Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet a fost creat în 1993 la iniţiativa şi sub conducerea scriitoarei Ana Blandiana. Atunci când a apărut ideea lui şi chiar destul timp după ce a început să funcţioneze, acest memorial venea să compenseze un gol de informaţie şi să înfrângă un tabu. La începutul anilor 1990 era un act de curaj să vorbeşti de victimele unui regim ai căror exponenţi se mai aflau la putere şi încercau prin toate mijloacele să distragă atenţia de la trecutul recent, incriminator pentru cei mai mulţi dintre ei. Prin vocea lor şi alături de ei, întreaga societate românească era îndemnată să se ocupe mai mult de prezent şi de viitor, decât de trecut, prelungind astfel o tăcere impusă şi o mistificare de lungă durată. Această situaţie era încurajată şi de refuzul partidelor comuniste din ţările occidentale şi a unei părţi a intelectualilor de stânga, de a admite existenţa gulagului şi a lua act de ororile lui.
În procesul de reconsiderare a identităţii sale, provocat de ruptura creată în 1989, societatea românească nu putea evita însă confruntarea cu propriul trecut, oricât de neplăcută ar fi fost ea. Astfel încât, memoria avea să joace un rol mai important decât s-ar fi crezut, în acea renegociere a sensurilor şi semnificaţiilor, de anvergură mai amplă decât simpla rescriere a trecutului, care avea să caracterizeze, cum cu justeţe arăta Katherine Verdery, în cartea sa destinată «vieţii politice a corpurilor moarte», lumea postosocialistă în ansamblul ei. Verdery observă o schimbare atât în viziunea despre lume cât şi în modul de a acţiona al oamenilor, subliniind că ele se condiţionează sau mai precis se produc reciproc şi că dimensiunea antropologică a acestei reaşezări a sensurilor este una fundamentală.
Crearea Memorialului, modul cum a fost conceput şi reacţiile pe care le-a provocat sunt simptomatice pentru acest proces şi antrenează memoria în toate dimensiunile ei, participând, în acelaşi timp, la reconfigurarea spaţiului public. Cum e uşor de intuit, această reconfigurare implică memorii concurente, dinamizate de actori sociali ce îşi asumă roluri de persoane publice şi administrează relaţia lor cu trecutul de pe poziţii consacrate. Acest spaţiu poate fi de aceea gândit şi ca o lume de discursuri, care include discursurile despre trecut. Înţeleg discursul în dimensiunea lui dialogică, acţională, participantă la definirea spaţiului public.
Gestul înfiinţării Memorialului de la Sighet este în această perspectivă un gest polemic, de pus în relaţie cu situaţia pe care am descris-o la început: un vid al memoriei, o politică a indiferenţei, o tăcere vinovată, un refuz al asumării responsabilităţilor faţă de ce a însemnat trecutul comunist, o ignoranţă, de cele mai multe ori neconştientizată şi, mai ales, o lipsă de compasiune şi respect pentru victime şi familiile acestora, însoţită de o absenţă a actului de justiţie.
În aceste condiţii, una din funcţiile esenţiale ale muzeului, ca parte a Memorialului, urma să fie aceea de a face, cu mijloace specifice, dreptate victimelor, de a transforma adică « memoria într-o formă de justiţie », aşa cum scrie pe frontispiciul lui. Desigur, e vorba mai ales de un act simbolic, cu valoare mai ales morală, dar, important e că iniţiativa venea din partea societăţii civile, abia reconstitutiv după 1989 şi în absenţa căreia existenţa unui spaţiu public era de neconceput.
Închisoarea de la Sighet, în care au suferit şi au fost ucişi reprezentanţi iluştri ai elitei româneşti (miniştri, diplomaţi, academicieni), dar şi oameni de diverse condiţii sociale sau profesii, de diferite etnii şi religii, transformată în muzeu, avea să dea un răspuns acestor cerinţe în mai multe feluri.
Aducerea în vedere a locului de detenţie, ca un loc al chinului, al abuzului şi crimei, îndreptate asupra unor semeni ai noştri, îndeamnă prin ea însăşi la empatie cu victimele, la revoltă împotriva tratamentului la care au fost supuşi de alţi semeni ai noştri (câteva foste celule în care s-au stins Iuliu Maniu, liderul ţărănist sau istoricul liberal Gh. I. Brătianu sau celula de tip Neagra au fost reconstituite in situ) în numele unei ideologii fanatice, întemeiate pe ură.
Statul comunist, din anii ’50 şi până la evenimentele din 1989 a făcut tot ce îi stătea în putinţă pentru a ascunde opiniei piblice faptul că era capabil de exterminare pentru a se menţine la putere. Prin hărţile locurilor de detenţie (închisori, lagăre de muncă, locuri de domiciliu obligatoriu) ni se dezvăluie o adevărată geografie a ororii şi suferinţei, varietatea modurilor în care oamenilor li se fura libertatea şi în multe cazuri chiar viaţa. Sunt evocate însă şi formele de rezistenţă, încercările de coagulare ale unei acţiuni solidare, de fiecare dată aspru reprimate.
Acţiunea de dezvăluire a adevărului e însoţită de una, extrem de importantă, de informare a publicului. Sălile consacrate diferitelor etape ale comunizării (alegeri trucate în ’46, înfiinţarea securităţii, colectivizare, deportări etc.) sau evoluţiei războiului rece, de pildă, sunt organizate ca tot atâtea puncte de documentare, în care surse diferite sunt confruntate pentru a da o imagine cât mai complexă a evenimentelor, pentru a arăta care sunt actorii implicaţi pe plan instituţional sau individual, pentru a reface un context (cum se întâmplă, de pildă, în istoria paralelă a evoluţiilor din celelalte ţări foste comuniste), pentru a stabili o cronologie. Această acţiune de comunicare se prelungeşte prin numeroasele conferinţe şi colocvii, şcoli de vară, cursuri sau expoziţii itinerante pe care muzeul le-a organizat, adresate mai ales unui public foarte tânăr, dar reunind oameni din toate generaţiile. Aceste întâlniri au stimulat cercetarea trecutului recent şi aş îndrăzni să spun chiar formarea unor specialişti în istoria comunismului, au permis bilanţuri asupra stadiului cercetării pe anumite subiecte, au umplut un gol de informaţie pentru cei neiniţiaţi, au stimulat amintirile şi nevoia de a depune mărturie a celor care au fost protagonişti ai unor evenimente.
Memorialul include, de altfel, pe lângă muzeul de la Sighet, un Centru Internaţional de Studiere a Comunismului care funcţionează la Bucureşti pe lângă Fundaţia Academia Civică, el făcând parte deci dintr-un ansamblu de interes naţional (recunoaşterea a venit abia în 1997), patronat de aceeaşi fundaţie şi de Consiliul Europei (din 1995)1. Centrul respectiv a realizat încă din 1993 o importantă arhivă de istorie orală. Mii de martori, care au avut de suferit de pe urma regimului comunist (ei sau familiile lor), au povestit despre condiţiile în care au participat la un eveniment sau altul, despre condiţiile în care au fost deţinuţi sau deportaţi, despre cum istoria cea mare le-a distrus vieţile sau le-a schimbat destinul. Documentele orale sau video, accesibile parţial şi în muzeu, sunt importante nu doar ca o parte a unei arhive mai ample (care conţine şi documente scrise, fotografii etc.), ce constituie şi va constitui o sursă de informare şi de documentare şi pentru viitor, ci şi, mai ales, pentru subiectul care ne interesează (constituirea unui spaţiu public), ca forme prin care se democratizează memoria, se dă acces la scena publică unor oameni care nu au alte mijloace să ajungă să se exprime. Victimele regimului comunist, cele care i-au supravieţuit şi mai pot împărtăşi cu alţii cele întâmplate, se invizibilizează adesea în dosul cifrelor sau statisticilor, se fac rareori auzite, atunci când nu sunt figuri de prim plan ale vieţii publice sau nu au fost mediatizate. Era necesar accesul lor la cuvânt, la formarea opiniei publice. Ocazia de a împărtăşi trauma, de a fi reabilitaţi moral, de a face cunoscut un adevăr subiectiv, de a comenta experienţa lor, atâta vreme obligată la tăcere şi ascundere, îi face pe cei care au suferit represiuni să acceadă la normalitate, împărtăşind cu alţii suferinţa lor, îi îndeamnă pe cei asemenea lor să aibă curajul de a spune adevărul. Fără rostirea lor, spaţiul public ar fi distorsionat, sărăcit sau redus la zgomotul pe care îl iscă în perioadele de criză impostorii, la disculpările de circumstanţă ale celor care i-au transformat în victime sau ar rămâne privilegiul exclusiv al celor care au talentul şi forţa de a scrie. Cu atât mai impresionantă rămâne inscripţionarea la muzeul din Sighet, pe pereţii laterali ai culoarului ce coboară spre spaţiul de reculegere, a numelor celor care au pierit în fosta, cumplita, închisoare sau sala cu obiecte personale confecţionate în detenţie, care vorbesc despre încercările disperate ale deţinuţilor de a nu renunţa la viaţa « normală ».
Gestul comemorativ vine să completeze funcţia de informare şi documentare, de recsiere a trecutului comunist.
Un ansamblu statuar şi un loc de reculegere, adăpostit sub o boltă străpunsă de cer, printr-un ochi special conceput în centrul ei, amintind de Panteonul din Roma, sugerează exemplar legătura cu cosmosul şi cea cu sacrul2 pe care actul comemorativ o instituie. Simplitatea şi, în acelaşi timp, expresivitatea soluţiei arhitectonice creează, în imediata apropiere a muzeului, un spaţiu de omagiere şi solidarizare emoţională, situat sub semnul memoriei şi al ritualului sacru, întruchipare în mic a refondării unei comunităţi exemplare. Gestul comemorativ e la Sighet în acord cu sobrietatea elegantă a restaurării muzeului, lipsit de grandilocvenţa şi retorica « epocii de aur », care a creat un adevărat impas pentru cei care vor să-şi omagieze azi eroii sau să-şi sărbătorească izbânzile.
Aş spune de aceea că, prin efortul Anei Blandiana, al lui Romulus Rusan şi al tuturor celor care lucrează în muzeu, în centrul de cercetare amintit sau la Fundaţia Academia Civică, prin efortul celor care au făcut conferinţe s-a creat un nou cadru de reflecţie asupra trecutului comunist, care a permis conştientizarea treptată de către opinia publică a ceea ce a însemnat acesta. Memorialul a sensibilizat şi avertizat această opinie în legătură cu crimele ce rezultă de obicei din fanatismele ideologiilor, crime îndreptate împotriva propriului popor de un regim ce îşi clama în toate felurile patriotismul. Mamorialul a reuşit după 15 ani, nu doar să înfrângă un tabu, ci să pregătească împrejurările în care a devenit posibilă condamnarea publică a regimului comunist din România, pentru că, în ciuda reacţiilor celor interesaţi politic, această condamnare s-a bucurat de sprijin popular. Semn că lucrurile s-au schimbat în cei 15 ani de funcţionare a Memorialului şi că locul lui în redefinirea unui spaţiu public a fost dintre cele mai importante. Au avut un rol în această misiune şi cărţile editate sub egida Memorialului şi atenţia deosebită pe care creatorii lui au acordat-o transmiterii generaţionale sau chiar actului educaţional prepriu-zis. Nu desigur prin îndoctrinare, ci prin încurajarea la cei tineri a gândirii pe cont propriu, de neconceput însă fără informare sau sub presiunile dezinformării. În absenţa unui manual de istorie a comunismului, muzeul a funcţionat ca un ghid pentru mulţi, tot mai mulţi, dintre aceia care doresc să ştie. De curând ne putem lăsa conduşi în explorarea lui de un DVD, editat de Memorial, « Muzeul de luat acasă », care ni-l face accesibil şi de la distanţă şi care poate fi utilizat şi ca instrument didactic, inclusiv pentru a discuta despre modurile în care memoria poate fi administrată.
Memoria nu e perfectă şi are desigur şi neajunsurile ei, părţile ei de uitare, de denegare, uneori de distorsionare. Dinamica ei nu exclude astfel de incidente, voite sau nu. Fără un spaţiu de dialog în care ea să poată funcţiona şi să provoace un examen de conştiinţă individual lucid, un efort de înţelegere a sensurilor trecutului şi de reconstruire şi solidarizare în jurul valorilor morale, nu putem însă spera într-o armonizare socială şi într-o înţelegere a prezentului. Cu atât de puţin într-o regăsire a locului din care să putem să comunicăm cu cei care nu au cunoscut lumea comunistă din interiorul ei. Această lume a generat şi o serie întreagă de atitudini, de sentimente, de frustrări, nu doar acţiuni, credinţe şi idei, şi-a creat propriile norme de viaţă şi a construit un orizont limitat, prin grile căruia realitatea părea, prin chiar sărăcirea ei, inteligibilă. În libertate, ea a redevenit diversă şi complicată, un câmp de alegeri neaşteptat de larg s-a deschis în faţa noastră. Memoria ne poate ajuta să facem alegerile care să nu însemne prelungirea acelei lumi dincolo de zidul prăbuşit în 1989.
Note :
1. Despre structura Memorialului şi cele mai importante acţiuni realizate sub egida, la iniţiativa şi cu contribuţia acestuia, cf. prezentarea Anei Blandiana în revista « Communisme », Paris, l’Age d’Homme, nr. 91-94, 2007
2. Opera arhitectului timişorean Radu Mihăilescu
de Smaranda Vultur
articol apărut în revista “Secolul 21”, nr. 1-6/2008, www.secolul 21.ro
