Publicăm în această săptămână fragmente dintr-o carte de memorii, Martor dintr-o ţară încătuşată, a inginerului Dan M. Brătianu (1908-1991), publicată de Fundaţia Academia Civică în 1996.
Ca director în Societatea de Telefoane din Bucureşti, Dan M. Brătianu a avut un rol determinat în evenimentele care au dus, în august 1944, la trecerea României de partea Aliaţilor. În ciuda oricărei logici, a trebuit să plătească această implicare cu 17 ani de închisoare şi domiciliu obligatoriu.
Scrise în 1984, în exil, memoriile sale sunt mărturia acestei implicări şi ispăşiri.
Punerea mea în libertate la 3 aprilie 1963, după 15 ani şi 3 zile de puşcărie
Mă aflam în închisoarea Gherla şi nu ştiam deloc, care urma să-mi fie soarta. Într-adevăr, fusesem arestat la 31 martie 1948 şi, întrucât fusesem condamnat la 15 ani, ar fi trebuit să fiu eliberat cel târziu la 31 martie 1963, dar martie trecuse, aprilie începuse şi nimic nu se petrecea.
Totuşi, la 3 aprilie am primit ordinul să-mi iau catrafusele şi am fost dus la grefă. Acolo, am primit un pachet conţinând o parte din efectele mele şi am constatat că mi se schimbase o pereche de pantaloni buni cu una de calitate mai proastă. Am primit apoi aşa-zisele mele obiecte de valoare, şi anume o brichetă care nu era a mea şi nu funcţiona, un toc rezervor şi ceasul meu care trebuie să fi trecut prin încercări grele.
Am fost pus să semnez o hârtie atestând că nu aveam nicio pretenţie şi, când am vrut să aflu ce se întâmplase cu banii la care aveam dreptul pentru munca mea la atelierele de la Aiud, mi s-a răspuns că urmau să acopere costul biletului de întoarcere şi că nu-mi revine decât un rest de câţiva lei. Era de fapt un furt în toată regula, căci, conform legii, trebuia să fiu repus în libertate acolo unde fusesem arestat, deci în Bucureşti.
Dar nu eram la capătul surprizelor. După ce am terminat toate formalităţile, am fost dus la poarta puşcăriei unde am fost preluat de un sergent major şi de un miliţian. Văzând privirea mea mirată, mi-au explicat că eram liber, dar că trebuia să-i urmez la comisariatul oraşului pentru o formalitate. Sosit la postul de poliţie, am fost introdus într-o cameră cu un pat de campanie, unde mi s-a spus să aştept. Ora mesei de prânz fiind de mult trecută, am început să mănânc o parte din carnea şi brânza care mi se dăduse de la puşcărie. Nu puteam deloc să-mi dau seama de situaţia mea juridică. Niciunul dintre reprezentanţii forţei publice cu care aveam de-a face nu vroia sau nu putea să-mi dea explicaţii.
În fine, spre seară, cei doi miliţieni au venit să mă ia, ca să mă conducă la gară, dar spre surprinderea mea s-au urcat cu mine în compartiment. După o noapte fără incidente am coborât din tren la Bucureşti şi am intrat într-o sală de aşteptare. Acolo, sergentul major mi-a spus că dacă aveam rude la Bucureşti puteam lua contact cu ele şi mi-a arătat un post de telefon public.
Consultând cartea de telefon, am constatat repede că familia mea nu mai avea telefon. Am început atunci să caut în ordine alfabetică rude sau foşti colegi de la Societatea de Telefoane, la care puteam apela. Am fost trimis la plimbare de un văr care mi-a spus că ora 4 dimineaţa nu era o oră la care puteai să-ţi permiţi să deranjezi pe cineva. Am avut mai mult noroc cu un fost coleg de la Telefoane, Emil Berindei. Mi-a spus că va veni imediat să mă vadă. Într-adevăr, o jumătate de oră mai târziu sosea, cu un sac plin de provizii şi 200 lei. Îşi golise frigiderul şi îmi adusese toate economiile. I-am dat ceasul meu şi m-a asigurat că-l va da la reparat.
Şi astăzi, după mai mult de douăzeci de ani, amintirea acestui ajutor mai mult decât frăţesc mă mişcă profund. Prietenul meu m-a părăsit puţin înainte de plecarea trenului în care m-am urcat cu miliţienii.
Nu-mi cunoşteam destinaţia, dar direcţia era Constanţa. Am coborât totuşi la jumătate de drum, la Ciulniţa şi de acolo am luat un mic tren automotor în direcţia Slobozia, judeţul Ialomiţa, unde am coborât. Acolo, am fost dus la miliţia locală şi dat în primire unui locotenent de miliţie, care m-a băgat într-o curte şi mi-a spus să aştept. Nu era decât o singură persoană în această curte, un om de vreo treizeci de ani, care mi s-a părut tot atât de dezorientat ca mine. Am făcut cunoştinţă. Răspunsurile sale la întrebările mele au fost destul de evazive, dar mi-a spus că speră să poată ajunge la Bucureşti şi că putea să-mi avizeze rudele şi cunoştinţele, dacă îi dădeam adresele. Neavând nimic de ascuns, i le-am dat, căci chiar dacă era un informator, nu călcam niciun regulament.
După vreo oră a fost chemat de şeful miliţiei şi a dispărut. După altă jumătate de oră, şeful a reapărut, m-a ocărât şi mi-a spus că nu aveam voie să vorbesc cu nimeni. Nu mai înţelegeam nimic.
După o altă jumătate de oră, un alt sergent major a apărut, mi-a cerut numele şi mi-a spus să-l urmez. M-a urcat într-o căruţă condusă de un ţăran şi mi-a spus să mă duc acolo unde acesta mă va conduce.
Ţăranul nu prea era vorbăreţ. Aveam impresia că sunt ciumat, astfel încât am decis să tac şi să mă bucur cât de mult de acest peisaj fascinant care este câmpia Bărăganului. După o oră şi un sfert am ajuns în comuna Viişoara, unde am fost debarcat la primărie, denumită de către comunişti Consiliu Popular. Am fost primit de primar în persoană, un om de circa treizeci de ani. Era primul om care, după „punerea mea în libertate” m-a primit cu un surâs. Mi-a urat bun venit şi mi-a spus că această comună era domiciliul obligatoriu al unor deţinuţi puşi în libertate şi că sergentul major care mă primise la Slobozia era şeful de care depindeam şi la care trebuia să mă prezint chiar a doua zi.
În ceea ce îl privea pe dânsul, trebuia să mă ducă la locuinţa mea şi să mă prezinte unui vecin care putea să-mi ajute să mă instalez.
Viişoara era un sat care fusese construit de ţăranii din Banat, mulţi de origine germană, care fuseseră deportaţi în Bărăgan, după ce li se luase tot avutul. Majoritatea plecaseră după vreo zece ani de domiciliu obligatoriu. Trebuie să menţionez aici o anomalie juridică. Copiii născuţi în domiciliu obligatoriu cădeau sub aceeaşi sentinţă care lovise pe părinţii lor şi nu aveau voie să părăsească Bărăganul. Puţin mai târziu, primarul m-a dus la o colibă din chirpici, situată la extremitatea satului şi m-a prezentat locatarilor unor colibe vecine. Unul dintre ei era un adventist căruia m-a dat în primire. Regret că nu-mi aduc aminte numele.
Coliba mea se compunea din două camere, separate de un mic coridor. Exista o sobă într-una din camere. Un strat gros de praf acoperea solul din pământ bătut.niciun mobilier. Plafonul era crăpat, varul de pe pereţi se fărâmiţa, dar minunatul soare al Bărăganului pătrundea prin ferestre şi-mi dădea curaj.
În jurul casei o parcelă de 50×30 metri era lotul de care puteam dispune spre a mă hrăni.
Vecinul meu mi-a spus că fusese „rugat” să mă adăpostească până ce voi putea să mă descurc singur. Era destul de bine instalat, într-o colibă similară, dar într-o stare mult mai bună. Locuia acolo de mai bine de un an. Avea două paturi, o maşină de gătit, veselă, iar ciorba de fasole pe care mi-a servit-o a fost un adevărat regal.
Am petrecut câteva zile la acest vecin, care şi-a dat multă osteneală să mă ajute. M-a informat asupra vieţii celorlalţi locuitori ai satului şi sfaturile sale mi-au fost foarte utile. M-a ajutat să-mi construiesc un pat din scânduri, ca să mă pot muta cât mai repede, şi m-a ajutat să redactez lista lucrurilor indispensabile ce urma să mi le procur.
În fine, aproape o săptămână după sosirea mea la Viişoara, am avut agreabila surpriză să primesc vizita celor două fiice ale mele, Manola şi Alina, pe care nu le mai văzusem de cincisprezece ani. Ele erau însoţite de Peţu Costinescu, cumnatul fiicei mele celei mari. Prin ea am aflat că tatăl meu murise de foame şi de frig în 1955, şi el în domiciliu obligatoriu la Surlari, lângă Bucureşti, şi că mama mea vitregă fusese repatriată în Elveţia. Fiica mea cea mare era căsătorită şi avea o fetiţă de 8 ani. Ea mi-a adus 200 de lei din partea lui Didi Brătianu, soţia lui Dinu Brătianu, fostul şef al Partidului Liberal, mort în puşcărie la Sighet.
Am dat fiicei mele lista lucrurilor de care aveam mai mare nevoie şi mi-a promis să facă rost de ele.
Astfel a început un nou capitol al vieţii mele, acela a unui individ aşa-zis liber în societatea comunistă.
Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, 1996
