Aurelian Trişcu (Bucureşti)
CONSTRUCTORI ŞI DEMOLATORI
Anii dăruiţi de sus şi trăirea intensă în ultimele trei sferturi ale veacului XX ne-au dat unora prilejul să înregistrăm, în direct, modul iraţional şi nociv în care a fost schimbată lumea. Şi să apucăm, totodată, începutul unui sfârşit de sistem.
Sub comunism, societatea din România a cuprins, ca şi astăzi, două forţe potrivnice, cu orientări şi cu mijloace complet diferite. De-o parte, oamenii locului, care puteau să aibă destule păcate şi rămâneri în urmă dar credeau în Dumnezeu, în familie şi în proprietate, aveau simţul măsurii şi căutau să păstreze fiinţa unei societăţi constituite, sporindu-i tradiţiile. De cealaltă parte, cei veniţi din răsărit în ’44, şi cărora li s-au alăturat continuu slugile, au aplicat cu metodă programul de eliminare a elitelor. Acest program samavolnic nu a ocolit domeniul arhitecturii, care reprezintă o armă şi o emblemă fastuoasă pentru orice regim totalitar.
Ca în toate sectoarele lovite de cei ce preluaseră puterea, începuturile au urmărit, şi aici, instaurarea fricii şi îndoctrinarea. Din aproape în aproape, ideologizarea în arhitectură infiltrează şi apoi stabileşte principii care aveau să devină curând directive, astfel încât îi situează pe cei vizaţi într-o ilegalitate politică, interpretată după aceea ca delict penal. Modelul impus este marea arhitectură sovietică. Acolo se găsesc operele, personalităţile şi indicaţiile geniale.
Laudele inundă piaţa, textele par infantile, dacă nu ridicole, dar construiesc un ţarc înăuntrul căruia se situează activitatea permisă. Cei care-l depăşesc se vor găsi în situaţia limită de a fi excluşi din societate.
Să urmărim câteva din documentele vremii, ce par încă de pe acum uitate. Ele sunt, însă, după cum putem azi constata, preludiul aberaţiilor din anii ’70 şi ’80.
În 1950, la trei ani după ce monarhia fusese înlăturată, revista oficioasă Arhitectura, an I nr. 1 preciza, în Cuvânt înainte, ce trebuie să facă arhitecţii: „Arhitecţii trebuie să contribuie efectiv la eliminarea influenţelor străine de clasa muncitoare, demascând şi combătând încercările cercurilor imperialiste ce caută să submineze şi pe tărâm ideologic unitatea de luptă a clasei muncitoare pentru a-i slăbi încrederea în propriile ei forţe“. Şi mai departe: „Revista noastră îşi impune să ajute pe arhitecţii noştri să înţeleagă că îndărătul formelor cosmopolite pe care le propagă Apusul se ascund interesele imperialismului provocator de război şi că ei trebuie să devie elemente active în frontul popoarelor care luptă pentru pace…“
Tot aici, într-un articol de 13 pagini, intitulat: „Împotriva cosmopolismului şi arhitecturii burgheze imperialiste“, profesorul arhitect Nicolae Bădescu generalizează: „În perioada construirii socialismului, trebuie reexaminate cu grijă toate poziţiile teoretice din domeniul culturii, artei, ştiinţei – idei duşmane putând fi găsite chiar în chestiuni a căror interpretare tradiţională pare multora ca de la sine înţeleasă şi de nediscutat“. Este evident că, pentru conducătorii comunişti, reexaminarea poziţiilor teoretice se impunea tocmai pentru că erau/eram numeroşi aceia pentru care interpretarea raţională, corectă, obişnuită părea de la sine înţeleasă şi de nediscutat.
Ni se reamintea, de asemenea, că „arhitecţii sovietici au repurtat succese din ce în ce mai însemnate, culminând cu realizarea blocurilor înalte din Moscova, autorii cărora au primit opt premii Stalin clasa I-a şi unsprezece de clasa a II-a. Cel mai mare număr de premii acordate vreunei profesiuni în anul 1949.“ Luaţi aminte, deci, ce importanţă dă arhitecturii regimul nostru!
Acţiunea de dirijare este exprimată clar, prin enumerarea unor unităţi din ţară (Asociaţia ştiinţifică a tehnicienilor din RPR, Facultatea de Arhitectură, Institutul de Proiectare de pe lângă Ministerul Construcţiilor) „cărora le revine sarcina prelucrării concrete a liniilor generale trasate de Partid şi de Guvern“. Articolul manifest al arhitectului Bădescu (din conducerea Comitetului de Stat pentru Arhitectură, Construcţii şi Sistematizare) arată în încheiere că „arhitectura nouă va fi construită în mod conştient, pe linia ideologiei socialiste, prin critică şi autocritică, sub îndrumarea continuă a Partidului.“
Pe aceeaşi linie se manifestă şi alte personalităţi ale regimului. În revista amintită, arhitectul Horia Maicu are o constatare antologică: „statul sovietic, construind după propunerile tov. Stalin blocurile înalte, va da posibilitatea de a ridica şi mai sus nivelul de trai al oamenilor muncii…“ Din cele 56 de pagini ale publicaţiei, 52 sunt de îndoctrinare. O notă se referă la „sprijinul real din partea marii şi puternicei noastre aliate şi prietene, Uniunea Sovietică, prin intermediul variatelor lucrări de specialitate ce ne sunt puse la dispoziţie“ şi conchide: „Nu putem să le traducem pe toate, astfel că ne revine tuturor o sarcină importantă de a învăţa limba rusă.“
Acelaşi singur periodic de specialitate de pe atunci îşi continuă acerb campania. În numărul 1 pe 1951 se susţine că „prin primul nostru plan cincinal, participăm la lupta activă pentru cucerirea păcii împotriva imperialiştilor americani şi împotriva duşmanilor dinăuntru ai poporului nostru, moşierii expropiaţi, chiaburii şi capitaliştii“. Într-un articol despre „Proiectarea Casei Scânteii“, arhitectul Maicu pomeneşte de „dezbaterile din URSS în jurul problemelor ideologice ale literaturii, muzicii şi artei, care au constituit şi pentru noi forme călăuzitoare pe drumul realismului socialist în arhitectură“.
Creaţia de arhitectură este îndeaproape supravegheată. Profesioniştii care nu demonstrează prin lucrările lor că s-au lăsat călăuziţi în suficientă măsură sunt daţi deoparte. În Arhitectura nr. 4 din 1951, sub titlul „Premiul de Stat şi laureaţii Premiului de Stat – oameni de ştiinţă, ingineri, tehnicieni, artişti şi scriitori“, se atrage atenţia: „Sectorul arhitectură nu a fost distins cu premiul de Stat… Neacordarea se datoreşte faptului că arhitectura noastră încă nu-şi găsise linia justă de creaţie… Se poate spune că ea a continuat să meargă pe vechea linie a concepţiei idealiste.“ Treceau anii şi arhitecţii nu înţelegeau să se alinieze. În consecinţă se iau măsuri de remediere: „În noua orientare a artei arhitecturale, un loc de seamă revine Institutelor de Proiectare, unde problemele din această ramură, studiate de colective de specialişti, pot fi soluţionate în conformitate cu principiile ce stau la baza societăţii noastre actuale… În aceste lucrări trebuie să domine concepţia realist-socialistă, folosind glorioasa experienţă a arhitecturii sovietice.“ Institutele mamut, cu o conducere politică, avizare internă şi glisare a proiectelor de la un colectiv la altul de arhitecţi, au reuşit şi ele să împiedice adeseori libertatea de exprimare profesională.
Strategia adoptată de organele de Partid şi de Stat din ţara noastră şi lozincile aparent tocite, cărora nu le mai dădea nimeni atenţie, au reuşit să impună aici o bună parte a glorioasei experienţe, cu toate racilele ei. Iată, de exemplu, de unde va veni la noi masacrarea satelor. Citim în publicaţia amintită, la rubrica „Informaţii din URSS“ despre „Apariţia agrooraşelor sovietice“: „Comitetul Central al PC (b) şi Consiliul de Miniştri al RSS Ucraina au primit scrisoarea Colhozului Stalin din districtul Ghenicersc, prin care se cerea să se dea colhozului posibilitatea să trăiască o viaţă la nivelul orăşenilor. Ei au cerut să fie ajutaţi să construiască o aglomeraţie concepută şi organizată ca un oraş.“ Şi, imediat după această izolată şi respectuoasă solicitare, aflăm că: „În anii ’50, în regiunea Moscova, una din importantele probleme de rezolvat este transformarea radicală a satului colhoznic şi construirea de noi sate. S-a terminat elaborarea proiectelor pentru 500 de noi agrooraşe.“
Pregătind viitorul, comuniştii se ocupă atent de supravegherea prezentului. Din „Rezoluţia Congresului ASIT – Asociaţia Ştiinţifică a inginerilor şi tehnicienilor din RPR“, publicată în Arhitectura nr. 6/1951, aflăm că „nu s-au luat suficiente măsuri pentru combaterea activă a cosmopolitismului… Organizarea ştiinţifică minuţioasă a procesului de producţie contribuie la prevenirea şi împiedicarea unor acţiuni duşmănoase, sabotoare, care urmăresc prin dezorganizarea producţiei să frâneze înflorirea Patriei noastre.“
Iată că nu au trecut nici doi ani, şi presa de specialitate, împreună cu asociaţii profesionale la nivel statal (toate depinzând de acelaşi nucleu), trec de la prezentarea unor aprecieri teoretice la strategii punitive. Fiecare lucrător este, din start, un posibil duşman, un infractor care trebuie să fie urmărit, depistat, pedepsit. Cu atât mai mult, acela ce nu aderă entuziast la lozincile elucubrante. Procesul este simplu şi limpede: 1.) proscrisul dă dovadă în activitatea sa de „înclinaţii cosmopolite“ care oglindesc 2.) „uneltirile imperialiştilor americani şi englezi“, condamnate desigur de toţi oamenii muncii, şi 3.) imperialiştii sunt „duşmanii de moarte ai libertăţii şi independenţei naţionale a poporului nostru“… deci… dacă eşti de partea lor poţi fi socotit duşman al poporului, ceea ce este o vină mortală.
Dar, cu toate că în anii care au urmat, viaţa s-a degradat continuu, oamenii normali au încercat să reziste şi să-şi apere nu numai fiinţa proprie şi familia, dar şi credinţa, convingerile, profesiunea. Foarte mulţi arhitecţi s-au aflat printre ei. Aceştia erau, prin anii ’50, în vârstă de cel puţin 26 de ani, deci trăiseră şi înainte de comunism. Prin familie, biserică şi şcoală, dobândiseră o formaţie corectă şi integră. Nu puţini dintre ei aveau şi o experienţă cu performanţe de netăgăduit.
În consecinţă, căutau să îndeplinească ceea ce învăţaseră că este cuviincios şi de folos oamenilor. Se aflau într-o inerţie pozitivă, continuând un proces nealterat. Participau prin practică la o rezistenţă a culturii.
În toate ramurile profesiunii, de-a lungul întregii perioade comuniste, în diverse locuri din ţară (unele mai apărate de vizitele conducătorilor), s-au putut ridica lucrări care au rămas mărturii ale acestei lupte pentru normalitate.
O şcoală profesională din Sibiu – arh. Mariana Bucur şi Căminul Studenţesc din Câmpulung Moldovenesc – arh. Maria Cotescu, concepute prin anii ’50 în spiritul arhitecturii locale, spitalul de mare capacitate din Constanţa – arh. Puşchilă, ca şi farul din vecinătate – arh. Nicolae Vasilescu, care exprimă cu sinceritate şi îndrăzneală funcţiunea şi tehnicitatea programului, Liceul de muzică din Timişoara – arh. Fakelman, a cărui sală de concert a fost apreciată pentru acustica sa de către Yehudi Menuhin, Sala de sport din Târgu Mureş proiectată cu rafinată competenţă de, pe atunci tânărul, arhitect András Szilvester, sau Teatrul Naţional din Craiova, o demonstraţie de arhitectură contemporană perfect adaptată la teren, realizat de Al. Iotzu, arhitect căruia organele de partid nu i-au îngăduit să-şi dea doctoratul, sunt doar câteva dintre acele multe opere de calitate.
Ar trebui să fie amintite, din acele vremuri tulburi, demersurile de tipul vizitelor organizate de arh. Petre Antonescu pentru a semnala valoarea unor monumente ca Palatul Mogoşoaia sau ansamblul Mihai Vodă din Bucureşti, studiile publicate de arh. Adrian Gheorghiu despre arhitectura populară din judeţele Gorj şi Hunedoara sau cele ale arh. C. Joja despre arhitectura orăşenească tradiţională. G.M. Cantacuzino, arhitect, profesor universitar, pictor, scriitor şi mare om de cultură, a militat consecvent pentru „umanizarea oraşului, readucerea lui la scara omului, la sufletul omului… Reconstrucţia – spunea el – nu poate fi tratată cu uşile închise, de către autorităţi.“ Şi pentru că apăreau în presă articole despre „reforma arhitecturii şi urbanistica secolului XX“, el se opune: „Ei bine nu! Arhitectura nu se reformează. Se poate vorbi de o reformă agrară, de o reformă a aparatului de Stat, a finanţelor şi a mai ştiu eu ce. Dar o artă nu se reformează.“ În cartea sa „Despre o estetică a reconstrucţiei“, afirma limpede: „Statul tinde să facă din arhitect un funcţionar birocrat“ – şi, mai departe – „…la noi domnesc dezordinea şi anarhia…“ A urmat, desigur, pedepsirea care i-a grăbit sfârşitul.
Nu pot fi uitate acţiunile unor arhitecţi pentru restaurarea şi punerea în valoare a unor monumente reprezentative de arhitectură. Câţiva dintre ei sunt Mariana Angelescu (biserica fortificată din Prejmer), Ioana Grigorescu (ânăstirile Suceviţa şi Dragomirna), Chefneux (biserica Densuş şi cetatea Făgăraşului), Virgil Antonescu şi Ion Scheletti (biserici de lemn din Maramureş) şi, îndeosebi, Ştefan Balş cu salba de peste 40 de clădiri şi ansambluri monumentale (mânăstirile Voroneţ, Hurez şi Neamţ, bisericile Sf. Gheorghe şi Kreţulescu din Bucureşti, cetatea Neamţului). Această activitate vie, de salvare a patrimoniului, s-a prevalat de curentul naţionalist afişat o vreme de conducerea de partid şi de stat, aceeaşi de altfel care, în 1977, avea să desfiinţeze Direcţia Monumentelor Istorice, lăsând deschise peste o sută de şantiere de restaurare pradă timpului şi oamenilor.
Atunci s-a declanşat distrugerea în mod organizat a unui uriaş şi preţios fond de construcţii. Ceea ce pare incredibil este faptul că, în vreme de pace, conducerea unui stat îşi suprimă propriile valori folosind o mare desfăşurare de forţe. Cauza este explicabilă totuşi: acel patrimoniu arhitectural nu le aparţinea în nici un fel celor ce conduceau. El oglindea o societate care le era potrivnică deoarece credea în libertate şi adevăr, în dreptul de a agonisi prin muncă, respectând trecutul şi conlucrând cinstit pentru ca să asigure urmaşilor condiţii de viaţă normală. Şi constituia totodată o piedică în acţiunea de spălare a memoriei. Astfel încât, trecând peste repetatele proteste ale celor din ţară şi din străinătate, procesul de nimicire a continuat cu virulenţă şi nu s-ar fi oprit dacă nu venea decembrie ’89. Acea nouă etapă a „epocii de aur” punea în lumină buldozerele stăpânitorilor şi oameni paşnici cu lumânări aprinse, în preajma bisericilor condamnate; ţărani mutaţi din gospodăriile lor în blocuri străine de viaţa satului; proprietari şi chiriaşi de la oraş daţi afară laolaltă din locuinţe care începeau să fie cu metodă măcinate, împreună cu sobe, covoare, mobile şi cărţi, pentru că le sunase ceasul.
Înainte de a dărâma case şi sate, centre tradiţionale şi monumente istorice, demolatorii au dezagregat sistemul existent. Cu un aparat propriu bine pus la punct, se descurcau de minune în haosul pe care îl creaseră şi pe care îl alimentau continuu. Pe de altă parte, se ridicau nenumărate reşedinţe şi propriile monumente mastodontice care să glorifice aroganţa conducătorilor.
Desigur că doctrina, politica şi metodele de intervenţii ale regimului totalitar au determinat schimbări majore şi la scară largă, în domeniul construcţiilor şi al urbanismului. Industrializarea forţată, migrarea populaţiei către oraş, desfiinţarea proprietăţii particulare au dus la apariţia cartierelor-dormitor, la coloniile de intervenţie, la succesive îndesiri ale construcţiilor proiectate iniţial, la nerealizarea dotărilor prevăzute în ansamblurile de locuinţe.
În condiţiile aspre care priveau proiectarea şi execuţia (costuri, termene, suprafeţe reduse ale încăperilor, imixtiunea în desfăşurarea lucrărilor pe şantier a unor trimişi de la partid, străini de problemele tehnice…) foarte mulţi arhitecţi şi constructori integri au căutat şi adeseori au reuşit să-şi îndeplinească rostul, în mod statornic şi profesional. Nu au putut-o face decât luptând cu grijă, frământându-se, înfruntând opreliştile, îndurând marginalizarea. Dar nu puţini au fost aceia care, cu uşurinţă, s-au grăbit să colaboreze, să supraliciteze chiar, implicându-se în procesul care urma să ducă la schimbarea mult dorită a feţei întregii ţări. Prinşi în urzeala unor instituţii din sistem sau atraşi de sclipirea deşartă a unor mari şantiere, păreau bucuroşi să participe la ridicarea Casei Poporului, la ascunderea cu blocuri a unor biserici-monumente istorice, la intervenţii care au denaturat construcţii ca Teatrul Naţional din Bucureşti care, deşi construit în anii 1962-1972, reuşise să se împlinească în forme mulţumitoare.
După pregătirea minuţioasă din anii ’50 a stării de spaimă şi a îndoctrinării, după realizarea pas cu pas a sistemului comunist şi a statului totalitar, perioada 1973-1989 accentuează prezenţa în diferite planuri a unor constructori şi a unor demolatori.
Unii au reuşit să distrugă (iar efectele se văd şi astăzi) felul de a gândi a foarte mulţi oameni, „muncitori, ţărani şi intelectuali“. Să degradeze formele sănătoase de organizare socială, relaţiile de prietenie, de bună purtare şi cinste, în societate şi înăuntrul familiei. Să spulbere o bună parte din zestrea construită de generaţii, ca mărturii ale istoriei cu suita lor de valori culturale, religioase, arhitecturale, etnografice, ştiinţifice, tehnice…
Alţii au construit. Dar firea, priceperea ori nepriceperea şi orientările lor politice au dus continuu şi pretutindeni la rezultate foarte diferite. Arhitectura oficială a regimului care, ca de altfel în toate perioadele istoriei, oglindeşte mentalitatea şi posibilităţile fiecărei epoci, a reuşit să arate adevărata faţă a conducătorilor noştri. Ei clădeau numai după ce distruseseră. Porneau de la nimic avântându-se din gol, fără nici un suport. Totodată, căutau să-i strunească şi pe cei care ştiau şi voiau să edifice cum se cuvine.
Dar, de-a lungul întregii perioade de sub comunişti, cu toate opreliştile şi agresiunile care au existat, acei arhitecţi cu adevărat ziditori au reuşit să lupte, să convingă, să realizeze ceea ce trebuia. Lucrările şi gesturile lor rămân ca o dovadă a profesionalismului şi a bunei lor credinţe. Ele ne dau speranţa că acea continuitate pe care au generat-o deschide calea celor ce vor concepe cadrul de care are nevoie viaţa noastră de mâine, când sfârşitul sistemului care a fost se va încheia cu adevărat.
Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
