O expoziţie cu o deosebită valoare şi semnificaţie: “Ţăranii şi comunismul” poate fi vizitată până la 30 mai la Muzeul Naţional al Satului “Dimitrie Gusti”. Curatorul acestui proiect este Romulus Rusan, directorul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului.
S-au împlinit 60 de ani de când ţăranul român a fost forţat să renunţe la ceea ce avea mai de preţ: pământul moştenit din tată-n fiu. O moştenire mereu udată cu sângele a generaţii întregi de români care s-au împotrivit cotropitorilor ce au râvnit la plaiurile noastre. Prin deciziile adoptate la Plenara Partidului Muncitoresc Român din 3-5 martie 1949, ţăranii erau constrânşi să-şi dea “de bunăvoie” pământurile. Însă moştenirea primită de la bătrâni a fost pentru mulţi mai presus de preţul vieţii. N-au cedat. Cum era să iscălească să-şi dea pământurile comuniştilor? S-au împotrivit. S-au răsculat. Revoltele lor au fost înăbuşite în sânge. Unii au plătit cu viaţa. Alţii cu ani grei de temniţă în închisorile de la Sighet, de la Gherla, Aiud sau prin muncă silnică la Canal. La expoziţia deschisă la Muzeul Satului au fost prezenţi şi câţiva supravieţuitori ai rigorilor acelor vremuri.
Poveştile lor par scenarii de filme. Realitatea lor este însă mai dură decât plăsmuirile scenariştilor. O astfel de poveste are Pop Grigore, zis Roibu. Ţăranul are 70 de ani şi este din Ieud. Avea 9 ani în 1949. În acel an s-a accentuat hăituirea ţăranilor. Durerea a fost a tuturor. Inclusiv a copiilor care de mici erau un real sprijin pentru părinţi la muncile câmpului. “Tata din ’48 a fugit pe pădure” ,iar în ’50, în 4 spre 5 ianuarie, l-au împuşcat. Era ascuns la o casă, pe câmp, împreună cu alţi bărbaţi. Or fost pârâţi. Unul dintre ei a venit după mâncare, la un neam. Cineva l-a pârât. I-a încercuit securitatea. Pe tata l-au împuşcat, pe doi i-au prins în casă, doi au scăpat. Pe urmă ne-a fost confiscată jumătate de avere. Am avut pământ, eram oameni de mijloc, dar am avut şi slujnice”, îşi aminteşte bădia Grigore.
Pe vremea în care tatăl său era căutat de miliţie, una din camerele primăriei îl înspăimânta teribil, fiind stropită cu sângele celor loviţi crunt cu bâtele. Încăperea arăta precum o măcelărie. Acolo erau duşi bărbaţii care nu acceptau să semneze pentru colectivizare. Erau luaţi noaptea din pat, legaţi la ochi şi bătuţi până când se plictiseau călăii. “Şi pe mine m-au bătut în ’53, când s-au confiscat toate oile şi vitele care n-au fost declarate”, continuă bădia Grigore. “În ’48, când a făcut unchiaşul meu ultimul recensământ, au fost 17.000 de oi în Ieud. Au fost animale multe. Comună bogată, hotar mult.”
După moartea părintelui său, bădia Grigore n-a mai putut să vadă haina albastră. Vedea în fiecare miliţian ucigaşul tatălui său şi “se agăţa” de ei, să le ceară socoteală. N-a mai fost primit la şcoală. A învăţat să scrie şi să citească singur, după ce s-a liberat din armată. Avea 28 de ani. Dar n-a stat cu mâinile-n sân. Şi-a continuat studiile şi are o diplomă cu care se mândreşte. Are însă un mare regret: unii dintre oamenii locului, mai ales cei în vârstă, “şi-au pierdut credinţa moşilor şi a strămoşilor şi respectul faţă de semeni”.
Un alt martor al acelor vremuri negre este şi Ion Şteţ, de loc din Săpânţa, din Maramureşul Voievodal. “Zilele grele au început prin ’47-’48. Atunci a fost începutul durerilor. Partidul Comunist a început cu oamenii de ştiinţă, cu chiaburii, cu oamenii deştepţi, cărora se încerca prin toate metodele să li se găsească nod în papură. I-a arestat, i-a deportat, i-a dus la Canal. Au fost deportaţi foarte mulţi din Săpânţa. Unii au murit în închisori, la canal, iar cei care au supravieţuit şi s-au întors au murit în doi-trei ani.” Familia Şteţ a fost inclusă pe lista chiaburilor. Între cei care le-au cerut socoteală s-au aflat şi oameni care munciseră pe pământurile lor, dar se dăduseră de partea comuniştilor.
“În ’49, toamna, s-a făcut tovărăşie. S-au înscris 70 de familii de la noi din comună. În ’50 a apărut un decret prin care au fost luate terenurile care au depăşit 45 de hectare. Oamenii au fost constrânşi prin cote, prin impozite. În ’59, un sfert din sat s-a mai înscris.
În ’62 au pus capăt. Au colectivizat toată comuna. Au rămas vreo 15 persoane care nu s-au înscris şi au rămas chinuiţi în afara colectivului”, îşi aminteşte Ion Şteţ. Cotele şi impozitele neplătite la timp le-a adus multora ani de temniţă. Au preferat să stea după gratii decât să se lase dezrădăcinaţi. Lupta comuniştilor de preluare a terenurilor agricole a fost acerbă.
O POVESTE ÎN IMAGINI
Documente de arhivă, fotografii de epocă, mărturii din vremea grelelor încercări ale ţăranului român dispărută sub tăvălugul colectivizării forţate. O expoziţie inedită despre anii de încercare a ţăranilor români ce poate fi vizitată la Muzeul Naţional al Satului.
de Costin Anghel şi Luminiţa Ciobanu
articol apărut “Jurnalul Naţional”, 22 martie 2009, www.jurnalul.ro
