Vă invit, stimaţi cititori, să reflectăm puţin asupra unui subiect de actualitate: memoria. Asupra memoriei trecutului nostru recent, privită însă nu ca un zăcământ muzeistic, ci ca element vivace, formator în destinul unui popor. Nu vreau să fabulez dezordonat pe această temă. Iau ca pretext câteva cărţi editate de Fundaţia Academia Civică de la Bucureşti. Fondatorii săi, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, sunt doi scriitori cărora literatura română contemporană, dar şi istoria ultimilor 18 ani, ante şi post decembrişti, le datorează un plus de valoare şi demnitate intelectuală.
În 1993 Ana Blandiana a prezentat Consiliului Europei proiectul unui memorial al victimelor comunismului şi al rezistenţei care prevedea şi crearea, în paralel, a unui centru internaţional de studii consacrate perioadei 1945-1989 în ţările fostului bloc sovietic. De atunci încoace, activitatea celor două instituţii, Memorialul şi Centrul de Studii, a luat o amploare impresionantă şi este bine cunoscută în ţară şi peste hotare. Memorialul de la Sighet, care valorifică documentar totalitarismele secolului XX, nazismul (inclusiv Holocaustul) şi comunismul, îşi află sediul în incinta dezafectată a unei foste închisori comuniste din anii ’50, unde au fost exterminate mai multe vârfuri ale elitelor politice şi culturale ale ţării, între care Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu – oameni înmormântaţi într-o groapă comună din cimitirul din localitate, împreună cu alţi peste 50 de fruntaşi interbelici: preoţi, savanţi, parlamentari… Analele Sighet s-au constituit deocamdată într-o colecţie de 10 volume (cca 8 000 de pagini), la care şi-au adus contribuţia peste 700 de cercetători (istorici, sociologi, arhitecţi, scriitori, analişti şi martori ai evenimentelor). Departamentul de istorie orală a Memorialului a realizat până în prezent în jur de 3000 ore de înregistrări cu subiecţi participanţi la diferite episoade din istoria noastră recentă. Însă ceea ce face cu totul deosebit Memorialul Sighet între instituţiile similare din Europa de Est este Şcoala de Vară, cu un auditoriu format din adolescenţi din România şi Republica Moldova – tineri angajaţi prin participare directă, interactivă, în desluşirea părţilor umbroase ale istoriei naţionale.
Stephane Courtois (coordonatorul faimoasei Cărţi Negre a Comunismului, apărută în Franţa şi tradusă ulterior în peste 30 de limbi inclusiv în română) şi Vladimir Bukovski, cunoscutul disident rus, sunt doar două nume din galeria personalităţilor politice, ştiinţifice şi culturale care au susţinut prelegeri în faţa elevilor reuniţi la Şcoala de Vară. Textele acestor invitaţi de prestigiu, însoţite de interviuri şi discuţii pe marginea lor, au apărut în volum la Fundaţia Academia Civică, în 2002 şi 2003, cu sprijinul fundaţiei germane “Konrad Adenauer”. În acest număr de Contrafort mă voi opri la volumul Bukovski la Sighet. Eroul acestei cărţi este mai puţin cunoscut marelui public din Basarabia, deşi traseul de viaţă şi opiniile sale despre ce am trăit noi, ca cetăţeni sovietici, şi despre cauzele pentru care o ducem în continuare atât de prost merită o atenţie specială.
Vladimir Bukovski este un personaj cvasilegendar. Născut la 30 decembrie 1942, în Başkiria, în familia unui scriitor oficial, cunoaşte de foarte tânăr şocul revoluţiei maghiare de la 1956 şi revelaţia sumbră a raportului lui Hruşciov de la congresul al XX-lea al PCUS, care dezvăluise faptul oribil al execuţiei de către Stalin a 40 de milioane de oameni nevinovaţi, ucişi fără motiv, dintr-o “năzărire” ideologică. A gândi împotriva majorităţii – acesta a fost sentimentul lui Bukovski faţă cu necrofilia dezgustătoare a mulţimilor de ziua morţii lui Stalin. Întemeiază la scurt timp după aceea o mişcare de “opoziţie morală” faţă de realitatea sovietică. “Pentru că, dacă îi întrebaţi pe cei care au trăit în timpul lui Stalin, inclusiv pe părinţii noştri, cum de au permis să se comită atâtea crime, vă vor răspunde că nu au ştiut nimic. Nu e posibil. Nu se poate să moară 40 de milioane de oameni, fără ca acest lucru să nu se observe. Deci au aprobat într-un fel, chiar şi prin faptul că nu au vrut să ştie”.
În 1965 Bukovski organizează prima (după 1927) manifestaţie politică, una evident neautorizată (dar aţi văzut vreo revoluţie… autorizată? Comuniştii din R. Moldova n-ar trebui să uite că îşi datorează prezenţa la guvernare, “ereditar” vorbind, tot unei acţiuni neautorizate, mai exact loviturii de stat a lui Lenin de la 1917, ale cărei ponoase le tragem până astăzi în Basarabia!). Au fost 30 de participanţi cu pancarte în piaţa Gorki din Moscova şi câteva mii de oameni de cealaltă parte a străzii, curioşi să vadă în cât timp vor fi împuşcaţi “acei nebuni”. Dar n-au urmat decât câteva arestări. Lozinca protestatarilor “Respectaţi-vă propria Constituţie!” a prins pe picior greşit autorităţile. “Noi am decis să acţionăm ca şi cum acele drepturi din Constituţia sovietică ar fi fost reale şi am reuşit”, povesteşte Bukovski. Recursul opozanţilor anticomunişti la Constituţia sovietică în care PCUS nu era legitimat formal ca deţinător al puterii (uzurpatorii nu se gândiseră să-şi statueze juridic frauda!) seamănă, aş zice, cu un procedeu din artele marţiale orientale, când luptătorul foloseşte forţa (energia) adversarului împotriva acestuia. Abia în 1966 sovieticii vor introduce în Codul Penal un articol care permitea întemniţarea opozanţilor pentru demonstraţii, iar după alţi câţiva ani vor fixa în Constituţie “rolul conducător” al partidului.
Înainte de a fi expulzat din Rusia, potrivit deciziei lui Andropov, Vladimir Bukovski va face 12 ani de Gulag. Odiseea peregrinărilor sale prin puşcăriile sovietice este relatată, cu destul umor, în romanul autobiografic Şi se întoarce vântul, apărut de asemenea la Fundaţia Academia Civică (2002). În 1976, disidentul este schimbat cu Luis Corvalan, şeful comuniştilor chilieni. Procedura schimbului, care s-a petrecut la Geneva, relatată de Bukovski, are o intrigă de film poliţist.
Ajuns în Occident, Bukovski îşi continuă studiile de neurofiziologie la Cambridge şi îşi ia doctoratul la Stanford, California (după ce învăţase engleza la închisoare). De atunci şi până în prezent a publicat opt cărţi şi sute de articole, a susţinut mii de conferinţe. În 1991 revine la Moscova, încercând să-i convingă pe liderii ruşi de necesitatea unui proces al comunismului de tipul celui de la Nьrnberg, care se putea face prin deschiderea arhivelor şi dezvăluirea tuturor crimelor regimului, altfel coşmarul nu s-ar fi sfârşit niciodată. Elţîn s-a opus: se afla sub o enormă presiune din partea Occidentului care nu dorea o asemenea judecată, din motive pe care Bukovski le-a înţeles un an mai târziu, când, confruntându-se cu un proces intentat de comunişti, în 1992, la Curtea Constituţională, Elţîn îl va ruga să se întoarcă în ţară şi să-l ajute. Bukovski îşi condiţionează acceptul de permisiunea de a pătrunde în arhivele comuniste, pentru a aduce argumente în sprijinul decretului de scoatere a PCUS în afara legii. “Am venit la Moscova, am devenit oficial expert la Curtea Constituţională a Rusiei, iar arhivele au fost deschise. Atunci am descoperit în arhive că majoritatea forţelor politice din Vest colaboraseră cu Moscova. Unele din ele în secret, prin intermediul KGB, altele mult mai direct. Nu le plăcea, deci, ca aceste “pete” să fie făcute publice… Pentru că nu a fost ucis la Moscova în 1991 dintr-o lovitură, ne vom confrunta cu acest monstru postcomunist ani îndelungaţi în majoritatea ţărilor… Şi toată această situaţie confuză s-a creat doar pentru că Vestul nu a avut curajul să recunoască faptul că a fost complicele sistemului sovietic.”
Nu avea voie să fotocopieze documentele (“a xeroxa” era termenul folosit), dar o va face prin… scanare (procedeu tehnic necunoscut la acea vreme în Rusia), scoţând astfel peste hotare aproape 7 000 de acte, care au redevenit secrete chiar în aceeaşi zi. Reîntors în Occident, Bukovski a plasat toate aceste mărturii preţioase pe Internet şi a publicat în baza lor volumul Judecată la Moscova, apărut şi în versiune românească, în 1998, la Albatros. Cartea a fost boicotată în Vest de presa de stânga. Ceva mai târziu, în aceeaşi manieră glacială a fost întâmpinată şi Cartea Neagră a Comunismului.
Occidentul nu a câştigat războiul rece, consideră Bukovski, pentru că nu a luptat consecvent împotriva totalitarismului roşu. Politicienii din Vest au colaborat subteran cu sistemul comunist pentru a-şi rezolva probleme interne, cum au făcut-o, de pildă, social-democraţii germani care aveau nevoie de sprijinul Moscovei pentru a câştiga alegerile în RFG (numele citate sunt Egon Bahr şi Willi Brandt). Aceştia i-au privit pe sovietici ca pe nişte “fraţi” mai radicali, ale căror greşeli şi exagerări nu anulau justeţea ideii, “nobleţea” ei intrinsecă, de aceea s-au împotrivit unui proces al comunismului – acesta ar fi lovit în suportul ideologic al întregii stângi. Lui Bukovski i s-a reproşat frecvent din partea oamenilor de stânga din Occident că nu este credibil, deoarece are motive personale să urască Uniunea Sovietică: a fost persecutat, a stat în puşcărie. Aş acuza, la rându-mi, acest mod aberant de a prezenta ca marcă a inconsistenţei înseşi dovezile autenticităţii, pentru că tocmai omul care a trăit Răul pe propria piele nu poate avea nici o îndoială asupra feţelor sale. Bacilul comunismului însă generează schizofrenie oriunde în lume. “Tot ce s-a întâmplat în Uniunea Sovietică, punctează Bukovski, a fost rezultatul respectării fidele a ideologiei. Nu a fost o distorsionare a ideologiei aşa cum susţine aripa stângă din Vest… Chiar şi cele mai moderne idei socialiste pleacă de la premise eronate, aceste premise fiind că omul se poate schimba în funcţie de circumstanţele sociale… Vă pot spune, ca neurofiziolog, că este o idee total greşită… Se poate spune contrariul, că noi schimbăm realitatea, nu că realitatea ne schimbă pe noi.”
Bukovski schiţează o paralelă convingătoare cu Germania, căreia dacă nu i s-ar fi cerut o capitulare necondiţionată, ci un fel de perestroika, dacă nu s-ar fi făcut o denazificare completă după război, naţional-socialiştii ar fi revenit peste câţiva ani la putere sub o altă mască. Exact la fel, evitând propriul “Nьrnberg” în 1991-1992 – singurul interval în care acesta ar fi putut fi organizat – comuniştii au câştigat alegerile într-o serie de ţări din Est, nu numai în fostele republici sovietice, precum Rusia, Belarus, Ucraina şi Moldova. Argumentele lui Bukovski sunt limpezi. El probează cu documente complicitatea politicienilor din Occident (a unora dintre ei) cu KGB-ul. În rest, e vorba de un raţionament simplu: blocarea reformelor şi puseurile autoritariste în ţări ca Rusia sau Moldova se explică prin imensul potenţial de şantaj de care suferă politicienii postsovietici. Cu alte cuvinte, concluzionează Bukovski, sărăcia, corupţia, dificultăţile tranziţiei în ţările ex-comuniste au la origine şi împotrivirea Occidentului faţă de ideea “drenării” trecutului acestor popoare. Aici poate că afirmaţia disidentului rus ar trebui uşor amendată. O “curăţenie” radicală s-a făcut totuşi în fosta RDG, şi asta numai datorită faptului că era deja parte a Germaniei unificate. În plus, una din exigenţele admiterii în NATO, înaintate ţărilor est-europene aspirante, este îndepărtarea agenţilor poliţiei politice comuniste, deşi mai peste tot treaba s-a făcut incomplet şi fără mare entuziasm. În Rusia, oamenii KGB-ului au penetrat masiv lumea afacerilor şi structurile crimei organizate, punându-şi omul la Kremlin: noul “ţar”, Putin.
Orbirea Occidentului continuă şi la 13 ani de la dispariţia Uniunii Sovietice, iar după 11 septembrie 2001 lucrurile s-au încurcat rău de tot. “Războiul mondial împotriva terorismului” a legitimat crimele armatei ruse în Cecenia. În acest context, Bukovski citează atitudinea revoltătoare a premierului Tony Blair, care felicita guvernul de la Moscova că s-a alăturat coaliţiei antiteroriste şi preciza: “Rusia are o vastă experienţă în a rezolva astfel de probleme.” Este ca şi cum ai spune, comentează ironic disidentul rus, că Germania a avut o extraordinar de mare experienţă în a rezolva problemele cu evreii. “De fapt, Uniunea Sovietică a inventat terorismul politic modern şi apoi l-a pus în practică: mai întâi în interior… prin controlul propriei societăţi şi populaţii, apoi în exterior, prin răspândirea “revoluţiilor glorioase”. Aceste activităţi erau atât de secrete încât Comitetul Central a decis ca cea mai importantă parte a informaţiilor să fie scrisă de mână. De pildă, decizia de invadare a Afganistanului în 1979 – unul din documentele “scanate” de Bukovski în 1992 şi reprodus în facsimil în anexa cărţii – a fost aprobată printr-un protocol scris de mână… de mâna lui Cernenko, viitorul prim-secretar al CC al PCUS, în 1984. “Numele de “Afganistan”, povesteşte Bukovski, nu este menţionat deloc în cele 4 pagini. Se spune doar că se referea la “situaţia în A.” De asemenea, datorită caracterului strict secret, nu se vorbeşte de acţiuni directe, se spune doar: “pentru aprobarea măsurilor propuse de tovarăşii Andropov, Ponomarev…”, dar documentul este semnat, până la urmă, de toţi membrii Politburo-ului, inclusiv de către cei care nu erau prezenţi în momentul luării deciziei. Mai târziu, li s-a spus să semneze şi să pună o dată. De ce? Pentru că aşa acţiona Politbiro-ul: ca o bandă mafiotă, toţi trebuiau să fie în acelaşi cerc sângeros, toţi trebuiau să fie implicaţi… pentru ca nimeni să nu poată spune mai târziu că nu a ştiut, că nu a participat.”
După 25 de ani de la acel episod, ne întrebăm ce ştiau despre acest “sfat de taină” tinerii care mureau în Afganistan? Ce auziseră despre “banda mafioţilor” de la Kremlin familiile care îşi primeau feciorii în sicrie de plumb? Şi ce cred azi veteranii acestui flagel, care au reticenţe în a admite că au fost folosiţi într-un război străin de fiinţa lor şi care încearcă să se apere de această chinuitoare revelaţie, evocând camaraderia care i-a unit pe câmpul de luptă? Niciodată după 1991, de când sunt comemorate în Moldova victimele măcelului din Afganistan, nu s-a mers până la capăt cu rostirea adevărului, nu a fost condamnat regimul sovietic care i-a trimis pe basarabeni să lupte pentru interesele sale expansioniste. Trecerea sub tăcere a acestui amănunt, evacuarea cauzelor prin deplorarea exclusivă a efectelor generate de războiul din Afganistan, are ca scop salvarea imaginii pozitive a autorilor genocidului, adică URSS-ul şi aparatul său de represiune, şi permite manipularea politică a “afganilor” în folosul forţelor comuniste şi rusofile. De altfel numai slăbiciunile interne şi teama că nu va reuşi să facă faţă pe două fronturi au forţat Moscova să nu-şi trimită trupele în Polonia, în 1981, după numai doi ani de la invadarea Afganistanului, deşi o asemenea intervenţie fusese insistent solicitată de generalul Jaruzelski pentru a anihila sindicatul “Solidaritatea”. Refuzat de Kremlin, regimul de la Warşovia a cerut, în compensaţie, 40 000 de tone de carne, dar sovieticii n-au putut aduna decât 16 000 de tone. Moscova a realizat astfel că posibilităţile sale economice erau mult prea mici pentru ambiţiile sale la nivel global (numai întreţinerea Cubei comuniste o costa 10 miliarde dolari anual!). Imperiul sovietic s-a surpat în cele din urmă sub povara propriei anchiloze.
Studiul documentelor i-a relevat lui Bukovski faptul că majoritatea revoluţiilor din 1989 au fost operaţiuni sovietice, care îşi propuneau destabilizarea integrării europene şi păstrarea acestor ţări sub dominaţia Moscovei. Însă nu toate conspiraţiile au reuşit, cazul cel mai “scandalos” (din perspectivă sovietică, desigur) fiind cel al Cehoslovaciei lui Havel, la celălalt capăt situându-se România, afirmă Bukovski. Reunificarea Germaniei a fost, de asemenea, o chestiune scăpată de sub control (de sub controlul sovieticilor dar şi al occidentalilor, care erau marcaţi de propriile aprehensiuni faţă de nemţi şi se gândeau la un proces mult mai lent). “Însă germanii din Est au înţeles ce se petrece şi au votat în 1990 unificarea cu Germania de Vest, profitând de unul din articolele Constituţiei RFG care se referea la unire.” Păcat că n-au fost şi alţii la fel de hotărâţi şi la fel de deştepţi ca nemţii, deşi, se pare, n-au prea avut cum să fie… Bukovski taxează cu asprime miopia şi naivitatea Vestului, care fusese surprins de revoltele din 1989 şi chiar încuviinţase ideea unei intervenţii militare a Moscovei pentru debarcarea lui Ceauşescu. Disidentul rus, probabil, are dreptate, numai că judecăţile sale cu privire la evenimentele din 1989-1991 sunt în bună măsură retrospective, iar teama puterilor occidentale de o posibilă destrămare violentă a URSS, cu toate consecinţele imaginabile, este şi astăzi uşor de înţeles.
Într-un dialog cu istoricul Anatol Petrencu de la Chişinău, dialog transcris în volum, Bukovski, se referă pe larg la psihiatria ca metodă de reprimare a opozanţilor în Uniunea Sovietică, o experienţă prin care trecuse el însuşi de două ori. Totul a început printr-un discurs al lui Hruşciov, din 1959. Acesta declarase că “într-o ţară socialistă nu pot exista duşmani ai socialismului (una dintre premisele gândirii marxiste) şi că, în consecinţă, cei ce care se proclamau ca fiind duşmani ai sistemului sunt, de fapt, nebuni.”
În Rusia au existat 12 spitale psihiatrice. Fiecare din ele număra între 1000-1200 de persoane. Deţinuţii politici trebuiau să împartă aceleaşi camere cu criminalii psihopaţi. Transformarea unui om sănătos într-un bolnav mintal, povesteşte Bukovski, se făcea pe două căi: prima – dezvoltarea unei personalităţi paranoice. Omul era acuzat de grandomanie, indiferent de felul în care îşi justifica faptele incriminate. A doua cale, cea care a devenit în scurtă vreme dominantă, era prezumţia de schizofrenie cu care se alegea proaspătul “pacient” – sindrom foarte greu de depistat şi deci cu atât mai periculos pentru societate. Acest “diagnostic” i-a fost pus lui Bukovski în 1961. Bolnavii erau trataţi cu “prafuri” imbecilizante. Dopamina, de exemplu, cauza boala Parkinson. O altă substanţă provoca somn: “Făceau o injecţie, adormeai, te trezeau, îţi făceau altă injecţie şi adormeai din nou, dormeai 24 de ore pe zi. Şi astfel deveneai o legumă. Nu puteai gândi, nu puteai mânca, nu puteai face nimic…” O metodă de inspiraţie medievală purta numele “roll up” (înfăşurarea): “Te înfăşurau într-un material ud care, odată ce se usca, se strângea, creând astfel senzaţia de sufocare. Au existat cazuri când, în urma aplicării acestui tratament, oamenii s-au sufocat şi au murit. Remediul pe care îl folosea asistenta în momentul în care observa că te sufoci era să te “desfăşoare” până îţi reveneai, după care te înfăşura la loc… Aceste metode nu erau justificate de nici un considerent medical.” Ca urmare a dovezilor pe care le-a primit din partea lui Bukovski – informaţii, documente, fişe medicale -, şi sub presiunea unei formidabile campanii de presă în Vest, Asociaţia Internaţională a Medicilor Psihiatri a condamnat practicile sovietice, iar ruşii s-au retras în 1983 din Asociaţie, pentru a preveni o excludere iminentă. În 1989, psihiatria ca metodă politică era abandonată în URSS. A fost succesul personal al lui Vladimir Bukovski.
Uniunea Sovietică a vrut imposibilul: eficienţă economică prin control ideologic şi inginerii sociale aberante, de aceea a colapsat. Însă majoritatea nostalgică mai crede şi azi că vina o poartă Gorbaciov şi americanii. Această percepţie eronată, suficientă sieşi, provine dintr-o deresponsabilizare colectivă, deoarece, spre deosebire de dictaturile clasice, remarcă Bukovski, regimurile totalitare nu pot funcţiona fără a implica mase mari de oameni în propriile fărădelegi. “De aceea numai condamnând sistemul şi dezvăluindu-i crimele populaţia va fi forţată să analizeze trecutul, să-şi analizeze propria atitudine şi să realizeze cât din pasivitatea sau conformismul ei a contribuit la alimentarea acestui sistem distructiv. Numai după ce vor înţelege, aşa cum au făcut germanii după ce au fost învinşi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, vor fi capabili să pună bazele unei noi societăţi, unei noi economii; numai după ce vor fi înţeles că nu pot acuza pe nimeni altcineva decât pe ei înşişi.”
Printre documentele cu cifru “strict secret”, reproduse în anexa volumului Bukovski la Sighet, se află şi o scrisoare din 20 octombrie 1952, semnată S. Ignatiev şi adresată lui Malenkov. Scrisoarea aduce la cunoştinţă iniţiativa lui Leonid Brejnev, la acea dată prim-secretarul PC din Moldova, care cerea forurilor centrale să i se permită să lichideze nişte duşmani de clasă, întrucât Moldova rămânea în urmă la acest capitol faţă de alte republici. Brejnev înainta o listă de 12 000 de familii de “kulaci”, apoi o listă de 2 600 persoane, aparţinând unor grupări religioase interzise, şi o alta de 11 000 de persoane. Moscova a aprobat. Dacă am fi des-sigilat arhivele KGB-ului din Basarabia, este puţin probabil ca I. Bodiul, urmaşul lui Brejnev în jilţul de prim-secretar la Chişinău, să se fi “învrednicit” de cea mai înaltă distincţie a statului independent Republica Moldova (după cum şi persoana care l-a decorat este puţin probabil să fi ajuns preşedinte!). Cum se întâmplă că tocmai generaţiile în vârstă, cele care ar fi trebuit să fie depozitarele memoriei colective, uită atât de uşor şi ajung să celebreze ceea ce ar fi trebuit să condamne?
În Moldova nu avem un “Memorial al Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” ca la Sighet, şi nici un “Muzeu al Ocupaţiei” ca la Riga. Au trecut 12 ani fără ca basarabenii să fi făcut ceva în această privinţă, iar dacă asemenea proiecte au existat, s-a renunţat prea uşor la ele. Consecinţele acestei lipse de luciditate şi de caracter le suportăm azi din plin. Vladimir Bukovski formulează pronosticuri destul de sumbre pentru ţara sa, în care este, începând cu 1996, persona non grata: KGB-ul se va menţine o vreme la putere, procesul de dezintegrare a Rusiei va continua şi alte generaţii vor fi sacrificate. Ce ne aşteaptă pe noi, românii dintre Prut şi Nistru? “Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi o formă de justiţie” – spune motto-ul Memorialului de la Sighet. Dar ce te faci dacă şi memoria te-a părăsit? Fără memorie nu există conştiinţă a continuităţii, iar fără conştiinţa duratei sale în istorie un popor este condamnat la pieire. Să asumăm urgent acest imperativ al conştiinţei publice dacă mai vrem să avem un viitor.
de Vitalie Ciobanu
articol aparut in “Contrafort”, nr. 1-2 (111-112), ianuarie-februarie 2004