„Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie”
Ana Blandiana
Şcoala de Vară de la Sighet este locul de resuscitare a memoriei colective, un instrument de reconstituire a propriei definiţii pentru o generaţie căreia i se spălase creierul cu atâta eficienţă. Este locul în care, adolescenţii de azi, neatinşi de aripa neagră a malformării trecute, află ceea ce propriii părinţi nu au ştiut să le spună cine sunt – ca rezultat al geneticii istoriei – şi cine pot deveni, ca opere ale lor înşişi. Prin Şcoala de Vară, Muzeul Memorial devine un muzeu viu, o instituţie a memoriei în mişcare organică, făcând să treacă de la o serie umană la alta adevărurile fără de care nu se poate înainta.
Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897 ca închisoare de drept comun; în 1950 au fost aduşi la penitenciar peste o sută de demnitari şi 40-50 de episcopi şi preoţi. Deţinuţii erau „găzduiţi” în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi a se întinde pe paturi şi nu aveau voie să privească pe fereastră. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii în ONU, a avut loc o graţiere, însă din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea a redevenit de drept comun. În 1977 a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare. Fundaţia Academia Civică, în frunte cu Ana Blandiana, a preluat ruina fostei închisori în 1995, transformand-o în Memorial şi apoi în Şcoală de Vară, inaugurată în 1998.
La aproape 18 ani de la prăbuşirea comunismului, mulţi, prea mulţi români cred că ar trebui să lăsăm trecutul trecutului, pentru a privi numai şi numai spre viitor ca şi cum un popor fără memorie ar putea avea viitor … „La ce bun să mai scormonim trecutul? La ce ne mai foloseşte să aflăm vinovaţii, dacă cei mai mulţi dintre ei sunt morţi? Oricum, comunismul a avut şi părţi bune” … Iată tipul de aserţiuni, care par nevinovate şi de bun simţ, deşi nu sunt nici de un fel, nici de altul.
Astăzi, faţă în faţă cu valorile şi dezideratele democratice, cunoaşterea trecutului reprezintă o necesitate şi totodată o datorie pentru generaţiile succesoare, a căror formare a pornit şi se va finaliza în libertate.
Şcoala Memoriei, aşa cum este supranumită Şcoala de Vară de la Sighet, a constituit şi anul acesta, la cea de-a zecea ediţie a sa, un mediu perfect, în care o serie de personalităţi, din ţară şi din străinătate, au reuşit să transmită o stare, mai presus de toate, o atitudine specifică omului liber, apărător fervent al libertăţii sale. Iar alături de acestea, o analiză foarte complexă a comunismului şi a tuturor extremismelor.
În urma unui concurs de eseuri, având ca tema comunismul (anul acesta cu referire directă la Raportul comisiei prezidenţiale de condamnare a comunismului în România), o sută de tineri din toată ţara (inclusiv din Republica Moldova) au fost admişi la această şcoală de vară, ţinută în fiecare an la Sighetul Marmaţiei, şcoală la care aveam să particip şi eu, pentru a treia oară în acest an.
Memorialul Sighet a cultivat, aşa cum şi-a dorit Ana Blandiana, o adevărată „pedagogie a neuitării”, căci atacul cel mai perfid al comunismului a fost asupra memoriei oamenilor – prin „rescrierea” istoriei şi inducerea unor stereotipuri de gândire menite să instaureze domnia minciunii. La Şcoala de la Sighet, memoria este o memorie-patrimoniu: este restituirea a tot ceea ce a fost schingiuit, deformat sau şters în sufletul omenesc. Mereu sub semnul aceleiaşi voinţe: a situa fără relativisme, a construi fără a deforma, a rafina fără a pierde esenţialul. De fapt, a spune limpede că uitarea nu este doar cădere, precum atunci când afirmi despre ceva ori cineva că este „căzut în uitare”; uitarea poate fi şi criminală.
Intrând în universul fascinant al Şcolii de la Sighet, am simţit că în sfârşit am ajuns la locul potrivit, la minoritatea justiţiară însetată de adevăr, în forma lui pură, o minoritate valoroasă, demnă şi totodată tranşantă cu un trecut atât de viu! Păşind în încăperile închisorii Sighet, un delir al gândurilor ne inundă fiinţa, numele victimelor pe fiecare uşă trezind în noi recunoştinţă, durere pentru suferinţa lor, dar, în acelaşi timp, îndârjire, determinare. Nu pot spune că împărtăşesc amintiri cu acest memorial, această casă de identitate, dar acolo mi le-am creat. Trecutul mă reprezintă chiar dacă nu l-am trăit, iar resemnarea nu-şi are locul printre noi.
An de an, adolescenţii prezenţi îngroapă şi condamnă uneltele însângerate ale comunismului. Pumnul e strâns – dorind dreptate, auzul se ascute, corpul dobândeşte o coloană vertebrală dreaptă, demnă de Adevăr şi de Dreptate.
Iorga spunea că „un popor ce nu-şi cunoaşte trecutul, n-are niciun viitor”. Şi în acest an, Şcoala de Vară ne-a divulgat frânturi inedite din istoria comunistă a poporului nostru, printr-o serie de conferinţe excepţionale, tinute de mari personalităţi precum: Andrei Pleşu, Dennis Deletant, Lucian Pintilie, Mircea Carp, Andrei Brezianu, Nestor Ratesh, Sorin Alexandrescu, Stephane Courtois, Bujor Nedelcovici, Thomas S. Blanton şi mulţi alţii.
Această şcoală s-a desfăşurat şi anul acesta pe un fond cenuşiu, într-o pseudodemocraţie românească, cu oameni care încă preferă să arunce în Necunoscut cheia porţii spre Trecut. Şcoala de Vară de la Sighet ne-a oferit şansa de a simţi puterea adevărului asupra propriei conştiinţe.
Memoria este trecut, trecutul este istorie, iar istoria trebuie să fie Adevăr, pentru că nimeni nu este mai rob decât acela care se crede liber, fără a fi cu adevărat liber.
——————————————————————————–
Cristina Gioroc, clasa a-XII- a I
——————————————————————————–
Sofocle spunea – şi pe bună dreptate – că nu există rău mai mare pentru muritori decât robia. În România, dovada acestei aserţiuni stau cei peste 40 de ani de dictatură comunistă, regim care şi-a făcut intrarea în istorie sub forma marelui dezvăţ, asemeni sfilisului care se strecoara sub placuta promisiune a voluptăţii. Şi ce a avut ca rezultat acest fapt? Strigătele de suferinţă ale sutelor de mii de întemniţaţi, schingiuiţi şi batjocoriţi, bolnavi şi înfometaţi, degradaţi moral şi huiduiţi, ce ne-au urmărit zeci de ani pentru a nu-i da uitării. Acest lucru îl are în vedere Şcoala de Vară de la Sighet, al cărei scop este de a lupta din răsputeri pentru a nu lasa pradă uitării tot răul făcut românilor în acea perioada damnată şi pentru a condamna cu toata forţa stafia aceasta a morţii, ce a răspândit groaza peste tot, înfigându-şi adânc în istorie ghearele pline de ură şi venin.
Am prezentat în introducere în ce constă această instituţie şi un foarte scurt istoric al Memorialului Sighet. Sperăm că am reuşit să vă stârnim curiozitatea. Luând parte pentru prima dată la acest eveniment, mărturisesc că am fost profund impresionată şi emoţionată. Aflată în faţa acestui imens martor direct, deşi neînsufleţit, mi s-au revelat imagini sângeroase ale vremurilor – din fericire! – apuse. Cutreierând prin încăperile fostei închisori, o vibraţie înfricoşătoare îmi tulbura stomacul, un fior îmi pătrunde în inconştient, un tremur îmi cuprinde trupul… Nu e uşor să păşesti într-un spaţiu a cărui rană încă sângerează, un spaţiu care a fost atâţia ani controlat de minţi scelerate, dementiale, hrănite de forţe satanice, distrugătoare de destine şi vieţi, de vise şi idealuri, de valori naţionale. Iuliu Maniu, Ilie Lazar, Elisabeta Rizea, familia Arnăuţoiu, Ecaterina Lovinescu, oameni care au luptat pentru dreptate şi adevăr, numeroşi preoţi, academicieni (Victor Bădulescu, Gh. I. Brătianu, Radu R. Rosetti) ş.a.- toţi au fost obligaţi să trăiască vreme îndelungată în întuneric, să mănânce lăturile transportate infect de la un etaj la altul într-un lift părăginit, să se lepede de credinţa strămoşească şi să-şi trădeze prietenii sau chiar familia numai pentru primirea unei mici indulgenţe. Şi din toata existenţa lor n-a mai rămas nimic, afară doar de numele inscripţionate pe pereţii închisorii… Intrând în celula de pedeapsă, o răcoare te învăluie şi în beznă nu zăreşti alt element de mobilier decât un lanţ de tortură aflat măreţ în mijlocul camerei. Închizi repede uşa pentru a nu da răgaz imaginaţiei să se dezlănţuie… În zadar însă… Oameni înlănţuiţi, bătuţi şi schilodiţi îţi apar în faţă plângând şi cerând îndurare. Îi spui minţii să se oprească şi încerci să-ţi îndrepţi atenţia spre altceva … Oare şi reuşeşti? …
Invitaţii Şcolii de Vară (enumerati de Cristina) sunt conştienţi şi n-a fost greu să ne convingă şi pe noi, cei 100 de elevi admişi, că avem nevoie de adevărul care a fost blamat, înecat în minciună şi dezonoare, expediat morbid în temniţă, ferecat cu zăvoare, păzit cu pistolul şi aruncat de cele mai multe ori în morminte mute. Avem nevoie de acest adevăr pentru a afla cât de adânc ne-a înfundat sistemul în mocirla istoriei. Şi când ne gândim că şi astazi există foarte mulţi tineri simpatizanţi ai acestui regim … Spuneţi dumneavoastră, ce e de făcut? Pentru ei, a fi trădat de prieteni, a fi obligat să priveşti uciderea familiei cu sânge rece, a astepta la cozi interminabile de unde să pleci tot cu punga goală, pe scurt, a fi privat de drepturi şi libertăţi, – toate acestea sunt lucruri frumoase şi morale, care-ţi oferă fericirea supremă? Oare ştim noi ce înseamnă comunismul? Oare Sofocle nu are dreptate?
——————————————————————————–
Daniela Iulian Mantarău, clasa a XII-a I
Universul şcolii nr. 91, august 2008
articol preluat de pe site-ul www.uer.ro
