Anii 1945-1947 au fost extrem de frecventaţi de către reporterii străini trimişi de redacţiile lor să descifreze misterele ocupării României, o ţară care a sfârşit războiul alături de Aliaţi, fără a i se fi recunoscut însă cobeligeranţa. O ocupaţie militară – de către Armata Roşie, o ocupaţie politică – de către comuniştii intronizaţi de către aceasta.
Unii – ca Mark Ethridge – au fost acreditaţi chiar de guvernul american, să vadă cum sunt aplicate prevederile de la Yalta (am publicat de curând fragmente din acest raport).
Alţii – ca Leonard Kirchen – au fost arestaţi, împotriva tuturor uzanţelor, şi condamnaţi la ani grei de închisoare.
În sfârşit, astăzi îl prezentăm pe Reuben H. Markham, trimisul ziarului ”Christian Science Monitor”, care a ajuns să fie el însuşi expulzat de Comisia Sovietică de Control al Armistiţiului, pentru reportajele sale incisive şi realiste. Reportaje atât de consistente încât se pot constitui astăzi în capitole din istoria României acelui timp.
De altfel, autorul le-a şi republicat în 1949, la Boston, într-un volum al cărui ton este profund ultragiat de anormalitatea regimului la ale cărui crime pentru putere asistase.
Semnificativ, Markham şi-a dedicat cartea „lui Iuliu Maniu, unul dintre cei mai nobili lideri democratici ai generaţiei sale”.
Deşi foarte mult citată de istoricii români de până atunci, cartea „România sub jugul sovietic” a fost tradusă abia în 1996 de George Achim şi de un grup de studenţi de la Universitatea din Baia Mare şi a fost editată de Romulus Rusan în colecţia „Biblioteca Sighet”.
În preajma conferinţei de la Yalta
Nu mult după ce Rădescu a devenit prim-ministru şi ministru de interne, Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist, care era, în acelaşi timp, şi ministru al comunicaţiilor, a făcut o călătorie la Moscova, cu titlul de a discuta subiecte privind căile ferate. Pe timpul şederii sale aici, el a primit indicaţii despre cum trebuie să conducă bătălia finală pentru preluarea puterii de către Partidul Comunist. Frontul Democrat, condus de comunişti, a primit ordin de a provoca, pe teritoriul întregii ţări, agitaţii în sprijinul reformei agrare, cu scopul de a-l compromite pe Maniu, de a provoca violenţă şi dezordine, şi de a paraliza astfel guvernul Rădescu. Trebuia să fie provocate incidente de stradă, în urma cărora să rămână morţi şi răniţi. Rădescu urma să fie înfăţişat ca un incapabil, prieten al moşierilor, duşman al Rusiei şi călău al poporului. Presa comunistă urma să urle din toate puterile, în timp ce toate celelalte voci trebuiau să fie reduse la tăcere.
Prevederile acestui program nu erau noi, dar ele trebuiau să fie puse în aplicare, cu o nouă vigoare, pe scară mare, în vederea pregătirii pentru asaltul suprem. Lupta s-a desfăşurat aşa cum a fost plănuită. Grupuri de comunişti au început să ia în stăpânire administraţia din mai multe localităţi. Unii erau instruiţi şi înarmaţi de unităţi speciale ale armatei de ocupaţie. Rădescu însuşi fusese solicitat de către ruşi să organizeze şi să conducă miliţiile comuniste, formate din cca. 100.000 de membri, dar, cum era şi firesc, refuzase. Aşadar o astfel de miliţie comunistă, la scară naţională, încă nu fusese formată, dar a început să funcţioneze o reţea de trupe de şoc locale, foarte agresive, cele mai multe sub controlul liderilor comunişti, formate în majoritatea cazurilor din bătăuşi care îşi spuneau muncitori. Erau în stare să ocupe primării, tribunale, secţii de poliţie şi alte sedii ale autorităţii publice, cu atât mai mult cu cât cadrele de poliţie erau masiv concediate, iar jandarmeria fusese aproape destrămată. Raidurile comuniste erau denumite „demonstraţii ale poporului”, iar efortul autorităţilor de a păstra ordinea era etichetat drept „violenţă fascistă”. Profesorii erau umiliţi, directorii de fabrici erau destituiţi, sediile de ziare erau devastate şi orice încercare de rezistenţă era cu brutalitate zdrobită. Unele proprietăţi au început să fie confiscate. Tulburările s-au răspândit, după cum prevedea planul comunist, elaborat cu multă grijă, iar când guvernul a încercat să le pună capăt au apărut incidentele. Drept urmare, comuniştii din toată ţara au început să-l acuze pe Rădescu că nu este în stare să păstreze ordinea în ţară. Ei erau cei care întreţineau violenţa şi tot ei îl ocărau pe Rădescu pentru că o permite şi continuau să ţipe că vor un guvern în stare să menţină liniştea internă, atât de necesară continuării cu succes a războiului. În realitate, însă, comuniştii români nu erau interesaţi cine ştie ce de mersul războiului. Lăsau altora această grijă, ei luptau pentru a pune mâna pe putere. Ziarul Armatei Roşii în România solicita cu insistenţă „o intervenţie chirurgicală” şi apoi cerea formarea unui nou guvern, cu care Uniunea Sovietică să fie de acord. În acel început de februarie 1945, „Pravda”, oficiosul P.C.U.S., chema la „victoria totală a forţelor democraţiei”. La 10 februarie, Radio Moscova anunţa că evenimente foarte importante sunt inerente în România. Ziarul moscovit „Timpuri noi” tipărea un dur pamflet împotriva lui Rădescu. Sloganele erau preluate la mitingurile organizaţiei de comunişti, în Bucureşti şi în marile oraşe, unde mulţimi de oameni, aduse cu forţa din fabrici sau magazine erau puse să răcnească: „Jos Rădescu!”. Radio Moscova îşi focaliza transmisiunile în limba română asupra demonstraţiilor anti-Rădescu, descriindu-le ca o expresie a voinţei populare. Guvernul român era profund scindat, miniştrii comunişti luptând împotriva tuturor celorlalţi. Kremlinul îşi punea din plin în practică strategia de distrugere a sistemului administrativ românesc. Un război civil, susţinut şi provocat de Rusia, era pe cale să izbucnească, potrivit principiului lui Lenin că orice război trebuia transformat într-un război civil. Ca o culme a nesupunerii, subsecretarii de stat comunişti încep să-şi critice public superiorii necomunişti şi refuză să pună în aplicare ordinele primului ministru. Pentru a pune capăt situaţiei, Rădescu desfiinţează mai multe subsecretariate de stat, dar comuniştii vizaţi, ce fuseseră impuşi cu forţa în guvern, se îndreaptă spre sediul comunist, de unde trimit telegrafic în toată ţara dispoziţii, chemând la acte de nesupunere. Primul ministru, care era şi ministru de interne, îl demite şi pe subsecretarul de stat de la acest minister, Teohari Georgescu, dar acesta refuză să plece. Starea de haos dorită de comunişti se realizase, fără a însemna încă sfârşitul. Acesta va fi grăbit de un eveniment epocal: întâlnirea celor „3 Mari” de la Yalta.
Întâlnirea a avut consecinţe directe şi asupra României, şi asupra îndelung hărţuitului prim-ministru Rădescu, cel care încerca din toate puterile să salveze măcar un rest de democraţie, din faţa tăvălugului sovietic. El a descoperit însă curând că avea de înfruntat nu numai Uniunea Sovietică, dar şi pe cei doi principali aliaţi ai acesteia, Statele Unite şi Marea Britanie.
S-au semnat, ca de obicei, documente destinate publicităţii şi documente secrete. Situaţia din majoritatea continentelor a fost revizuită, iar însuşirea prăzii, deopotrivă de la prieteni şi duşmani, de la foşti aliaţi sau foşti inamici, a fost confirmată şi aprobată. Nu se făcea nicio menţiune directă privind România, dar era limpede vizată de Declaraţia asupra Europei eliberate, potrivit căreia cele trei puteri conveneau să ajute popoarele din fostele ţări satelite ale Axei să-şi rezolve problemele cele mai presante. Trebuiau să fie distruse „ultimele rămăşiţe ale fascismului”. Naţiunilor satelite, între care, bineînţeles, era inclusă şi România, urma să li se acorde tot sprijinul pentru construirea unei autorităţi statale democratice, reprezentativă pentru toate forţele democratice ale ţării, care să constituie o chezăşie pentru desfăşurarea viitoarelor alegeri. Ca de obicei, au fost şi fraze bombastice, dar esenţa înţelegerii rămânea aceea că „ultimele rămăşiţe ale fascismului” urmau să fie lichidate, ceea ce pentru ruşi echivala cu orice mişcare politică opusă comunismului sau dominaţiei ruseşti.
România urma să fie „asistată politic” de către Rusia, iar Vîşinski ardea de nerăbdare „s-o asiste”. Un guvern, format din elemente „cu largi vederi democratice”, urma să fie impus de o putere străină, iar Rusia inventa acum acele persoane cu largi vederi democratice. A fost chemat la apel Frontul Naţional Democrat „al muncitorilor, ţăranilor şi intelectualilor progresişti”, care, de aproape şase luni, pretindea zgomotos puterea.
Din Reuben H. Markham, „România sub jugul sovietic”, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1996
