În iunie 1998 publicam traducerea „Cărţii negre a comunismului”, alcătuită de un grup de istorici francezi coordonat de Stéphane Courtois şi lansată la Paris cu puţin timp în urmă: în chip simbolic, la 7 noiembrie 1997, tocmai când se împlineau 80 de ani de la aşa numita „revoluţie din octombrie”. Deşi obţinusem de la editura Laffont un copyright convenabil, graţie perseverenţei profesorului Alexandru Niculescu, am acceptat să-l împărţim cu editura „Humanitas”, din dorinţa de a duce cât mai repede la capăt publicarea. Ceea ce s-a şi întâmplat: versiunea românească a fost înregistrată ca premieră mondială.
Condiţia pe care am pus-o a fost introducerea unor Note, precum şi a unei Addenda la capitolele în care se vorbea – eronat sau lacunar – de cei 45 de ani ai României comuniste. Am realizat acest lucru, împreună cu un grup de istorici (Dennis Deletant, Ştefan Mariţiu, Gheorghe Onişoru, Marius Oprea, ulterior Stelian Tănase).
Addenda noastră, completată şi revizuită în vederea unei reeditări a Cărţii negre (care avea să nu mai apară, însă, în România) a fost în schimb preluată de Stéphane Courtois într-un al doilea volum al Cărţii negre a comunismului, apărut la aceeaşi editură Laffont în 2002. Traducerea am datorat-o Micaelei Slăvescu, montajul textelor – lui Radu Portocală, iar ca titlu al cărţii – Du passé faisons table rase – a fost ales un vers al Internaţionalei.
După acest volum (alcătuit, în afara textului nostru, din contribuţiile lui Martin Malia, Aleksandr Iakovlev, Joachim Gauck, ale altor îngrijitori şi prefaţatori ai ediţiilor naţionale) au apărut noi şi noi traduceri, cea mai cunoscută fiind aceea a editurii Piper din München – Zürich.
Întrucât niciuna din aceste traduceri nu este accesibilă publicului român, credem că o retroversiune făcută pentru cititorii rubricii „O carte pe zi” este mai mult decât necesară.
Romulus Rusan
Du passé faisons table rase
JUSTIŢIA DE CLASĂ
Realizată pentru a elimina sau anihila reprezentanţii vechiului regim, această „justiţie de clasă” era îndreptată făţiş şi declarat împotriva oponenţilor regimului. Principalele prevederi penale îndreptate împotriva acestora au fost cuprinse la titlul „crime şi delicte în contra statului” din Codul Penal al RPR. Cu modificări care ţin doar de cuantumul unor pedepse, acestea au rămas în general cu acelaşi conţinut în primele două decenii de regim comunist. Foarte des utilizate în condamnarea opozanţilor politici ai regimului, în special în anii de maximă represiune (între 1948-1952 şi 1957-1959), au fost articolele privind „crime şi delicte contra siguranţei interioare a statului”. Începând cu articolul 207, care pedepsea cu moartea actele de teroare, cu sau fără constituirea în bande, sau ameninţarea cu săvârşirea de asemenea acte împotriva unor activişti de partid sau a celor ce desfăşurau „activităţi obşteşti” sancţionate cu închisoare până la 25 de ani. cel mai des utilizat a fost articolul 209, care a prevăzut pedepse mari pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”, devenite, la modificarea Codului Penal prin Decretul nr. 1 din 1959, de-a dreptul drastice. Astfel, constituirea de organizaţii „care au drept scop schimbarea ordinii sociale existente” sau activitatea într-o astfel de organizaţie puteau fi pedepsite cu muncă silnică între 15-25 de ani şi degradare civică pentru 5-10 ani, sau cu moartea în cazul în care fapta prezenta „un caracter deosebit de grav”. Cu pedepse de până la 10 ani închisoare sau mai mari atunci când consecinţele se dovedeau grave erau pedepsite propaganda, agitaţia sau ajutarea în orice fel a unei astfel de organizaţii, precum şi ponegrirea sau calomnierea în public a instituţiilor sau autorităţilor statului.
În schimb, asocierea în vederea comiterii unor crime sau delicte de drept comun era pedepsită prin articolul 315 doar cu închisoare corecţională de la 2 la 6 ani – pentru a da un exemplu al diferenţelor de incriminare în acea perioadă a infracţiunilor politice, în comparaţie cu cele de drept comun. În aceeaşi ordine de idei, existau mari diferenţe în modul de pedepsire a furturilor; în cazul în care un furt se producea în dauna avutului obştesc, pedeapsa ajungea la 12 ani, iar prin decretul nr. 446 din 21 septembrie 1957 se prevedea, pe lângă pedeapsa cu închisoarea, chiar confiscarea totală a averii, în cazul unor furturi de cereale „săvârşite fie pe câmp, fie în orice alte locuri.” În acest timp un hoţ învinuit de furt calificat în dauna avutului privat putea fi condamnat la cel mult 5 ani de închisoare corecţională.
Infracţiunile împotriva „economiei naţionale” erau incriminate prin articolul 209, indice 1-3. Subminarea acesteia era pedepsită cu moartea sau cu muncă silnică de la 5 la 25 de ani. Aceeaşi pedeapsă o primeau şi cei găsiţi vinovaţi de a fi provocat distrugeri sau pagube prin „neîmplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a unor sarcini”. Dacă, în aceste cazuri, consecinţele erau grave, pedeapsa era tot moartea. Actele de răzvrătire sau instigare la răzvrătire erau sancţionate la fel de drastic prin articolele 210-212, ca şi actele de rebeliune, prevăzute de articolele 258-262.
O relativă înăsprire, care a constat şi în lărgirea posibilităţilor de incriminare la îndemâna organelor de cercetare penală ale Securităţii, s-a operat prin decretul nr. 318 din 1958. Nu întâmplător (întrucât în acel an s-a petrecut retragerea trupelor sovietice din RPR), pedepse exemplare (fără excepţie, condamnarea la moarte) au fost prevăzute la articolele 184-188 şi 190-192, care incriminează crima de trădare de patrie şi colaborare cu duşmanul pe timp de pace sau de război, în vreme ce articolul 189 pedepsea tot cu moartea „actul incriminat îndreptat contra unui aliat cu care România luptă în comun”. Prin modificarea articolului 194, au fost prevăzute prin acelaşi decret din 1958 pedepse cu moartea pentru spionii străini prinşi pe teritoriul României, iar în paragrafele următoare ale aceluiaşi articol se pedepseşte cu moartea sau muncă silnică pe viaţă transmiterea de secrete de stat. Nu numai divulgarea de secrete era drastic pedepsită, ci şi cea a unor date care „nu sunt destinate publicităţii”, fără a intra în categoria secretelor de stat, sau, pur şi simplu, transmiterea de orice fel de alte documente şi informaţii care „ar putea duce la subminarea regimului democrat popular”. Era la fel de drastic sancţionat refuzul de a se întoarce în ţară al unui funcţionar cu „însărcinare de stat sau de interes obştesc” plecat în străinătate. În aceste cazuri, pedepsele puteau ajunge până la 25 de ani închisoare, fiind în general însoţite de confiscarea averii şi interzicerea unor drepturi.
Restul prevederilor părţii speciale din Codul Penal privind infracţiunile „contra siguranţei interioare a statului” se refereau la uzurparea de funcţii, la infracţiuni săvârşite de funcţionari ai statului, la ofensa adusă drapelului sau la „delictul contra siguranţei statelor străine, dreptului păcii şi bunelor relaţii internaţionale”.
Formulările tuturor incriminărilor ofereau mari posibilităţi de acţiune împotriva oricărei forme de disidenţă, fie ea chiar pasivă. Cu atât mai mult, prin articolul 228: „acela care, având cunoştinţă de comiterea vreuneia dintre infracţiunile prevăzute”; omite să denunţe făptuitorul sau făptuitorii, comite infracţiunea de omisiune de denunţ şi se pedepseşte cu închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani”. În schimb, într-o adevărată invitaţie la delaţiune, se prevedea, în acelaşi articol, că „nu se pedepsesc persoanele care, mai înainte de orice urmărire, vor fi încunoştinţat autorităţile competente despre infracţiune sau care, chiar după ce vinovaţii au fost descoperiţi sau după ce s-a început urmărirea, au înlesnit arestarea acestora”. De asemenea, la articolul 231 se prevedea iertarea de pedeapsă a celor care denunţă autorităţilor oricare din infracţiunile înşirate în titlul celor îndreptate împotriva siguranţei interne a statului „înainte de a fi descoperite şi în timp util, astfel încât să fie împiedicată consumarea lor”.
Legislaţia penală, cuprinsă în Codul Penal şi în legile speciale sau decretele care l-au modificat şi completat în primele două decenii, a fost completată cu o serie de măsuri legislative menite să contureze mai exact cadrul de acţiune şi să mărească eficienţa organelor represive. Acestea au constat în măsuri administrative luate de către organele Ministerului Afacerilor Interne în privinţa unor categorii de persoane, în baza unor decrete şi hotărâri ale Consiliului de Miniştri, şi au avut în majoritatea lor un caracter secret. Aşa cum reiese din Nota de studiu nr. 00880015 din 14 decembrie 1967, întocmită la Serviciul „C” al Consiliului Securităţii Statului, s-au instituit cu începere din 1949 măsuri de dislocare, şi fixare de domiciliu obligatoriu, internare în colonii şi unităţi de muncă şi fixarea de loc de muncă obligatoriu unor categorii de persoane care, fără să poată fi incriminate penal, făceau obiectul acestor dispoziţii cu caracter represiv din actele normative emise de Marea Adunare Naţională sau Consiliul de Miniştri.
Constituţia adoptată în 1952 rezuma în articolul 65 concepţia comunistă a justiţiei: „de a apăra regimul de democraţie populară şi cuceririle muncitorilor, de a asigura respectarea legislaţiei populare, a proprietăţii publice şi a drepturilor cetăţenilor”. Bazele violenţei erau puse.
Acestea au fost prevederile aşa-zis legale în baza cărora a funcţionat sistemul represiv din România primelor decenii de socialism, într-o scurtă şi sintetică enumerare. Cele flagrant neconstituţionale au fost abrogate după 1967, însă măsurile punitive împotriva disidenţei au fost condensate în noul Cod Penal al RSR, adoptat de Marea Adunare Naţională în şedinţa sa din 21 iunie 1968. Mai făţiş chiar: titlul 1 din Partea specială pedepsea drastic, chiar până în 1989, opoziţia faţă de sistem, propaganda anticomunistă şi omisiunea de denunţ a actelor de disidenţă.
Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002
