un articol de Valentin Hossu-Longin
Canalul. Un cuvânt devenit simbol al terorii comuniste, la începutul anilor ’50. La numai câteva luni de la debutul celui mai mare şantier al construcţiei socialismului în ţara noastă, o mândrie a întregului popor muncitor şi chezăşia victoriei împotriva capitalismului şi a societăţii burghezo-moşiereşti alungate de pe pământul românesc, de către brava Armată Roşie eliberatoare, conform ideologiei marxist-leniniste şi preluate de presa vremii; i s-a spus Canalul morţii.
Condiţiile fuseseră dictate de Stalin lui Gheorghiu-Dej, pentru a distruge cât mai mulţi dintre opozanţii regimului, acolo fiind aduşi zeci de mii de intelectuali, politicieni, ofiţeri regali, preoţi, dar şi aşa-zişi chiaburi, adică „fruntea satelor”, care nu admiteau colectivizarea de tip colhoz. Pe panouri uriaşe, la intrarea în sectoarele Canalului Dunăre-Marea Neagră, era scrisă lozinca fundamentală:
Toate închisorile din ţară gemeau de atâţia deţinuţi politici, aşa că soluţia continuării arestărilor, cu sau fără procese, devenise realizabilă. De-a lungul viitorului canal, de la Cernavodă la Capul Midia, s-a creat o reţea de 14 „colonii de muncă forţată”, adevărate lagăre de exterminare, menite să ude Dobrogea cu sânge şi lacrimi. Pe lângă muncitorii, tehnicienii şi inginerii angajaţi pe imensul şantier, jumătate din efectivele constructorilor era asigurată de aceşti oameni sortiţi morţii, prin înfometare, tortură şi epuizare fizică. O incredibilă luptă pentru supravieţuire, a celor mânaţi ca vitele de povară, pământul şi piatra fiind cărate cu braţele şi roabele, acolo unde nici uzatele utilaje sovietice nu puteau răzbi. Toţi purtau stigmatul de „duşmani ai poporului”, fie că nu-şi plătiseră cotele la stat sau ascultau posturile de radio imperialiste, fie că fuseseră exploatatori şi trăiau cu speranţa venirii americanilor! Mulţi dintre aceştia şi-au găsit sfârşitul în gropi comune, în cimitire fără cruci, unii chiar sub lutul malurilor ce se surpau aproape zilnic sau în găurile de stâncă dinamitată; după o jumătate de secol, au fost identificaţi 839 de morţi, cu „forme legale”, cărora li se adaugă peste 1.300 de „dispăruţi fără urmă”…
O expoziţie şi un simpozion
Acestea au fost premisele Expoziţiei comemorative şi ale Simpozionului, realizate de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, cu sprijinul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, al Serviciului Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale şi al Fundaţiei „Konrad Adenauer”. Acţiunea, iniţiată de Fundaţia Academia Civică şi Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (conduse de scriitorii Ana Blandiana şi Romulus Rusan), s-a împlinit la Centrul „Calderon”, al sectorului 2 – Bucureşti, urmând să fie prezentată în mai multe oraşe din ţară. La vernisaj au fost prezenţi, într-o sală arhiplină, victime supravieţuitoare ale Canalului şi membri ai familiilor acestora, istorici, ziarişti şi scriitori care s-au ocupat de acest fenomen.
Printr-o serie de legi şi decrete, guvernul şi partidul au hotărât, în 1949, deschiderea lucrărilor Canalului, cu ajutorul politrucilor sovietici. S-au reluat vechile proiecte privind o cale navigabilă între fluviu şi mare, unele datând din a doua jumătate a veacului 19, la care apelase chiar şi Regele Carol al II-lea. Aşa a luat fiinţă, la Bucureşti, Direcţia Generală a Canalului (DGC), în frunte cu un fost mecanic-tractorist, şi o secţie specială a Securităţii, menită să asigure supravegherea tuturor salariaţilor şi înlăgăraţilor. Mai ales că majoritatea specialiştilor români era formată în perioada interbelică, în ţară sau străinătate, de care conducerea politică avea absolută nevoie în realizarea super proiectului Republicii Populare.
Trebuia să fie al treilea din lume, ca mărime, după Suez şi Panama. O construcţie măreaţă a comunismului est-european, la promovarea căreia fusese pusă în priză toată presa şi, mai ales, scriitorul Petru Dumitriu. Acesta s-a întrecut pe sine şi, în 1951, a publicat romanul Drum fără pulbere (Editura pentru Literatură şi Artă), o cărămidă de 666 de pagini, cu şase desene, imediat premiat şi editat într-o nouă ediţie, preamărind „Mormântul programat”. La sfârşitul lui august 1952 s-a deschis Procesul bandei de sabotori şi diversionişti de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, înscenare judiciară dictată tot de Stalin. În cele două loturi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi trei inculpaţi, restul obligaţi la muncă silnică pe viaţă (MSV), printre care şi tatăl meu, ceilalţi la mulţi ani de detenţie grea… Exceptându-i pe cei ucişi, în acest proces, care a durat câteva zile ale lunii septembrie 1952, s-a dat o jumătate de milion de ani detenţie, plus sute de ani degradare civică şi confiscarea proprietăţilor.
La vremea aceea, nu se putea explica logic de ce s-a intentat acest proces. Din puţinele relatări ale inculpaţilor, mult timp după eliberare, coroborate cu „dezvăluiri de ultimă oră”, cum se spune, din partea unor foşti apropiaţi ai lui Dej, rezultă că, în luna mai 1952, Stalin l-a chemat la Moscova, ordonându-i să închidă Canalul! Americanii, conform obiceiului, anunţaseră că au deschis o cavă uriaşă în malul anatolian al Mării Negre, ca bază pentru vreo 20 de submarine, cu care puteau controla întreaga zonă. „Tătucul popoarelor” imaginase ca, în Capul Midia, cel mai blestemat lot de lucru de pe întregul traseu, unde se spărgea cea mai dură piatră, ca ultimă prezenţă geologică a structurilor de granit ale bătrânilor Munţi Măcin, să fie o bază de submarine terminată peste 2-3 ani. Deci, i-a dat soluţia: SABOTAJ. Dej s-a conformat.
S-au căutat sabotorii Canalului. Nu era vorba de un coteţ, chiar de un bloc muncitoresc sau un spectacol în cinstea Zilei de 23 August, fiind vizaţi principalii conducători ai impresionantei lucrări, care crâcniseră sau avuseseră abateri de la linia partidului. Cu o săptămână înaintea procesului, după o lună de anchete, cei 25 de arestaţi au fost supuşi, de către generalul Nicolski, la „proba creionului”, însemnând lovirea testiculelor, până ce inculpatul semna orice i se dicta…
Toate sau aproape toate acestea s-au rostit la acest Simpozion, rămânând pentru viitorime o expoziţie itinerantă (arh. Octavian Carabela), sortită să readucă în memorie o cumplită pagină de istorie contemporană despre una dintre cele mai atroce etape de dictatură, continuate şi preluate, la o scară mult mai subtilă, de Ceauşescu.
Canalul a fost închis după câteva luni de la moartea lui Stalin (1953), dar faimoşilor anchetatori-securişti, printre care şi generalul Nicolae Doicaru, devenit ministru al Turismului, li s-au găsit locuri de frunte în „iepoca de aur”, mulţi dintre ei „supravieţuind” bine mersi şi-n anii postdecembrişti, alături de puţinele lor victime rămase în viaţă!
un articol preluat din Revista Luceafărul nr. 14/2010
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=2069&editie=92
