Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem

Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem

posted in: O carte pe zi

Mark Percival (Londra)

RELAŢIA MARII BRITANII CU REGIMUL CEAUŞESCU

 

„Regele ia Regina“ – aşa descria jurnalistul John Sweeney în 1991, în cartea sa „Viaţa şi momentele diabolice ale lui Ceauşescu“, vizita lui Ceauşescu şi a consoartei în iunie 1978, când cuplul cu pricina a fost găzduit la Palatul Buckingham.
În 1990, după înlăturarea Ceauşeştilor, revista „Private Eyes“, echivalentul britanic al „Academiei Caţavencu“, parodia pe prima pagină vizita lui Ceauşescu: Ducele de Edinburgh o întreabă pe Elena Ceauşescu: „Ce hobby are soţul Dvs.?“, „Este ucigaş în masă“, răspunde ea. Regina replică: „Ce interesant!“.
Cu siguranţă, vizita la Londra a fost o demonstraţie fără precedent a sprijinului Marii Britanii pentru regimul Ceauşescu. Dintre toţi liderii comunişti numai Tito s-a mai bucurat de o vizită la un asemenea nivel. Evident, ideea a fost aceeaşi: Ceauşescu, ca şi Tito, era văzut ca un personaj independent în blocul sovietic, mai ales datorită atitudinii sfidătoare faţă de Moscova cu privire la invazia Cehoslovaciei din 1968. România era de asemenea percepută ca disidentă datorită reacţiei negative a lui Gheorghiu-Dej la planul lui Hruşciov pentru o politică mai centralizată în jurul statelor satelit, culminând cu aşa-zisa „Declaraţie de independenţă“ a României din 1964.
Anglia nu a fost singura care a acordat sprijin politic lui Ceauşescu. Cu un an înainte de vizita în Anglia, cuplul Ceauşescu a vizitat Parisul, ca invitat al Preşedintelui francez Valery Giscard D’Estaing. Când au auzit că dictatorul român va vizita şi Londra, oficialii francezi i-au avertizat pe britanici să nu lase lucruri de valoare în camera oaspeţilor, pentru că s-ar putea ca aceştia să le fure, aşa cum au făcut şi la Paris.
Sprijinul Occidentului pentru regimul Ceauşescu se baza pe erori fundamentale de percepţie. Prima era că Ceauşescu ar fi un ghimpe în spatele Moscovei. De fapt, indepedenţa României era considerabil exagerată, iar Ceauşescu nu era Tito. Singura bază a disputei cu Moscova a fost aceea că, în timp ce restul ţărilor aparţinând blocului sovietic adoptaseră liberalizarea limitată, la indicaţiile lui Hruşciov, România rămânea rigid-stalinistă, respingând reforma. Deşi Ceauşescu s-a jucat de-a liberalizarea în primii şase ani ai guvernării sale, începând din 1965, asta a fost mai mult o şaradă mascând realitatea eliminării de către dictator a rivalilor politici. Lucreţiu Pătrăşcanu, comunistul naţionalist care a fost executat în 1954 de Gheorghiu-Dej, a fost reabilitat de Ceauşescu nu pentru că noua conducere promova independenţa, ci pentru că Alexandru Drăghici, care a fost ministru de Interne în timpul procesului Pătrăşcanu, era rivalul lui Ceauşescu. Simplu, reabilitându-l pe Pătrăşcanu, Ceauşescu evita confruntarea cu Drăghici pentru conducere. În acelaşi timp, blamarea de către Ceauşescu a invaziei Cehoslovaciei a fost extrem de favorabilă consolidării puterii sale. Pentru o anumită perioadă, dictatorul s-a bucurat de o popularitate extremă, când presupusul pericol al invaziei ruseşti a fost un pretext pentru multe măsuri represive, luate în numele „Securităţii“. Primele semne ale cultului personalităţii au apărut la Congresul Partidului din 1969, iar în 1971 o nemiloasă lovitură a fost dată libertăţii culturale ca urmare a vizitei lui Ceauşescu în Coreea de Nord.
Europa occidentală era naivă în ceea ce priveşte natura regimului Ceauşescu. De exemplu, în 1978, după vizita sa în România, David Steel, atunci lider al Partidului Liberal, scria că: „Am fost plăcut impresionat să văd în România câteva exemple concrete ale politicii promovate şi de Partidul Liberal“, ca, de exemplu, „libera circulaţie a informaţiilor către forţele de muncă“. Steel era entuziast: „Poate conservatorii şi laburiştii ar trebui să vină în România… sau am devenit atât de suficienţi noi înşine încât să credem că nimeni nu ne mai poate învăţa nimic?“. Steel este acum membru în Camera Lorzilor şi încă este consilier al partidului său în privinţa afacerilor externe. Chiar şi presupusele cunoştinţe ştiinţifice ale Elenei au fost luate în serios. Ea a fost declarată Doctor Honoris Causa al Central London Politechnic (acum Universitatea din Westminster) în timpul vizitei de stat. Portretul ei a rămas agăţat pe perete până la dispariţia misterioasă din timpul vacanţei de Crăciun din 1989.
Dar motivul real al vizitei lui Ceauşescu la palat a fost cel comercial. În 1978 Marea Britanie urmărea încheierea unui contract cu România pentru furnizarea de avioane civile construite de British Aerospace cu motoare Rolls Royce. Britanicii erau într-o acerbă competiţie cu firma germană VFW Fokker, care avea avioane mai noi. Acesta este cel mai probabil motiv pentru vizita de stat a lui Ceauşescu în Anglia. Britanicii au încheiat contractul, fiind semnat de Ceauşescu în timpul vizitei de stat, dar au fost numeroase probleme în legătură cu plata pe care trebuia să o facă România, şi, în 1985, Geoffrey Howe, ministrul de externe, a trebuit să meargă la Bucureşti pentru a încerca să convingă partea română să respecte termenii contractului. În final, British Airspace şi Rolls Royce au fost plătite de guvernul britanic.
Marea Britanie a câştigat foarte puţin invitând cuplul dictator la palat. Pentru Ceauşescu câştigul a fost enorm. Vizita în Anglia, ca invitat al casei regale, a fost probabil cel mai mare succes al său în ceea ce priveşte politica externă. Descrisă, în 1993, de Sergiu Celac drept „încoronarea“, ea a zădărnicit cauza disidenţilor, a perpetuat stalinismul şi, prin urmare, a contribuit la înapoierea economică şi politică a României din perioada post-comunistă.

În româneşte de Cristina Connolly

Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem. Comunicări prezentate la Simpozionul de la Memorialul Sighet (5-7 iulie 2002), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003