„Când te ia la bătaie, fă-te că leşini”
Când v-au arestat?
Trecuseră sărbătorile Paştelui… Era în ziua de 4 mai 1948.
Unde v-au dus?
La Ministerul de Interne unde m-a primit… un câine mare care, de îndată ce am intrat, a sărit pe umerii mei. Acolo a început o altă viaţă. M-au ţinut două săptămâni, după care m-au dus la Malmaison pentru anchetă.
Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră la Ministerul de Interne în aceste două săptămâni?
Ei aveau un sistem de a te ancheta: „Spune tot ce ai făcut! Cu cine! Tot ce ştii!” Norocul meu a fost că mi se spuseseră nume fictive. Alte nume nu ştiam. Ce se întâmpla dacă-i ştiam pe numele lor adevărat pe toţi ăştia cu care m-am întâlnit?
Dar de Alexandru Pop ştiau.
Sigur că ştiau. Nu puteam să spun că nu am avut de a face cu Pop. Doar din casa lui evadasem. M-au întrebat:
– Cum ai fugit de acolo?
– M-am dus jos, am văzut că ăia dormeau… şi mi-am spus: „Măi, pe unde să ies eu de-aici? Eu zic să ies pe partea ailaltă, că era câinele colea şi dincolo, la geam, stătea unul în fotoliu”… Şi-am venit jos, am văzut că se poate pleca şi-am plecat, domnule… Ce frumos a fost!
– A fost frumos, nu?!
Mi-au spus că i-am nenorocit pe oamenii ăia care păzeau casa lui Pop, că i-am lăsat mască atunci când am plecat. M-au acuzat de răul pe care l-am făcut colegilor lor:
– Cum de te-a lăsat inima să-ţi baţi joc de oamenii ăia?
Afişam în continuare aceeaşi naivitate:
– Domnule, dacă am putut să plec, am plecat. Ce era să fac? Să stau degeaba?!
N-aţi încasat nici o chelfăneală?
Eeeei… asta n-o mai discutăm, n-are rost.
Aţi fost bătut la Ministerul de Interne în aceste două săptămâni?
Vai de mine, vai de mine!… Domnule, am avut noroc cu un lucru… Leşinam şi n-aveau ce să mai îmi facă: „Lasă-l dracu’ că a leşinat”.
Vă făceaţi că leşinaţi?
Eeeei… mă mai făceam… Mă băteau până cădeam jos. Şi pe urmă nu mai aveau ce să-mi facă. Mai dădeau cu apă pe mine… şi mă lăsau, se plictiseau.
Vroiau să scoată de la dumneavoastră şi alte nume în afară de cel al lui Alexandru Pop?
Da, să spun de cutare, de cutare… „Nu ştiu. Eu sunt de la ţară. Sunt agricultor. Veneam la Pop ca să-i vând produse. Intram, îi dădeam produsele, îmi dădea banii şi plecam… Altă treabă n-aveam.” Asta le spuneam. Cei care ne-au pregătit au fost oameni cu cap şi cu experienţă. Vă închipuiţi că au fost mulţi alţii prinşi ca mine şi au procedat tot aşa. Cei care n-au ştiut cum să reacţioneze, au murit, săracii… Şi pe urmă, mă şmecherisem. Şi i-am învăţat şi pe alţii: „Când te ia la bătaie, fă-te, mă, că leşini, fă-te că pici jos. Chiar dacă mai dă în tine, nu te mişca. Fă pe mortul. Mai te înjură, mai dă cu bocancul în tine… şi te lasă în pace.” De multe ori am scăpat aşa. Obişnuinţa, antrenamentul, domnule!
După două săptămâni m-au dus la Malmaison.
Cât aţi stat aici?
O lună şi ceva.
Alte bătăi?
Da.
Va amintiţi vreun nume de anchetator?
Nu ştiu nici un nume. Mi-aduc aminte că anchetatorii şi deţinuţii umblau în papuci de casă, iar pe jos era pâslă. Nimeni nu făcea nici un zgomot. Era linişte ca într-o biserică.
Puşcării arhipline
De la Malmaison m-au dus înapoi la Interne şi de aici, la „depozitul” de la Jilava. Această închisoare era plină de deţinuţi nejudecaţi, aflaţi în anchetă. N-aveau unde să-i mai ţină. Venea duba, te lua de la Jilava, te ducea la anchetă la Ministerul de Interne, unde te ţinea după cum mergea ancheta. Apoi te aducea înapoi la Jilava şi iar te lua la Ministerul de Interne. Această perioadă a durat doi ani. La 3-4 luni mă duceau de la Jilava la Interne să mă mai întrebe câte ceva: „Ce mai ştii de cutare?”. Apoi mă transportau înapoi la Jilava, până când n-am mai prezentat importanţă pentru că nu mai aveam de spus nici o noutate. Mă mai înjurau, mai îmi dădeau câte una, dar nu aveam ce să mai spun. Între timp slăbisem foarte mult. Mulţi deţinuţi slăbiseră. Ne lăsau să stăm acolo, cu mâncarea aia proastă, deşi nu mai aveau ce să mai scoată de la noi. Veneau mereu oameni noi. Era aglomeraţie foarte mare. Arhiplin!
Şi la Interne, la fel. Era atâta lume arestată, încât nu mai aveau unde să-i ţină pe deţinuţi! Au fost nevoiţi să creeze în subsolul Ministerului de Interne camere şi celule noi. Aveau o lăţime de 1,90 metri şi o lungime de 3 metri. Patul suprapus era din beton, acoperit de linoleum. În loc de pernă – plan înclinat. În celulă era o măsuţă de beton cu două taburete de beton. Alte celule n-aveau măsuţă. Erau două uşi. Cea din interior era din gratii, cea dinspre coridor era din fier. Amândouă se încuiau. Asta era la Ministerul de Interne. O vreme am stat în celularul vechi, pe urmă m-au mutat. Nu te duceau în aceeaşi celulă. De fiecare dată nimereai într-o altă celulă, cu alte persoane. Aveau evidenţa persoanelor pe care le-ai cunoscut, cu care ai stat în aceeaşi celulă. Nu te duceau niciodată într-un loc în care să stai împreună cu oameni pe care îi cunoşteai, ci în camere în care întâlneai de fiecare dată necunoscuţi. La fel procedau şi la Jilava. Aveau nişte scheme bine puse la punct. Când vroiau să mai obţină nişte date de la tine, te băgau în celulă cu un informator. Fie că era mai tânăr sau mai în vârstă decât tine, încerca să te tragă de limbă făcând pe sfătosul: „vezi ce faci… aoleu… ai grijă ce spui…” Cel care era prudent, nu-şi dădea drumul la gură. Dar cei imprudenţi cădeau în plasă. Iar informatorul îi spunea anchetatorului, care îi lua apoi la întrebări: „N-ai făcut cutare şi cutare lucru?!” Mulţi şi-au dat seama pe parcurs: „Aoleu, i-am spus de chestia asta ăluia care a stat cu mine în celulă, ăluia care zicea că-i bolnav, că-l doare nu ştiu ce şi pe care-l scotea să-l ducă la infirmerie!” Apoi informatorul spunea ce discutase cu tine până atunci. Ăsta era sistemul. Cei care eram mai vechi, ne învăţaserăm cu el. Dar cei noi, cei tineri, spuneau tot ce nu trebuiau să spună.
De pildă?
De pildă, informatorul îţi spunea: „Am fost prieten cu cutare şi nu ştiu ce e cu el”… Şi tu, fraier, spuneai: „Da, ştiu, şi eu am fost prieten cu el”, dar la anchetă declaraseşi că nu-l cunoscuseşi, n-avuseseşi de-a face cu el. Şi te lua pe urmă anchetatorul la bătaie şi la întrebări: „Hai mă, că nu-ţi merge cu noi! Nu ştim noi tot?!”
Aceşti oameni care vă trăgeau de limbă, erau simpli informatori sau ofiţeri de Securitate?
Ofiţerii de Securitate erau trimişi la nişte deţinuţi mai importanţi. Nu-i băgau în celulă cu noi, ăştia mărunţii, ci cu personalităţi…
Cum erau recompensaţi aceşti informatori?
Îi mai scoteau din celulă, le mai dădeau ceva de mâncare, le promiteau: „Îţi dăm drumul, pleci acasă”. Şi atunci, omul făcea tot posibilul ca să te tragă cât mai mult de limbă.
Aveaţi nişte condiţii minime de igienă?
Spre deosebire de Jilava – unde hârdăul în care-ţi făceai nevoile era în cameră –, la Ministerul de Interne era mai civilizat: te duceau la w.c. de două ori pe zi, dimineaţa şi seara. Şi aveai o cuvă mică în care urinai. La w.c. era hârtie – ruptă din cărţi vechi. Dar nu prea aveai nevoie de ea pentru că ieşeai afară o dată pe săptămână. N-aveai ce! Dar era uman să ai hârtie!
Totuşi, vă dădeau ceva de mâncare…
Hrana era puţină, foarte puţină. Slăbeai tot timpul… Masa consta din mazăre necurăţată, cu gunoaie şi cu gărgăriţe în ea. Mâncarea sau ciorba se numea „de fasole”, dar nu prea găseai boabe de fasole în ea. Mâncarea de cartofi, tot aşa, se reducea la puţină zeamă. Ne mai dădeau o bucăţică de pâine, puţin mai mare decât o cutie de chibrituri şi turtoi – un fel de mămăligă –, dar porţia era foarte mică. Mie îmi dispăruse însă senzaţia de foame.
De ce?
Fiindcă am putut să dau la alţii. Când dai la alţii din mâncarea ta aşa de puţină, nu-ţi mai e teamă că o să mori de foame. E în firea omului şi a animalului să nu-şi dea mâncarea altora, mai ales când e foarte puţină. Doar mama renunţă pentru puiul ei… Dar altcineva nu renunţă. Omul, ca şi animalul, vrea să aibă asigurată porţia lui, să se sature…. Faptul că eu am putut să dau jumătate din porţia mea altuia, m-a ajutat să mă detaşez de senzaţia de foame. Şi am fost sănătos.
(…)
Constantin Ionaşcu, Ororile şi farmecul detenţiei – o convorbire cu Traian Călin Uba, Fundaţia Academia Civică, 2010
