În luna iulie va avea loc cea de-a treisprezecea ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet, organizată de Fundaţia Academia Civică în colaborare cu Fundaţia Konrad Adenauer şi cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.
Despre Şcoala de Vară de la Sighet Vladimir Bukovski, celebrul disident sovietic, invitat special al ediţiei 2002, spunea: “Ceea ce este unic la Sighet este Şcoala de Vară. Pentru că de obicei în centre de genul acesta nu găseşti o astfel de şcoală. Desigur, se încearcă acest lucru şi în alte părţi. Am dat exemplul Germaniei, unde recruţii primesc informaţii despre ceea ce a fost în trecut, ceea ce e o iniţiativă lăudabilă, dar nu e chiar acelaşi lucru ca aici. Acolo nu e vorba de copii de şcoală, totuşi. Deci, din acest punct de vedere, Memorialul de la Sighet este unic.”
Încă de la începuturile Şcolii de Vară de la Sighet, Ana Blandiana, iniţiatoarea ei, o considera un mod de a transmite experienţa trecutului către tânăra generaţie, spre a se putea evita capcanele cărora le-au căzut victimă generaţiile anterioare. Iar unul din invitaţii de marcă, Neagu Djuvara, considera că Şcoala de Vară, chiar dacă e frecventată doar de o sută de elevi anual, este o „picătură de acid care limpezeşte un vas întreg de apă tulbure” (referire la dezorientarea societăţii noastre, needucată din punct de vedere al cunoaşterii istoriei).
În primii ani am publicat în seria “Adolescent” a colecţiei “Biblioteca Sighet” interesantele eseuri trimise de adolescenti pentru concursul de admitere la Şcoala de Vară. Răspunsurile adolescenţilor au produs cărţi: „Exerciţii de memorie” (eseurile trimise pentru ediţia 1999 a Şcolii de Vară), „Exerciţii de speranţă” (ediţia 2000), „De unde vine extremismul”, „Cum aş vrea să fie familia mea” (2001). Începând cu 2002 prelegerile şi discuţiile dintre cursanţi şi conferenţiarii Şcolii de Vară au devenit la rândul lor cărţi: „Şcoala Memoriei 2002” până la “Şcoala Memoriei 2008”, volume apărute în colecţia „Istorie orală” editată de Fundaţia Academia Civică.
Publicăm în această săptămână fragmente din volumele Şcoala Memoriei.
VLADIMIR BUKOVSKI
SISTEMUL DUBLELOR STRUCTURI, DUBLULUI LIMBAJ, DUBLEI CONŞTIINŢE
Anatol Petrencu: Am dori să aflăm care este rolul psihiatriei ca metodă de luptă împotriva disidenţei. În anii 70, când era Brejnev la putere, nu mai erau represiuni în masă, ca pe timpul lui Stalin. În schimb, psihiatria a fost utilizată în masă împotriva disidenţei, oamenii care respingeau regimul brejnevian erau consideraţi nebuni şi închişi în spitale psihiatrice. L-aş ruga pe dl Bukovski să ne povestească despre mecanismul de folosire a psihiatriei împotriva oamenilor absolut normali.
Vladimir Bukovski: Da, aceasta este o crimă a comunismului, a timpului nostru, în afară de invazia din Afganistan sau de „revoluţiile socialiste”. Această crimă cred că la un moment dat, în viitor, ar putea da naştere, într-adevăr, unui proces de tipul celui de la Nürnberg. Soljeniţîn numea acest tip de represiune: versiunea sovietică a camerei de gazare.
Ştiu ce se întâmpla în aceste cazuri în amănunt, pentru că am fost internat la psihiatrie de două ori.
De fapt, a început chiar mai devreme decât credeţi, a început în timpul guvernării lui Hruşciov. În 1959, Hruşciov a spus într-un discurs că într-o ţară socialistă nu pot exista duşmani ai socialismului (una dintre premisele gândirii marxiste) şi că, în consecinţă, cei care se proclamau ca fiind duşmani ai sistemului sunt, de fapt, nebuni. La vremea respectivă, nimeni nu s-a impacientat, considerând această declaraţie ca pe una din glumele lui Hruşciov. Nimeni nu a înţeles că, de fapt, era o directivă. Era o schimbare de direcţie. Hruşciov, ca şi Brejnev mai târziu, se afla într-o poziţie dificilă, el tocmai eliberase prizonierii politici moşteniţi din timpul lui Stalin, creându-şi, astfel, în Vest o imagine pozitivă, de liberal (ceea ce nu era). Nu voia să-şi strice această imagine. Deci, dacă ar fi continuat politica represivă, şi-ar fi stricat această imagine. Şi totuşi, aşa cum reiese şi din documente, nici nu putea să-şi menţină regimul fără să recurgă la represiunea politică. Destul să amintesc evenimentele din Ungaria, din 1956, care au generat un val de proteste în Rusia, şi au avut ca rezultat încarcerarea a 5-7000 de oameni, între care un mare număr de studenţi care împrăştiau manifeste de sprijin pentru Ungaria. Iată cum un singur eveniment a creat o asemenea reacţie, ceea ce a demonstrat că era imposibil să se oprească represiunea politică. Deci trebuia continuată represiunea, dar cum?
Din punct de vedere ideologic, era, de asemenea, o problemă, pentru că, după doctrina marxist-leninistă, duşman al socialismului nu poate fi decât cel care a crescut sub un regim non-socialist. Acest principiu nu mai era de actualitate. Într-o ţară socialistă nu puteau exista duşmani ai socialismului. Astfel, denumindu-i pe duşmanii socialismului bolnavi mintal, au găsit o poartă de scăpare din chiar impasul ideologic în care se aflau. Deci, la începutul anilor ’60 (chiar eu, arestat în 1963, la scurt timp după aceea am fost internat într-un centru psihiatric) psihiatria a devenit un important fel de a rezolva problema (majoritatea cazurilor erau rezolvate în acest fel). A apărut o inflaţie de bolnavi mintal. Numai la Spitalul Psihiatric din Leningrad am fost transportaţi (un singur transport) 60, 70 de oameni. În întreaga Uniune Sovietică erau nenumăraţi.
Ce făceau şi cum procedau? Se pune întrebarea, hilară acum, cum poţi transforma un om sănătos într-un bolnav mintal? Erau două căi: prima, dezvoltarea unei personalităţi paranoice. Însemna că cineva era atât de dominat de idei supraevaluatoare, încât era capabil să pună în pericol viaţa sa ori a persoanelor apropiate prin susţinerea acestor idei. Aceasta era o “stare psihotică”, în viziunea psihiatriei sovietice. Cea mai frecventă întrebare cu care se confruntau internaţii era: “Ai realizat sau nu că prin atitudinea ta pui în pericol viaţa ta şi a celor apropiaţi ţie?” Dacă răspundeai că nu ai realizat, te considerau idiot, dacă răspundeai că ai realizat, te considerau paranoic. Nu exista scăpare. Un prieten a căutat să găsească o cale de ieşire, spunând că şi tovarăşul Lenin şi-a riscat viaţa, chiar şi pe cea a rudelor, atunci când a început lupta împotriva regimului ţarist. Pentru această replică i s-a pus diagnosticul de grandoman, pentru că s-a comparat cu tovarăşul Lenin.
A doua cale, al doilea diagnostic, care a devenit în scurt timp dominant, era un tip de schizofrenie care se dezvolta lent, atât de lent că nimeni nu o observa. Creatorul acestui concept a fost profesorul Sivnievski. El mi-a pus acest diagnostic în 1961, deci schizofrenia mea încă se dezvoltă, să nu vă îndoiţi de asta! Apropo, el e mort, iar eu încă trăiesc. Această cale era mult mai periculoasă decât prima. KGB-ul nu făcea decât să trimită pe oricine la profesorul Sivnievski şi el spunea: „Da, este schizofrenic.” Pentru paranoia nu există vindecare, deci, măcar, nu te îndopau cu prea multe medicamente. „Schizofrenicii“ trebuiau “trataţi” cu tot felul de substanţe, de care nu-mi face nici o plăcere să-mi amintesc.
În Rusia au existat cca 12 spitale psihiatrice în care erau internaţii cei ca mine. Spitalul era, de obicei, o fostă închisoare, în care erau internaţi 1000-1200 de oameni, cei mai criminali psihopaţi. Noi trebuia să împărţim camera cu aceşti psihopaţi. Nu erau nişte colegi de cameră prea plăcuţi.
Erau folosite diferite substanţe, cum am spus. Pentru paranoici foloseau Sulfazina. Injectarea acestui drog producea o inflamare puternică, febră de 41, 42 de grade şi o durere insuportabilă. Se făceau trei astfel de injecţii în acelaşi timp: una în spate şi câte una în fiecare picior, şi erai astfel crucificat. Nu te mai puteai mişca un centimetru. Era îngrozitor! O altă substanţă pe care o foloseau producea somn. Făceau o injecţie, adormeai, te trezeau, îţi făceau altă injecţie şi adormeai din nou, dormeai 24 de ore pe zi. Şi astfel deveneai o legumă. Nu puteai gândi, nu puteai mânca, nu puteai face nimic. În sfârşit, a treia metodă, care era ca o pedeapsă, era o metodă aproape medievală, o numeau “roll up” (înfăşurarea). Te înfăşurau într-un material ud care, odată ce se usca, se strângea, creând astfel senzaţia de sufocare. Au existat cazuri când, în urma aplicării acestui tratament, oamenii s-au sufocat şi au murit. Remediul pe care îl aplica asistenta în momentul în care observa că te sufoci era să te “desfăşoare” până îţi reveneai, după care te înfăşura la loc. ªi toate acestea durau zile în şir. Aceste metode nu erau justificate de nici un considerent medical.
Eu pot să spun că am fost norocos. Am povestit acest lucru în cartea mea autobiografică. Doctorul la care am fost repartizat era un domn bătrân, obişnuit cu regimul stalinist, în care oamenii se prefăceau bolnavi mintal ca să scape de exterminare, iar misiunea lui era să afle dacă se prefac sau nu. ªi acest doctor de 81 de ani, care nu credea în destalinizare, m-a declarat sănătos după o lună. A spus că nu vede la mine nici un semn al vreunei boli mintale. Am spus: “Mulţumesc, doctore, şi eu cred la fel”. “Deci ai falsificat realitatea?”, a fost replica lui. I-am răspuns că eu nu am încercat să falsific nimic. Mi-a spus atunci că va face un raport în care mă va declara perfect sănătos, apt pentru a mă întoarce la închisoare şi pentru a face faţă unui proces. Nu puteam să-i spun decât “mulţumesc”. A urmat o perioadă foarte ciudată, de vreun an, în care nu mi s-a mai aplicat nici un tratament. KGB-ul era furios pentru că mă voia internat ca bolnav mintal. Nu îi încânta deloc ideea unui proces.
În fine, după un an şi două luni, doctorul a fost pensionat. Iar eu, ca un compromis, am fost eliberat… Au spus că starea mea este din ce în ce mai bună. Eram ca un paranoic pe cale de vindecare, care se întoarce acasă.
Mai târziu, când mi-au pus al doilea diagnostic (schizofrenia), totul a devenit din ce în ce mai greu de suportat. Cei diagnosticaţi astfel erau internaţi în centre unde li se administrau medicamente oribile: spre exemplu, exista un medicament injectabil care avea ca efect secundar apariţia bolii Parkinson. Ca neurofiziolog, aş putea explica mai pe larg acest fenomen: efectul era cauzat de Dopamină, care crea manifestări asemănătoare bolii Parkinson. Ceva absolut îngrozitor! Unii nu suportau deloc această substanţă şi pur şi simplu îşi pierdeau minţile. Mulţi dintre prietenii, colegii mei, care au organizat sau au participat la mişcări împotriva regimului, erau pregătiţi să moară. Dar nici unul, nimeni nu era pregătit să-şi piardă minţile. Să rămâi un fel de idiot tot restul vieţii? Era groaznic! Acesta era, deci, un mod foarte eficient de a controla opoziţia în Rusia, în Uniunea Sovietică.
De aceea trebuia făcut ceva în legătură cu această stare de lucruri.
Hruşciov a fost înlocuit pentru că a fost considerat ca fiind prea liberal. Brejnev a dorit iniţial să reintroducă sistemul proceselor, al închisorii. Dar primul nostru proces l-am folosit ca platformă pentru lupta împotriva sistemului sovietic, ca metodă de a le dezvălui crimele. ªi, deşi procesul în sine a fost cu uşile închise, totul a devenit cunoscut în afară, fiind mediatizat prin BBC şi alte posturi de radio şi televiziune, devenind o armă puternică. Au fost, deci, nevoiţi ca, pentru a doua oară în istorie, la sfârşitul anilor ’60, să se folosească de metoda psihiatrică, dar de această dată majoritatea celor “trataţi” sufereau de…schizofrenie lentă. Tocmai fusesem eliberat din lagăr în 1970 şi trebuia să fac ceva ca să opresc acest tip de tratament. Mişcarea noastră nu avea o structură bine definită. Nu aveam lideri sau un plan de acţiune. Nu eram ca o armată, ci mai mult ca un roi de albine, în care fiecare decidea de ce eveniment, domeniu, problemă să se ocupe. Am decis, deci, să mă ocup personal de această problemă, pentru că aveam cunoştinţele necesare, cunoşteam doctori în afara ţării, ştiam cum se petrecuseră lucrurile.
Deci, în 1970, când am ieşit din lagăr, am început să adun informaţii, documente. Astfel, am reuşit să strâng fişele medicale a şase dintre colegii mei. Chiar şi din aceste documente reieşea că cei internaţi erau normali mintal. Unul dintre ei, preşedintele unui colectiv din Lituania, a fost diagnosticat drept schizofrenic pentru că, în timpul interogării, a declarat că este leninist convins şi că va continua să lupte pentru ideile leniniste. Dacă avea o asemenea atitudine nu putea fi decât schizofrenic!
Acest tip de concluzii medicale, vădit ridicole, erau clar determinate de motive politice.
Aveam, deci, aceste concluzii ale comisiei de medici, aveam jurnalele unora dintre cei internaţi şi multe alte documente pe care le-am trimis, ilegal, Asociaţiei Internaţionale a Medicilor Psihiatri, care urma să aibă o întrunire în 1971; apoi, în 1977, unui congres al psihiatrilor, cerând ca toată documentaţia să fie studiată din punctul de vedere al eticii medicale şi să se constate “mal praxis”-ul psihiatrilor sovietici. Am fost arestat pentru asta. Făcusem şi câteva interviuri, în cea mai mare parte la CBS News, interviuri prezentate de televiziunile din nouă ţări, în vara anului 1970.
Am fost rearestat, deci, pentru calomnierea psihiatriei sovietice. A fost chiar frumos! Eu eram calomniatorul. Am avut un proces foarte scurt, pentru că voiau să fie mediatizat cât de puţin posibil, cu alte cuvinte să decidă cum voiau, fără intervenţii din afară.
Apoi a început o campanie serioasă. O remarcabilă campanie! Când am trimis acele documente la Asociaţia Internaţională a Psihiatrilor, nu mă aşteptam să fiu crezut, nu aşteptam vreun rezultat, pentru că a dovedi că o persoană internată într-un spital, la psihiatrie, şi diagnosticată ca atare de o comisie de medici, este totuşi sănătoasă, era aproape imposibil. În psihiatrie, care nu e o ştiinţă, trebuie să vezi pacientul pentru a te pronunţa asupra stării lui. Totuşi, dintr-un motiv psihologic, destul de ciudat, acest caz a devenit deosebit de popular în Vest.
A început o campanie puternică, s-au format grupuri de sprijin aproape în toate ţările, grupuri din care făceau parte nu numai psihiatri, ci şi avocaţi, scriitori, artişti. Cazul a devenit atât de celebru, încât un faimos dramaturg britanic a scris o piesă de teatru inspirată de acest fenomen. Eu am fost eliberat la timp pentru a participa la premiera piesei de teatru…despre mine.
Asociaţia Internaţională a Medicilor Psihiatri, după o iniţială ezitare, sub presiunea grupurilor de sprijin din toată lumea, a condamnat metodele psihiatrice sovietice. Era pentru prima dată în istorie când o organizaţie internaţională făcea acest lucru. În 1983, sovieticii s-au retras din Asociaţie ştiind că altfel vor fi excluşi. Succes total al operaţiunii pe care o iniţiasem!…Ceea ce a însemnat enorm pentru mine. Succesul a fost atât de mare încât, în 1989, psihiatria ca metodă politică a fost abandonată în Uniunea Sovietică. Legislaţia a fost schimbată. Autorităţile sovietice au admis că existase o motivaţie politică la baza tratamentelor psihiatrice. Iar în 1992, când am mers să vizitez unul din centrele în care am fost internat, noua directoare mi-a spus că mi-a citit cărţile şi că ceea ce am scris despre practicile din vremea respectivă era perfect adevărat.
Acesta a fost victoria finală în cazul meu. Sunt mândru, de asemenea, că metoda “înfăşurării”, de care v-am vorbit, a fost abandonată, pe la mijlocul anilor ’80, ca urmare a presiunilor noastre, ale Vestului, fiind considerată o metodă de tortură. Iată, deci, vă pot povesti, în sfârşit, despre un caz care a fost un succes total.
Din Şcoala Memoriei 2002, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
