nici unul dintre cei amintiţi nu s-a mărginit la o prezenţă formală, decorativă, toţi au prezentat comunicări, au “monitorizat” (“moderat”) sesiuni.
Dar observ că nu e deloc simplu să prezint cititorilor, astfel cum mi-am propus, o imagine cât de cât edificatoare a participărilor la Simpozionul de la Sighet, operaţia complicându-se încă mai mult când este să vorbesc despre participările româneşti, extrem de numeroase. Am distins câteva categorii de participanţi, pe care le voi ilustra cu câteva nume, neputând, din păcate, în spaţiul de care dispun, să amintesc pe toată lumea, cum s-ar fi cuvenit.
Au fost deci prezenţi la Sighet foşti deţinuţi politici, exponenţi ai disidenţei, ai opoziţiei anticeauşiste: Cicerone Ioniţoiu, Doina Cornea, Radu Filipescu, legendarul Vasile Paraschiv, Gabriel Andreescu, Dumitru Iuga, P. M. Băcanu, lipsind însă, din păcate, Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu. Au fost apoi istorici, sociologi, comentatori politici, ziarişti: Alexandru Zub, Dinu C. Giurescu, Victor Frunză, Stelian Tănase, Mircea Carp, Adrian Niculescu, Marius Oprea, Doina Jela, Petru Caraman, Ilie Şerbănescu, Lavinia Betea, Dorin Branea, Anatol Petrencu (din Chişinău), Ioana Boca (ea avînd şi un mare rol în organizare). Au fost scriitori, oameni de artă, critici şi istorici literari: Ana Blandiana şi Romulus Rusan, bineînţeles, Bujor Nedelcovici, Mircea Martin, Mihai Zamfir, Sanda Golopenţia, Constantin Eretescu, Cristian Teodorescu, Mihai Dinu, Ion Caramitru, Mircea Daneliuc, Cornel Ţăranu, Gheorghe Leahu, Smaranda Vultur, Ana Scarlat, Ana Selejan ş.a. Au fost, în fine, prezenţi, fapt îmbucurător, foarte mulţi tineri, studenţi sau absolvenţi de dată recentă ai facultăţilor de istorie, de ştiinţe sociale etc., autori ai unor comunicări cu subiecte foarte specializate (d. ex. “Programul ceauşist de alimentaţie raţională”, “Ideea de confort în locuinţele medii bucureştene din anii ’80”, “Planul de stat” etc.).
Comunicările “punctuale” prezentate la Simpozion, în număr de 172, dacă am socotit bine, au fost grupate în jurul următoarelor mari teme: “Rezistenţa la comunism în deceniile 8 şi 9 (oponenţi şi disidenţi)”, “Drepturile omului în România” (în aceeaşi perioadă), “Securitatea şi viaţa cotidiană”, “Comunismul cu două feţe: între propagandă şi realitate”, “A existat o rezistenţă prin cultură?”, “Ceauşescu – constructor şi demolator”, “Implozia comunismului în ţările din Est”, “Situaţia internaţională. De la acordurile de la Helsinki la căderea zidului Berlinului”.
Se vede, cred, din cele arătate, orientarea către exhaustiv a Simpozionului, astfel proiectat încât din inventarul tematic al “cronicii sfârşitului de sistem” nimic semnificativ să nu fie lăsat de o parte. Şi probabil că acest lucru nici nu s-a întâmplat, sacrificându-se însă capitolul discuţiilor libere, al posibilelor controverse, al confruntărilor directe de puncte de vedere. În limita maximă a celor 12 minute acordate unei comunicări, fiecare vorbitor a căutat să-şi prezinte subiectul, trecându-se imediat la altul. Cine nu s-a încadrat în termen a fost îndemnat să-şi prezinte lucrarea integrală pentru a fi publicată în noul volum din “Analele Sighet”. Pentru ediţia de anul viitor a Simpozionului se preconizează, a arătat Ana Blandiana, o restrângere a tematicii, lăsându-se astfel mai mult spaţiu discuţiilor.
Diversitatea subiectelor abordate la Simpozion nu a dus totuşi la dispersare. Câteva idei au revenit în intervenţiile mai multor vorbitori, nepremeditat şi cu atât mai semnificativ, mai ales că erau expresia unor raportări nu doar la trecut ci şi la actualitatea românească imediată. Vasile Paraschiv s-a referit astfel la procesul comunismului, arătând că acesta trebuia făcut împotriva acelora care, în 41 de ani, au produs mari suferinţe poporului român. Nu a fost făcut acest proces pentru că avem un “stat semitotalitar”, situat în multe privinţe deasupra legilor. Doina Cornea s-a referit şi ea la acelaşi lucru, spunând că necesarul proces al comunismului
s-a făcut şi se face, deocamdată, numai “aici, la Sighet”, în sens moral, bineînţeles. A avertizat asupra primejdiei în care se află la noi pluralismul politic, imposibil de apărat numai prin luări de poziţie individuale. A reluat îndemnul, făcut şi altădată, de a consolida partidele politice democratice, acum atât de slăbite, de a intra în aceste partide pentru că “dinafara partidelor nu se poate face nimic”.
Mai mulţi participanţi s-au referit la relaţia dintre comunism şi naţionalism, Victor Frunză arătând că, în esenţă, orice mască ar lua, comunismul este antinaţional. Aceasta a fost şi ideea centrală a expunerii lui Mircea Martin, exemplificând cu naţionalismul mult trâmbiţat al regimului Ceauşescu. El a arătat că reforma în cultură, atâta câtă a fost, dar mai ales independenţa faţă de Moscova clamată de Ceauşescu, au fost substitute ale reformei economice, care nu s-a făcut niciodată. Alte ţări foste socialiste nu au cultivat discursul naţionalist şi de independenţă faţă de sovietici dar au reformat tacit economia, slujind astfel cu adevărat interesele naţionale. Anul 1989 a găsit societatea românească nereformabilă, pentru că, în locul reformei economice, regimul Ceauşescu promovase o aşa-zisă linie naţională care s-a dovedit în fapt antinaţională. Mi s-a părut una dintre cele mai substanţiale şi incitante intervenţii. În ce mă priveşte, am vrut să vorbesc despre “îngheţ” şi “dezgheţ” în politica culturală postbelică, dar mi-am calculat rău timpul şi abia de am izbutit să fac introducerea. Tot Mircea Martin, în calitate de moderator al secţiunii “A existat o rezistenţă prin cultură?”, la trecerea celor 12 minute regulamentare, mi-a retezat fără milă cuvântul, cerându-mi să închei ceea ce eu abia începusem. M-am supus, ce era să fac?
România Literară, nr. 29/2002.
articol preluat de pe site-ul www.romlit.ro
