Interviu cu Ana Blandiana realizat de Ovidiu Pecican
Ovidiu Pecican: Stimată doamnă Ana Blandiana, aveţi un site propriu postat pe internet, ceea ce mi se pare bine-venit pentru oricine ar dori să vă cunoască mai bine şi, ca să zic aşa, într-o formulă „autorizată“. Există şi poeme de-ale dvs. pe alte site-uri, de care nu vă îngrijiţi chiar dvs., ceea ce marchează intrarea literaturii pe care aţi scris-o şi a autoarei ei într-o altă zodie, într-un alt circuit cultural decât cel tipărit. Credeţi în viitorul literaturii în spaţiul virtual?
Ana Blandiana: Cred în viitorul literaturii pur şi simplu. Spaţiul virtual – oricât ar părea de imaterial – nu este decât un alt fel de suport material al gândirii, iar literatura n-a depins de-a lungul mileniilor de calitatea papirusului, a pergamentului sau a hârtiei, ci de calitatea gândirii celor care o creau şi a celor care o citeau. Deci problema viitorului literaturii nu este dacă poate supravieţui în noile condiţii tehnice, ci dacă poate supravieţui în noile condiţii intelectuale şi spirituale. Eu cred că da. De altfel, numărul mereu în creştere al festivalurilor de poezie în lume, ca şi numărul impresionant nu numai al poeţilor care participă la ele, ci şi al celor care participă ca spectatori, este un argument: oamenii încep să simtă că interesul exclusiv pentru valorile materiale nu poate ţine loc de viaţă.
În ceea ce priveşte ideea de a-mi face un site, ea s-a născut din spaima cu care am descoperit miile de referiri la numele meu pe Google, prezentând, cele mai multe, informaţii aproximative, întâmplătoare, fanteziste. Mi-am făcut un site nu pentru a deveni mai cunoscută, ci pentru a fi cunoscută mai corect.
O. P.: M-a interesat foarte mult selecţia fotografică pe care o puneţi la dispoziţia vizitatorilor, pentru că pozele sunt, de obicei, cele care pot spune mult în foarte puţin, evocând o atmosferă, o vârstă, o dispoziţie, o clipă istorică, mode şi relaţionări între cei prezenţi în câmpul fotografic. M-am bucurat să observ că nu aţi operat selecţii drastice în imaginile alese să vă reprezinte, descoperindu-vă şi în poze mai puţin protocolare. Ce semnificaţie a avut şi are fotografia în viaţa dvs.?
A. B.: Nu fac parte dintre persoanele cărora le place să fie fotografiate şi mă recunosc în destul de puţine dintre fotografii. Îmi plac mai ales instantaneele şi mai ales cele în care eu nu bănuiesc obiectivul fotografic. În ceea ce priveşte portretele, am nostalgia acelor portrete ale bunicilor în care cel fotografiat rămânea încremenit în faţa obiectivului zeci de minute, cu sentimentul unui exerciţiu de nemurire care reuşea să îi fixeze pe peliculă nu numai trăsăturile, ci şi caracterul şi sufletul; acele portrete pe care, în cele din urmă, fotograful le semna ca pe nişte opere de artă.
Nu atât scriitorul, cât cititorul care sunt m-a convins să pun pe site multe fotografii, pentru că ţin minte bucuria cu care descopeream în adolescenţă fotografiile scriitorilor pe care îi citeam, şi ale căror imagini le prindeam în jurul mesei mele de lucru. Am şi acum un Caragiale tânăr în trăsăturile căruia citesc întreaga dramă a celui care nu fusese în stare nici să suporte lumea românească, nici să se desprindă de ea.
O. P.: Nu cred că voi fi primul care să vă califice, pornind de la imaginile în care apăreţi, drept o Nathalie Wood afirmată nu în film, ci în câmpul literaturii. V-aţi gândit vreodată să pozaţi artistic, aşa cum o fac manechinele marilor firme de modă, cele ce recomandă coafuri sau, pur şi simplu, fetele care apar pe copertele unor reviste precum Vogue, Cosmopolitan?
A. B.: Iată o întrebare cu adevărat anistorică! Cred că ar trebui să fiu flatată de faptul că uitaţi că la vârsta la care mi-aş fi putut pune o astfel de problemă revistele se numeau cu totul altfel şi aveau pe coperte ţesătoare fruntaşe în întrecerea socialistă sau pe Elena Ceauşescu. De altfel, încercând să răspund la modul „ce-ar fi fost dacă“, răspunsul n-ar putea fi decât negativ: verbul „a poza“ este în mod violent străin de toate verbele existenţei mele.
O. P.: Acordaţi un spaţiu amplu prezentării activităţii dvs. civice, deşi, în anumite privinţe, civismul dvs. nu era absent nici în vremea naşterii cărţii despre motanul Arpagic. A copleşit această sferă de interes, după 1989, prestaţia dvs. literară ca efort şi muncă sau aţi căutat să păstraţi un echilibru?
A. B.: Am adăugat site-ului, care este unul aproape exclusiv literar, linkuri spre Centrul pen Român şi spre Memorialul Sighet, ca şi o listă a principalelor documente de principii ale Alianţei Civice. În felul acesta am vrut doar să dau o idee despre zonele în care viaţa şi ideile despre responsabilitatea faţă de lumea înconjurătoare mi-au concurat scrisul într-un mod aproape sinucigaş. Tocmai de aceea am căutat cu disperare să păstrez un echilibru în favoarea creaţiei, drept centru al existenţei mele, chiar dacă timpul pe care mi-l răpea contingentul era mai mare decât cel păstrat pentru scris. Tensiunea, uneori aproape de nesuportat, venea din certitudinea că, pentru mine, istoria literară este mai importantă decât istoria, dar că, din nefericire, istoria literară nu poate exista decât dacă istoria există. Am vorbit şi am scris de mai multe ori despre asta.
O. P.: Ce a însemnat şi înseamnă pentru dvs. pen Clubul Român, de a cărui organizare v-aţi ocupat şi pe care l-aţi coordonat mult timp, rămânându-i până astăzi preşedintă onorifică?
A. B.: pen este organizaţia mondială a scriitorilor, care a luat fiinţă din iniţiativa unor mari scriitori englezi şi francezi la începutul anilor ’20 ai secolului trecut, ca un fel de conştiinţă literară a lumii. pen Clubul Român a fost înfiinţat în 1924, având în conducere mari scriitori ca Rebreanu şi Blaga şi interzis imediat după război. Reînfiinţarea unui pen Club Român echivala în mod simbolic cu o reintrare, cel puţin din acest punct de vedere, în rândul lumii şi am depus toate eforturile pentru ca acest lucru să se producă într-un mod cât mai demn de respect. Cele cinci conferinţe internaţionale care au fost organizate în România, ca şi propunerea mea de către centrele francez şi britanic la preşedinţia International pen dovedesc că am reuşit. Din păcate, în momentul în care m-am retras (titlul onorific nu înseamnă nimic), nu s-a mai găsit nimeni dispus să-şi dea – într-un mod absolut gratuit – o parte din timp unui scop atât de teoretic şi de lipsit de oportunităţi.
O. P.: În calitate de lideră a Alianţei Civice, s-ar putea spune că aţi pregătit condiţiile pentru accesul la preşedinţia României a primului preşedinte necomunist şi chiar aţi fost implicată, fie şi indirect, în naşterea unei noi forţe politice (de care s-au legat mari speranţe), Partidul Alianţei Civice. Sunteţi mulţumită de rezultatul strădaniilor dvs.?
A. B.: Bineînţeles că nu. Vedeam Alianţa şi partidul, pe care l-a creat şi căruia i-a dăruit numele, ca pe o stea dublă, cu miezul politic şi marea aură civică (capabilă să scoată sute de mii de oameni în stradă în numele unor idei democratice şi al unor principii morale). În loc de asta, locul ideilor l-au luat interesele, ambiţiile şi orgoliile care au început prin a vorbi ironic despre „angelismul“ Alianţei Civice şi au sfârşit prin a dispărea de pe scena vieţii politice.
Am pus pe site principalele documente ale Alianţei Civice pentru a se putea vedea, acum când totul aparţine istoriei, în ce măsură toate principiile şi normele care au devenit după 2000 condiţii ale integrării euroatlantice au fost, cu zece ani înainte, temele pledoariilor şi protestelor Alianţei Civice.
O. P.: Vă mai ocupaţi de organismul civic pe care l-aţi înfiinţat odinioară, Alianţa Civică? Care sunt marile câştiguri obţinute în bătăliile publice de la tribuna acestui for?
A. B.: Atunci când Memorialul de la Sighet a devenit o instituţie internaţională, necesitând eforturi de organizare şi funcţionare din ce în ce mai complicate, am renunţat atât la conducerea Alianţei Civice, cât şi a pen Clubului. Alianţa a iniţiat nu numai pac-ul, ci şi Convenţia Democratică, şi chiar dacă şi unul, şi alta au fost dezamăgitoare în raport cu marile speranţe care s-au pus în ele, au reprezentat paşi înainte faţă de lumea politică abia ieşită din dictatură şi legată prin cordoane ombilicale de ea. Dar principalul merit şi succes al Alianţei a fost predarea alfabetului democraţiei de la tribunele mitingurilor care au contribuit, mai mult decât se putea spera, la schimbarea mentalităţilor.
O. P.: Se ştie cu ce violenţă a fost întâmpinată prezenţa dvs. în arena publică în cursul primilor ani de după căderea comunismului. Credeţi că acest lucru se datorează misoginismului? A fost o manipulare securistă? A fost vorba despre o atitudine antiintelectualistă manifestată la nivelul mulţimii? Sau altceva?
A. B.: A fost, evident, vorba de o manipulare menită să egalizeze nivelul de maculare a persoanelor publice, în aşa fel încât să nu se mai ştie cine e curat şi cine nu, cine minte şi cine spune adevărul, cine a fost victimă şi cine a fost călău. A fost o mare şi reuşită operaţiune de construire a confuziei bine organizate, la adăpostul căreia societatea să devină o păpuşă de cârpe mişcată de degetele profesioniste ale vechilor servicii secrete. N-aş vrea însă să se creadă că am fost numai obiectul urii publice. Am fost, în egală măsură, sau poate chiar mai mult, şi obiectul unei devoţiuni şi simpatii publice, cel mai adesea anonime, care m-a emoţionat şi mă emoţionează profund. Chiar şi azi, când efervescenţa anilor ’90 e de mult revolută, mi se întâmplă să fiu oprită şi îmbrăţişată pe stradă de persoane necunoscute, care adesea sunt şi cititori.
O. P.: Este limpede că, propunând şi ducând la împlinire proiectul Memorialului Sighet, aţi dorit să corectaţi erorile persistente ale manualelor de istorie şi să oferiţi o simbolică recompensă morală celor care au pătimit în închisorile comunismului. Colocvii, volume de lucrări şi, desigur, un spaţiu muzeal specific intră în cadrele acestui proiect mai vast. Se apropie ceea ce se vede de ceea ce aţi dorit să se nască? Ce ar mai fi de făcut?
A. B.: Primul Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din lume, format din muzeul de la Sighet şi din Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului de la Bucureşti, este un punct de referinţă pe harta Europei, de la ghidurile turistice la publicaţiile de istorie, o instituţie unică în felul ei prin faptul că este, în acelaşi timp, muzeu, şcoală şi laborator de cercetare. Marile universităţi europene îşi trimit studenţii în practică la Sighet (din România fac acelaşi lucru doar studenţii clujeni ai Ruxandrei Cesereanu), marile canale de televiziune, când vor să vorbească despre România, filmează la Sighet. Memorialul a împlinit anul acesta 15 ani şi nu cred că, în urmă cu 15 ani, am îndrăznit să visez tot ce s-a realizat între timp. Ar mai fi de făcut doar o copie a lui, esenţializată, în Bucureşti. Dar pentru asta ar fi nevoie să existe o clădire în care să putem transpune conţinutul computerelor noastre pline de experienţa Sighetului.
O. P.: V-aţi născut în Bihor şi aţi studiat la universitatea clujeană. Aveţi proiecte care să intereseze direct aceste spaţii-matrice?
A. B.: Nu mai am şi nu mai vreau să am decât proiecte literare. Şi ele nu sunt doar regionale. Evident că sper ca volumele mele să fie bine primite şi în Ardeal, după cum mi-ar face plăcere să văd că traducerile cărţilor mele în diverse limbi sunt anunţate şi în revistele din Timişoara, Oradea sau Cluj, oraşele în care m-am născut, am crescut şi am învăţat.
O. P.: În fine, ultima întrebare: veţi posta interviul de faţă pe site-ul dvs.?
A. B.: Din păcate nu. Pentru moment nu pot să postez nimic pe site, pentru că am pierdut legătura cu Lucia Darian, autoarea lui, şi nu am cheia de intervenţie pentru completări. Aşa se face că nu au fost introduse nici ultimele volume: Proiecte de trecut în versiune spaniolă şi italiană.
Revista Apostrof, nr. 10/2008
articol preluat de pe site-ul www.romaniaculturala.ro
