Du passe faison table rase

MUNCA FORŢATĂ

Procesul de industrializare accelerată, decis de regimul comunist încă de la instalare, implica aducerea în marile oraşe a unui număr considerabil de muncitori. Această vastă migraţie creând o problemă de spaţiu locativ, autorităţile au luat decizia de a remedia acest lucru ordonând miliţiei să organizeze deportarea orăşenilor indezirabili judecaţi către coloniile de muncă. În acest fel, regimul avea să elibereze un mare număr de locuinţe şi, în acelaşi timp, să întărească  represiunea. De altfel, anumite categorii de persoane din Bucureşti şi din alte mari oraşe au fost pur şi simplu vânate, tot timpul cu scopul de a pune mâna pe locuinţele lor.
Pot fi făcute doar estimări privind numărul persoanelor deportate în lagărele de muncă înfiinţate sub autoritatea Ministerului de Interne în 1949. la începutul anilor ’50 se pare că în lagărele răspândite în întreaga ţară erau 80 000 de persoane, dintre care 40 000 de oameni erau exploataţi la Construcţia faimosului Canal Dunăre-Marea Neagră, care avea 14 lagăre. Alţi 20 000 de oameni erau aşa-numiţi lucrători voluntari. Acest proiect a fost lansat la iniţiativa CAER şi a fost aprobat de Biroul Politic la 25 mai 1949. scopul său a fost interpretat în două feluri: unii au văzut în aceasta o parte a unui proiect mai larg, de creare a unui „Ruhr răsăritean”, către care minereul de fier sovietic urma să fie transportat printr-un canal dublu: Marea Neagră-Dunăre şi Dunăre-Oder-Rin; alţii i-au dat o semnificaţie militară, considerând că aceasta ar fi oferit lui Stalin posibilitatea să trimită numeroase nave mici sovietice în susul Dunării, în eventualitatea deteriorării relaţiilor cu Iugoslavia. Confirmarea celui de-al doilea scenariu a fost identificată în hotărârea sovietică de a acorda acestui proiect un suport financiar care în mod obişnuit nu era dat planurilor economice româneşti. Indiferent de scopul său, proiectul necesita cea mai mare mobilizare a forţelor din lagărele de muncă din ţară, în care erau concentraţi deţinuţii din toate straturile societăţii. Oameni cu studii superioare lucrau cot la cot cu ţăranii deposedaţi de pământ, preoţi ortodocşi şi uniţi cu conducători sionişti, sârbi din Banat cu saşii din Transilvania, cu toţii fiind victime ale încălcării drepturilor omului, care însoţea programul regimului român de revoluţie politică şi economică.
Într-o declaraţie din 15 martie 1968, colonelul (r) Ilie Bădică, fost locţiitor al şefului Direcţiei Generale a Penitenciarelor şi Coloniilor de Muncă dezvăluia mecanismul arbitrar care funcţiona în cazul reţinerilor şi internărilor administrative: „Directorul general al Canalului Dunăre-Marea Neagră, Gheorghe Hosu, când avea nevoie de braţe de muncă, se adresa ministrului Afacerilor Interne, căruia îi cerea un număr oarecare de persoane. Acesta din urmă, la rândul său, îi ordona şefului Direcţiei Anchete să asigure numărul de persoane solicitat. Direcţia Anchete repartiza pe regiuni cifra stabilită şi după aceasta se făceau propuneri pe bază de tabele nominale. Cu aprobarea ministerului, se trecea la reţinerea şi internarea persoanelor în cauză.
Dincolo de faptul că persoanele internate în „coloniile de muncă” erau private de libertate în mod abuziv, sufereau sistematic torturile aplicate de întregul personal supraveghetor. Deţinutul Ştefan Niţescu, vechi medic al coloniei Capul Midia (Canal), declara încă de la 10 decembrie 1955: „Bolnavii prezentau răni grave, ajunşi în ultimul stadiu de epuizare, de schelet; erau trimişi la muncă sprijiniţi în cârje. Au fost cazuri în care deţinuţii erau trimişi pe şantier agonizând sau murind de frig.”
În 1952 au avut loc două procese publice, în care au fost condamnate pentru acte de sabotaj 25 de persoane ce deţinuseră diferite funcţii administrative pe şantierul de la Canal. Într-o şedinţă care a avut loc înainte de începerea anchetei şi la care au participat Iosif Chişinevschi, Alexandru Drăghici, Gheorghe Pintilie, Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Mişu Dulgheru, George Popescu şi consilierii sovietici Alexandr Mihailovici, Tiganov şi Maximov. Din partea conducerii comuniste a fost transmisă „sarcina” de a se organiza un proces „exemplar” într-un timp foarte scurt. Ca urmare, inculpaţii au fost anchetaţi zi şi noapte, timp de o săptămână, fiind nevoiţi să accepte în cele din urmă tot ceea ce li s-a pus în sarcină şi să semneze, chiar şi fără a le mai citi, declaraţiile întocmite de anchetatori. În aceste condiţii, după o virulentă campanie de presă, au fost pronunţate cinci condamnări la moarte – trei executate, iar pentru celelalte două cazuri, comutându-se pedeapsa în muncă silnică pe viaţă. Ceilalţi inculpaţi au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă ori pe diferite termene. Peste puţin timp, lucrările de la Canal au fost abandonate, iar condamnaţii au fost eliberaţi peste 4-5 ani.
Deşi Canalul a fost cel mai mare câmp de muncă forţată, alte două regiuni – stepa Bărăganului, la jumătatea drumului dintre Bucureşti şi Marea Neagră, şi Delta Dunării – au avut cea mai importantă concentrare de colonii de acest fel. Alături de penitenciare, coloniile de muncă au fost adevărate centre de exterminare – în regimul detenţiilor severe înscriindu-se abuzurile şi cruzimea administraţiei şi a supraveghetorilor, înfăptuite sub controlul direct al direcţiei Ministerului Afacerilor Interne.
Un exemplu edificator în acest sens este cazul coloniei de muncă „Salcia”, înfiinţată în 1952, a cărei capacitate de detenţie iniţială (200 de persoane) a fost cu mult depăşită, ajungându-se la un efectiv de aproximativ 4 000 de persoane. Condiţiile foarte grele de trai generate de supraaglomerarea coloniei, precaritatea asistenţei medicale şi subalimentarea deţinuţilor au fost „completate” în chip tragic de atrocităţile comise de conducerea acestei unităţi de detenţie. În februarie 1953, din ordinul ministrului Afacerilor Interne Pavel Ştefan, a fost sesizată Procuratura Militară care a început cercetarea penală, iar prin rechizitoriul din 27 februarie 1954 s-a dispus trimiterea în judecată a lt. maj. Pavel Ioan, comandantul coloniei, împreună cu alte 20 de cadre şi 14 deţinuţi brigadieri.
Inculpaţii au fost învinuiţi de „instigare la omor prin torturi urmate de executare, crimă de omor prin torturi, abuz în serviciu, profanare de cadavre şi vătămare gravă a integrităţii corporale”. Evaluarea oficială a fost că, datorită unor asemenea fapte, „în intervalul iunie 1952-martie 1953, au decedat 63 de deţinuţi, un mare număr au fost răniţi, iar alţii s-au ales cu infirmităţi foarte grave”. Pavel Ioan împreună cu alte şase cadre au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, restul inculpaţilor primind pedepse ce variau între 5 şi 25 de  muncă silnică. Cu toate acestea Alexandru Drăghici, ajuns din nou ministru al Afacerilor Interne, prin adresa nr. 0147232 din 5 iunie 1957, a propus şi a obţinut Decretul de graţiere nr. 403 din 22 august 1957, dispunându-se nu numai neexecutarea restului pedepsei, ci şi stingerea incriminării. Mai mult decât atât, toţi cei 21 de ofiţeri şi subofiţeri au fost reîncadraţi în Ministerul Afacerilor Interne, la Direcţia Generală a lagărelor şi coloniilor de muncă, iar printr-un Decret al Prezidiului Marii Adunări Naţionale au obţinut recunoaşterea vechimii neîntrerupte în muncă, deci inclusiv a perioadei detenţiei. De parcă nu ar fi fost de ajuns, la reîncadrare conducerea ministerului le-a acordat o sumă de bani echivalentă cu salariul pe trei luni şi concedii de câte o lună  de zile la casele de odihnă ale MAI, „pentru refacerea stării fizice”.
O anchetă a Procuraturii Generale a RPR din august 1953 a dezvăluit faptul că întocmirea dosarelor de internare era făcută în mod superficial, deseori pe baza unor date inexacte, ceea ce a dus la pedepsirea unor persoane din cauza unor simple potriviri de nume. Semnificativ în acest sens este cazul lui Ghermani Ioan, ţăran sărac, care în vara anului 1952 a fost internat pe timp de cinci ani într-o colonie de muncă, sub acuzaţia că după 23 august 1944 ar fi făcut parte dintr-un comitet judeţean al Partidului Naţional Ţărănesc, deşi ulterior s-a dovedit că în perioada respectivă acesta era prizonier în Uniunea Sovietică. În urma unei anchete efectuate de Procuratura Generală în anul 1953, a reieşit că aproape în toate penitenciarele şi coloniile de muncă existau persoane deţinute fără forme legale, numai pe baza unor adrese şi tabele nominale, biroul de evidenţă al acestui lagăr nedeţinând nici un caz.
Măsura de internare în unităţi de muncă a fost o dramă de mari proporţii, dacă ţinem cont de faptul că, aşa cum reiese din ancheta Securităţii, la 1 iulie 1954, dintr-un total de aproximativ 22 000 de deţinuţi numai pentru 1 600 de cazuri procuratura emisese mandate de arestare, iar în urma efectuării cercetării penale, care s-a încheiat abia în februarie 1956, numai 509 învinuiţi au fost trimişi în judecată, restul fiind ulterior puşi în libertate, iar cazurile clasate – cu toate că petrecuseră mai mulţi ani pe câmpurile de muncă forţată. Toate acestea explică de ce este dificilă contabilizarea numărului de deţinuţi.

Din Stephane Courtois (ed.), DU PASSÉ FAISONS TABLE RASE, Éd. Robert Laffont, 2002