Radu Filipescu
„JOGGING CU SECURITATEA“
Detenţia la Penitenciarul Aiud, deşi a fost foarte grea (având în vedere că ne aflăm într-un loc ca Sighetul, şi ştiind câtă lume a murit în închisori), până la urmă a fost o detenţie din care am reuşit să supravieţuim, cu amintiri şi grele, dar şi cu unele legate de prietenii frumoase pe care le-am legat atunci. Îmi aduc aminte că eram atunci în cameră cu Barabás Francisc, un prieten din Miercurea Ciuc, care împreună cu fratele lui şi cu prietena lui au răspândit nişte manifeste cu bicicletele prin Miercurea Ciuc, când, într-una din zile, s-a deschis uşa şi a venit miliţianul. I-a spus că este invitat la comandant pentru că are o cerere în căsătorie. I-a şi spus „să se aranjeze“. Nu a avut ce să-şi aranjeze, că eram toţi tunşi foarte scurt, dar s-a dus şi comandantul i-a spus că prietena lui avea de gând să se căsătorească cu el şi îl întreba şi pe el dacă este de acord, deci a fost un fel de cerere în căsătorie din partea prietenei (care fusese şi ea condamnată, erau în acelaşi grup, iar ea între timp fusese eliberată). Şi a venit în cameră şi când ne-a spus, noi am început să comentăm în glumă că: „Ai acceptat? N-ai acceptat?“, „Vezi să nu profite de situaţia în care te afli!“. Până la urmă a acceptat, era foarte emoţionat, şi peste o săptămână a avut loc nunta în camera comandantului, comandantul a fost martorul, şi după aceea a fost lăsat o jumătate de oră împreună cu soţia şi cu familia, să stea de vorbă, şi s-a întors cu pachetul în camera în care eram cu toţii, şi seara ne-am bucurat de pachetul pe care l-a primit el. După o perioadă de veselie a devenit foarte melancolic, dar asta era situaţia.
A fost o detenţie marcată de frig, de foame, din când în când erau colegi care erau pedepsiţi la izolare, şi îmi aduc aminte că veneau după 10 zile în care mâncaseră pe zi o bucată de mămăligă, o zi pe urmă nu aveau dreptul la hrană, dar poate în cameră erau colegi care aveau pachete. Dar o săptămână-două, chiar dacă mâncai bine, tot senzaţia de foame îţi rămânea în cap, căci nu era o foame care până la urmă ţinea de stomac, ţinea mai mult de psihic: era o suferinţă deosebită de foamea fizică, iar durerile cele mai mari erau, de fapt, cele provocate de cele ce le aflam de acasă, îngrijorările noastre cele mai serioase erau mai mult legate de familie.
Man Gheorghe, de exemplu, la un vorbitor, a aflat de la mama lui că tatăl i-a căzut de pe un acoperiş, a avut un accident, iar ăsta a fost lucrul care pe el l-a afectat cel mai mult în timpul detenţiei. Eliberarea a fost în 1986 datorită sprijinului din străinătate al organizaţiilor pentru apărarea drepturilor omului, „Amnesty International“, în principal.
Aici, în sală, este şi o reprezentantă din acea vreme a lui „Amnesty International“, doamna Elisabeth Ernst, care ne-a ajutat foarte mult şi vreau să îi mulţumesc încă o dată, şi este o bucurie extraordinară că, totuşi, cu ajutorul acestei întâlniri, reuşim să ne vedem într-o împrejurare care evident că n-ar putut să fie posibilă în acea vreme. Ţin minte că a fost o iniţiativă a domnilor de la Aiud, a domnului Năstăsescu, de a organiza un sindicat, „Libertatea“. După ce acest apel a fost transmis şi la „Europa Liberă“ am primit un telefon din partea unei doamne, care a vrut să se întâlnească cu mine şi mi-a dat întâlnire în faţa casei. În momentul în care ne-am aflat faţă în faţă au apărut trei maşini, au ridicat-o pe dânsa imediat, nu am mai întâl-nit-o decât după ’90, nu am mai ştiut ce s-a întâmplat cu dânsa. Deci orice fel de întâlnire, de organizare, era totuşi mult mai sever oprită şi prevenită în România decât în alte ţări… Nu ştiu dacă cunoşteam ce se întâmplă în Uniunea Sovietică, dar ce se întâmpla în Cehia şi Polonia era pentru noi extraordinar de tentant şi aducător de speranţă.
Voi încerca să explic titlul intervenţiei mele, „Jogging cu Securitatea“. El este titlul unei cărţi scrise de o ziaristă din Germania şi în care evocă anii în care am fost urmărit şi apoi închis. Voi încerca să explic acest titlul pentru a descreţi puţin frunţile. Eram urmărit de securişti de o perioadă destul de lungă, s-a întâmplat la un moment dat să-mi vină ideea să alerg şi i-am luat puţin prin surprindere, ţin minte că eram pe bulevardul Magheru, eram îmbrăcat sportiv şi m-am uitat în spate. Era „de serviciu“ unul dintre cei care mă urmăreau de obicei, o persoană destul de corpolentă, în haine de piele şi cu pălărie. Şi eu, fugind destul de uşor, el, săracul, gâfâia şi se ţinea şi cu mâna de pălărie, deci era într-o situaţie destul de dificilă. M-am întâlnit cu un prieten, am stat puţin de vorbă cu el şi i-am spus: „Uită-te după mine, o să vezi cine este după mine!“, şi el s-a amuzat teribil. După un timp, securiştii au văzut că eu insist în acest exerciţiu de alergare şi au schimbat echipa. Venea după mine un tânăr atlet, foarte atlet, care la început alerga cam la 5 metri după mine, dar era o situaţie destul de curioasă pe stradă şi au schimbat iarăşi tehnica, a venit chiar lângă mine. Ne vedeam în fiecare zi, venea lângă mine şi nu ştiam cum să reacţionez, să îi spun: „Dă-te la o parte, ăsta e locul meu!“? Până la urmă am fugit împreună şi într-o zi m-a întrebat ce program „avem“ seara. I-am zis că poate mergem la o ceremonie şi a spus că nu era pregătit ca ţinută, dar urma să se pregătească!! Am încercat să fug din ce în ce mai repede, să văd dacă rezistă. Şi a rezistat foarte bine, şi abia atunci l-am întrebat: „Dar văd că eşti destul de bine antrenat!“, şi mi-a spus „Am fost campion la Dinamo la 400 de metri juniori!“.
Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
Radu Filipescu (n. 26 decembrie 1955, Târgu Mureş), inginer. În octombrie 1982-mai 1983 răspândeşte manifeste anticomuniste şi contra regimului lui Nicolae Ceauşescu în Bucureşti. Este arestat la 7 mai 1983, este anchetat, sunt efectuate percheziţii acasă la el şi la domiciliul părinţilor. În urma procesului de la Tribunalul Militar Bucureşti, din 12 septembrie 1983, este condamnat la 10 ani închisoare.
La 7 ianuarie 1984 Radu Filipescu este mutat la închisoarea Aiud, împreună cu alţi deţinuţi politici. În anii 80 se estimează că în închisoarea Aiud erau cca 200 de deţinuţi cu condamnări politice, deşi regimul nu recunoştea existenţa acestei categorii.
După arestarea şi condamnarea lui Radu Filipescu, familia şi prietenii au făcut tot posibilul ca mediile de informare occidentale să afle despre el. Postul de radio „Europa Liberă” a început să difuzeze informaţii. De asemenea, „Amnesty International” a început o campanie pentru eliberarea lui, fiind chiar declarat « deţinutul anului 1984 »
În 18 aprilie 1986 Radu Filipescu este eliberat din închisoare, după ce a fost anunţat că pedeapsa i-a fost comutată de la 10 ani la 5 ani, şi beneficiază de amnistie
După eliberare Radu Filipescu este supravegheat continuu de Securitate. Cu toate acestea a luat legătura cu foşti colegi de detenţie sau cu familiile celor care nu fuseseră eliberaţi.
În octombrie 1987 Radu Filipescu trimite mai multe manifeste la „Europa Liberă”. În 12 decembrie 1987 este din nou arestat, fiind eliberat după zece zile de anchete şi bătăi insuportabile.
În 22 decembrie 1989 Radu Filipescu este arestat de pe stradă, dar este eliberat în aceeaşi seară
