JIRI GRUNTORÁD
PETRUSKA SUSTROVA
LIBUSE VALENTOVÁ
PROBLEMELE COMUNISMULUI CEH ŞI PRELUCRAREA TRECUTULUI
ÎN REPUBLICA CEHIA ŞI ÎN ALTE STATE
(masă rotundă)
Stéphane Courtois: Acum îi voi invita la tribună pe prietenii noştri cehi: Petruska Sustrova, Libuse Valentová, Jiri Gruntorad, pe care îi va prezenta Romulus Rusan.
Romulus Rusan: Primăvara de la Praga a fost o încercare de reformare a sistemului comunist din interiorul lui, începută de un grup de activişti, dintre care unii cu stagii vechi în partidul comunist, continuată şi intensificată apoi de organizaţiile civice apărute în perioada protestului din interiorul partidului: asociaţia foştilor deţinuţi politici, a ecologiştilor, câteva zeci de alte asociaţii apărute în răstimpul a două-trei luni. Protestul a culminat cu Manifestul celor două mii de cuvinte, redactat de un grup de intelectuali cehi în frunte cu Ludvic Vaculik, un renumit scriitor, care, pe urmă, şi-a continuat activitatea în exil. Acest Manifest este un protest al tuturor păturilor sociale împotriva uzurii partidului unic. El a înfuriat la culme pe comuniştii dogmatici şi, bineînţeles, pe sovietici, care ştiau din propria experienţă că orice concesie făcută liberalismului poate fi fatală sistemului. În noaptea de 20/21 august 1968, deci la două luni şi ceva de la Manifestul celor două mii de cuvinte, trupe sovietice aeropurtate, pe de o parte, şi trupe venite din Republica Democrată Germană, pe cale terestră, au invadat Cehoslovacia. Au mai participat, în mod simbolic, unităţi militare din celelalte ţări ale Pactului de la Varşovia (Ungaria, Bulgaria, Polonia şi Republica Democrată Germană) cu excepţia notabilă a României. Deci, a fost un fel de lovitură dată în comun din partea sistemului comunist militar, care a pus capăt acestei tentative de creare a unui comunism cu faţă umană, de fapt a unui socialism de tip ceh.
Invitaţii noştri de astăzi vor vorbi de perioada de după Primăvara de la Praga, o perioadă de disperare colectivă, pentru că însuşi Dubcek, şeful reformiştilor, a fost arestat şi a trebuit să semneze până la urmă un tratat de acceptare a trupelor sovietice, fiind apoi înlăturat de la conducere. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Smrkovsky şi cu ceilalţi protagonişti ai reformei. A urmat o aşa-numită perioadă „de normalizare”, întreruptă din când în când de gesturi de nesupunere, cum a fost sacrificiul unui student praghez, Jan Palach, care în numele unui grup de alţi studenţi protestatari şi-a dat foc într-o piaţă din Praga. S-a tras la sorţi şi el era torţa numărul unu. Au mai urmat câteva sinucideri care au zguduit conştiinţa publică şi care au rămas în perioada anilor de până în ’89 repere morale. Între timp s-a creat o mişcare de rezistenţă prin cultură, s-au înfiinţat biblioteci volante, universităţi populare, în casele unor intelectuali interzişi. Toţi intelectualii care au fost de partea Primăverii de la Praga au fost epuraţi, au devenit portari, instalatori, oameni de serviciu, fochişti de bloc, şoferi de taxi. Dar, în subteran, ei desfăşurau o activitate de întreţinere a culturii adevărate prin seminarii, biblioteci, universităţi şi mai ales prin publicaţii samizdat, adică prin publicaţii interzise care apăreau în tiraje minime şi circulau din mână în mână.
În 1989, la împlinirea a 20 de ani de la moartea lui Palach, au avut loc manifestaţii comemorative. De fapt, aceasta a fost scânteia care a declanşat revoluţia de catifea, care, în noiembrie 1989, a ieşit victorioasă prin aducerea la putere a foştilor disidenţi şi, în special, a preşedintelui Václav Havel, un dramaturg remarcabil, de nenumărate ori arestat. Toate acestea le veţi putea vedea în expoziţia pe care o vom inaugura după masă.
Acum urmează să vă vorbească domnul Jiri Gruntorad, directorul Bibliotecii Libri Prohibiti (Scrieri interzise) din Praga, care a colecţionat multe din aceste documente ale epocii, le-a tezaurizat şi, la nevoie, le-a difuzat, cum s-a întâmplat în cazul nostru pentru expoziţia de care vorbeam. Veţi vedea o seamă din publicaţiile unor organizaţii ecologiste şi în special ale Chartei 77, cea mai importantă mişcare de rezistenţă, care tot timpul a reacţionat prin comunicate de presă împotriva încălcării drepturilor omului din Cehoslovacia, dar şi din alte ţări. Veţi vedea, între altele, un comunicat în sprijinul populaţiei României, din ianuarie 1988.
Doamna Petruska Sustrova, la rândul său, a fost unul din purtătorii de cuvânt ai Chartei 77. Această funcţie era îndeplinită prin rotaţie deoarece cei care o îndeplineau trebuiau protejaţi. Ei puteau fi arestaţi cu multă uşurinţă. De aceea îşi predau această ştafetă foarte des. Doamna Sustrova ne va vorbi, însă, astăzi de prelucrarea trecutului în Cehia, dar şi în alte ţări cum este Polonia, Slovacia, Germania, şi cred că această comunicare, pe care o va citi în limba română doamna Libuse Valentová, s-ar fi legat foarte bine de discuţia lui Müller-Enbergs, Claudiu Secaşiu şi Ticu Dumitrescu, de peste câteva zile, pentru că este vorba de aceeaşi problemă, foarte delicată, a prelucrării dosarelor trecutului.
Jiri Gruntorád: După terminarea războiului rece, ţările fostului bloc comunist s-au integrat în NATO, iar nu de mult, unele dintre ele au intrat şi în Uniunea Europeană. Aceste ţări au multe în comun, mai ales experienţa cu “socialismul real” şi cu dominaţia sovietică. Popoarele din ţările respective au reacţionat în diferite moduri la regimul comunist, începând cu rezistenţa armată din anii ’50, continuând cu încercări de liberalizare din ani ’60 şi ajungând la crearea unor structuri paralele în anii ’80. Cehoslovacia avea o poziţie specială în cadrul sateliţilor Uniunii Sovietice. În ţara noastră, după înăbuşirea “Primăverii de la Praga” de către armatele Tratatului de Varşovia din august 1968, a început perioada numită “de normalizare”; în realitate a fost vorba de epurări masive, în urma cărora circa 500.000 de membri ai partidului comunist au fost excluşi din rândurile organizaţiei, şi, în foarte multe cazuri, daţi afară şi din serviciu. Peste 400 de scriitori şi publicişti au pierdut orice posibilitate de a publica, iar cărţile lor au fost puse la index şi scoase din toate bibliotecile publice. Ei înşişi, neputând găsi vreun post care ar fi corespuns profesiei lor, se angajau ca fochişti, spălători de geamuri, măturători de străzi, femei de serviciu. Uniunea Scriitorilor, în fruntea căruia se afla poetul Jaroslav Seifert, a fost desfiinţată, iar în toată ţara s-a instaurat un regim de genocid cultural. Zeci de reviste de cultură au fost puse la index, anumiţi artişti plastici nu aveau voie să-şi expună operele, unii muzicieni nu aveau dreptul să se prezinte în public. De asemenea, viaţa ştiinţifică şi cea bisericească a fost oprimată. Mă voi limita la două exemple: actualul arhiepiscop din Praga, Miloslav Vlk, şi-a găsit de lucru ca spălător de geamuri, iar actualul episcop titular al Capitalei, Václav Malý, a lucrat ca fochist, până când a fost dat afară şi din acest post.
Samizdatul
Scriitorilor interzişi le-a rămas singura posibilitate de a publica: samizdatul. În epoca tehnicilor tipografice sofisticate, ei îşi transcriau operele la maşini de scris, folosind mai multe hârtii carbon, ca să obţină 10-12 cópii. Exemplarele copiate le primeau prietenii lor care, la rândul lor, le lăsau să circule printre alţi cititori. În felul acesta au funcţionat numeroase edituri subterane care au reuşit să publice sute de titluri de valoare atât din literatura cehă, cât şi din cea universală, în traducere. De pildă, la editura “Petlice” (=lacăt), care nici pe departe nu era singura, au apărut peste 400 de titluri de opere beletristice ceheşti. S-au înfiinţat şi o serie de periodice subterane, orientate spre cele mai diverse domenii – critică literară, filozofie, teologie, muzică, teatru, cultură, politică.
Romane, volume de versuri, memorii, chiar şi basme pentru copii – toate acestea reprezentau sute şi mii de pagini pe care le băteau la maşină, literă după literă, doamnele care lucrau ca dactilografe voluntare, fiind ameninţate şi ele de pericolul arestării, ca oricine care participa la redactarea sau distribuirea publicaţiilor de samizdat. De fapt, pentru regim era suficientă doar simpla intenţie, chiar şi nedovedită.
Represaliile
O femeie de 30 de ani, mama a trei copii, a fost condamnată în 1980 la un an de închisoare, întrucât copia cărţi de samizdat. În 1977, un ziarist în vârsta de 55 de ani a fost condamnat la trei ani de închisoare, întrucât a transportat pe ascuns în Occident o carte de memorii a unui fost politician cehoslovac şi a scris el însuşi o carte de convorbiri cu scriitori interzişi. După ispăşirea pedeapsei, a fost alungat din ţară. “Complicele” lui, în vârsta de 64 de ani, a fost condamnat la doi ani şi jumătate de închisoare. Un scriitor din Ostrava, a cărui vină a constat în faptul că a copiat cărţile proprii şi ale altora, a petrecut în închisoare patru ani şi jumătate; a murit în 1988, la 55 de ani, curând după eliberarea din temniţă. Un redactor a fost închis chiar de două ori pentru publicarea unei reviste samizdat de cultură, iar de la închisoare a ieşit numai datorită “revoluţiei de catifea”, în 1989.
Memoria naţiunii
Cărţile, revistele şi înregistrările interzise nu au dispărut, în ciuda urmăririlor şi raziilor poliţieneşti. Multe dintre ele au trecut din mână în mână, sunt mototolite sau pe jumătate rupte; altele au rămas nevătămate datorită faptului că fuseseră păstrate în ascunzişuri ingenioase. Printre cărţile de samizdat se află memoriile şi volumele de versuri ale lui Jaroslav Seifert, singurul nostru scriitor decorat cu Premiul Nobel pentru literatură, cărţile lui Bohumil Hrabal, renumit prozator, tradus în multe limbi străine, cele 27 de volume ale operei filozofice a lui Jan Patocka, filozof care a murit după un interogatoriu la poliţie, toate piesele de teatru şi eseurile lui Václav Havel, preşedintele Cehoslovaciei din 1989, faimosul roman 1984 de George Orwell în peste 20 de “ediţii” şi în câteva traduceri diferite. Mai găsiţi printre aceste cărţi două “ediţii” ale romanului Stăpânul inelelor de J. R. Tolkien, amândouă de câte 900 de pagini, lucrările lui Alexandr Soljeniţîn, inclusiv Arhipelagul Gulag şi multe altele. În anii ’70, în Cehoslovacia s-a tradus şi se răspândea printre cititori şi nuvela lui Mircea Eliade Pe strada Mântuleasa. Ceva mai târziu, în deceniul următor, a apărut sub forma de samizdat şi cunoscutul său studiu Mitul eternei reîntoarceri.
Biblioteca
Biblioteca Libri Prohibiti a fost inaugurată în octombrie 1990 de către asociaţia cu acelaşi nume, o organizaţie nonprofit care reuneşte în jur de 180 de membri, printre care scriitorii Jirí Grusa, Václav Havel, Ivan Klíma şi Ludvík Vaculík, fostul rector al Universităţii Caroline Radim Palous şi actualul ambasador al Republicii Cehe în SUA Martin Palous. Preşedintele asociaţiei este fratele lui Václav Havel, dl. Ivan M. Havel, care conducea una dintre editurile subterane în perioada 1975-1989. Fondurile sunt administrate de Jirí Gruntorád pe care regimul comunist l-a trimis pentru patru ani în închisoare, din cauza că a distribuit cărţi de samizdat.
Fondurile
Partea principală a fondurilor este reprezentată de o colecţie a samizdatului cehoslovac. Aceste texte scrise în cadrul exilului interior se referă la diferite domenii – literatură, filozofie, istorie, teologie, politologie şi multe altele. În total este vorba de peste 11.000 de “cărţi”. Unele dintre ele se disting printr-o remarcabilă valoare artistică, fiind însoţite de lucrări grafice originale sau de fotografii. Colecţia cuprinde şi peste 300 de titluri de reviste, în cea mai mare parte în serii complete, de asemenea documente cu privire la violarea drepturilor omului şi cetăţeanului în fosta Cehoslovacie şi în întregul bloc sovietic. Un fond aparte este constituit de foiletoane, petiţii, scrisori ş.a.m.d., un altul de manuscrise şi lucrări nepublicate, afişe, foi volante şi de o arhivă a fotografiilor şi a tăieturilor de ziar. O parte a fondului – ziare, reviste, foi volante şi alte documente din august 1968 – este consacrată invaziei armatelor Tratatului de Varşovia. Trebuie menţionate şi cărţi şi reviste care provin de la legiunile cehoslovace, de pe vremea primului război mondial, şi de la rezistenţa cehoslovacă din exil, din cel de al doilea război mondial. Literatura subterană din străinătate este reprezentată prin cărţi de samizdat din Polonia, aşa-zise bibuly.
A doua jumătate a fondurilor este constituită din literatura de exil, originară din numeroase ţări ale lumii libere. Ziarişti, cercetători, artişti şi politicieni cehi şi slovaci au luat calea exilului imediat după instaurarea regimului comunist în 1948, iar după invazia armatelor Tratatului de la Varşovia din 1968, acest exod a devenit şi mai puternic. În felul acesta, din ţară au plecat aproximativ o jumătate de milion de locuitori. În exil, mulţi dintre ei înfiinţau ziare, reviste şi edituri. În acestea au apărut câteva mii de titluri, multe dintre ele fiind cărţi de samizdat transportate pe ascuns din Cehoslovacia. Numai editura 68 Publishers de la Toronto a publicat peste două sute de titluri.
În 1993 a fost înfiinţată a secţie audiovizuală a bibliotecii care cuprinde în prezent sute de înregistrări de muzică nonconformistă pe casete audio sau pe discuri realizate în exil, înregistrări din universităţi subterane, emisiuni de radio, documente video, filme de amatori pe casete video.
Biblioteca este deschisă patru zile pe săptămână (luni-joi), între orele 13-17. Fondurile sunt la dispoziţia publicului cititor gratis. În cadrul bibliotecii funcţionează toate serviciile obişnuite, inclusiv cele bibliografice, de fotocopiere, de consultaţii. Anual avem în jur de o mie de vizitatori, în aceeaşi perioadă se fac peste 30.000 de fotocopii. Site-ul bibliotecii, cu informaţii nu numai în cehă, ci şi în limbi de circulaţie mondială, a fost vizitat anul trecut de peste 3.000 de doritori. Serviciile bibliotecii le folosesc şi diferite instituţii din ţară şi din străinătate, de exemplu Muzeul Literaturii Cehe sau British Library din Londra ş.a., cercetători, edituri, redacţii de ziare şi de reviste etc. Numeroşi studenţi cehi şi străini caută aici materiale pentru lucrările lor de diplomă. Biblioteca împrumută exponate pentru diferite expoziţii în ţară şi în străinătate şi a contribuit la întocmirea unei serii întregi de publicaţii.
Menirea
Dat fiind că Biblioteca Libri Prohibiti posedă o mulţime de materiale rare, dintre care cea mai mare parte este evidenţiată şi sub formă electronică, rolul ei este astăzi de neînlocuit. Aici se pot studia la un singur loc felurite aspecte ale rezistenţei de pe vremea războiului, ale rezistenţei anticomuniste, ale culturii alternative, ale relaţiilor dintre ţară şi exil. De multă vreme, Libri prohibiti este instituţia cu cele mai complete colecţii ale publicaţiilor opoziţiei din ţară şi ale exilului de după război, ceea ce este valabil nu numai pe scara republicană, ci şi pe cea europeană. Oamenii care din fericire nu au apucat epoca “socialismului real” se pot cufunda aici în atmosfera apăsătoare a regimului trecut, mult mai sumbră în anumite privinţe decât cea descrisă în Castelul kafkian. În aceasta constă contribuţia principală a bibliotecii noastre destinată Europei – acelei Europe care a tras învăţăminte din erorile ce au permis impunerea fascismului şi a nazismului, dar rămâne uneori prea tolerantă faţă de ideologia comunistă. Or această ideologie a dus la un regim totalitar mai rău în unele privinţe decât cel nazist. Experienţa noastră nu trebuie uitată.
Este un mic miracol faptul că în centrul Pragăi funcţionează de 15 ani o instituţie care permite tuturor doritorilor acces la materialele privind rezistenţa din ţară şi din exil, acordându-le unele servicii care nu pot fi asigurate de instituţii de stat. Eu personal aş dori ca acest miracol să continue şi mai departe şi sper că nu sunt singur cu o asemenea dorinţă.
Romulus Rusan: Mulţumesc domnului Gruntorad, mulţumesc doamnei profesoare Valentová. În continuare o rugăm pe doamna Petruska Sustrova să ne citească comunicarea domniei sale, intitulată „Să ne privim trecutul”. O va traduce tot neobosita noastră mesageră, doamna profesoară Valentová.
Petruska Sustrova: În anul 2004, doamna Anne Applebaum, istoric, publicist şi politolog american, a obţinut pentru cartea sa Gulag Premiul Pulitzer, acordat celei mai bune opere non-fiction a anului respectiv. În această carte, o descriere amănunţită a lagărelor de muncă forţată din Uniunea Sovietică, putem citi, printre altele, şi următoarele rânduri: “Lipsa de cunoaştere, de căinţă şi de discuţii cu privire la trecutul comunist apasă asupra multor popoare ale Europei foste comuniste precum un bolovan. Zvonuri despre conţinutul vechilor „dosare secrete” ameninţă şi în continuare politica de azi; de altfel, au destabilizat cel puţin situaţia unui premier din Polonia şi a unuia din Ungaria. Înţelegerile convenite în trecut între partidele comuniste frăţeşti au o serie de consecinţe şi pentru prezent. Aparatele poliţiei secrete – cadre, oficii, dotare – rămân în multe locuri aproape neschimbate. O descoperire întâmplătoare a scheletelor ascunse recent poate suscita dintr-odată certuri şi mânie.”
Documentele create de poliţia secretă comunistă prezintă fireşte un material sensibil nu numai în sens politic, ci şi din punctul de vedere al cercetării istorice obiective, întrucât conţin informaţii obţinute pe căi specifice serviciilor respective, inclusiv unele cu caracter foarte personal. E clar că documentele au fost secrete în momentul redactării şi încă multă vreme după aceea, însă în majoritatea ţărilor foste comuniste ele nu sunt accesibile nici astăzi publicului larg.
Primul stat care a deschis această cutie a Pandorei a fost Germania. După destrămarea Republicii Democrate Germane, arhivele poliţiei secrete Stasi au rămas aproape nevătămate, iar la 20 decembrie 1991 a fost promulgată o lege cu privire la accesul la aceste documente. Statul german a deschis uşile spre materialele despre trecut atât instituţiilor, cercetătorilor, ziariştilor, cât şi publicului larg; merită să subliniem că aceasta s-a întâmplat din iniţiativa reprezentanţilor fostei R.D.G. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm faptul că nemţii aveau experienţele lor, din perioada de după război, cum să se achite de un trecut totalitar, cu toate că asumarea din partea germanilor a trecutului nazist n-a fost de loc simplă, neputându-se realiza fără presiunea puterilor victorioase. Exemplul german nu este însă tipic şi nu ne putem compara cu el, pentru că fosta R.D.G. reprezintă un caz unic între ţările foste comuniste din Europa. De aceea mă voi ocupa, în cele cu urmează, numai cu descrierea felului cum sunt tratate materiale provenite din trecut în trei ţări din Europa centrală, şi anume în Polonia, Slovacia şi Cehia.
Ţărilor respective le-a trebuit un timp destul de îndelungat, până să se decidă pentru o soluţie oarecum asemănătoare celei germane. Primii paşi pentru a dezvălui moştenirea nefastă a serviciilor secrete comuniste s-au orientat spre aspectul politic al problemei. În noiembrie 1991, în Cehoslovacia a fost adoptată aşa-zisa lege a lustraţiei care interzice ca posturile importante din administraţia de stat să fie ocupate de persoanele care au făcut parte din următoarele categorii: foşti angajaţi ai poliţiei secrete, colaboratori secreţi ai acestei poliţii, foşti demnitari ai partidului comunist, membri ai “Miliţiilor populare” (organizaţie paramilitară voluntară), absolvenţi ai şcolii superioare a KGB din Moscova sau cei care au absolvit acolo un stagiu de peste trei luni. Motivarea acestei decizii a fost teama ca în funcţii înalte de stat să nu ajungă oamenii legaţi de serviciile secrete ruseşti, şi în consecinţă şantajabili. Aşa zisele certificate de lustraţie sunt eliberate de Ministerul de Interne.
Legea lustraţiei din Polonia, promulgată spre sfârşitul anilor ’90 ai secolului trecut, privea mai ales problema morală. După această lege, candidatul la o funcţie înaltă se stat este obligat să prezinte o declaraţie proprie, în care să precizeze dacă, în trecut, a colaborat cu organele Securităţii sau nu. În caz că oficiul apărătorului public al drepturilor omului descoperă că declaraţia este falsă, autorul ei este trimis apoi în judecată şi poate fi condamnat la închisoare.
Nici una din aceste atitudini nu-şi punea însă problema publicării documentelor Securităţii. Abia mult mai târziu, oamenii politici din ţările foste comuniste central-europene s-au declarat de acord cu ideea că şi publicul ar putea, sau chiar ar trebui să facă cunoştinţă cu conţinutul dosarelor fostei poliţii secrete. În decembrie 1998, Parlamentul din Polonia a adoptat legea cu privire la înfiinţarea Institutului Memoriei Naţionale (http://ipn.gov.pl), care urma să preia nu numai documentele fostei poliţii din Polonia, dar şi toate documentele privind crimele împotriva poporului polonez din perioada 1 septembrie 1939 – 31 decembrie 1989. Este vorba deci de crimele naziste şi sovietice, comise în timpul războiului şi de crimele şi represiunile comuniste de pe vremea Republicii Populare Polone. Este demn de menţionat şi faptul că în arhivele Institutului Memoriei Naţionale se află aproximativ 80 de kilometri compuşi din metri curenţi ai documentelor de arhivă (un metru reprezintă în jur de 10.000 de pagini format A4 dispuse vertical una lângă alta). Volumul total al documentelor Institutului este egal cu circa o treime a Arhivelor de Stat, însă e de la sine înţeles că fondurile acestei arhive s-au adunat treptat, pe parcursul unui mileniu întreg.
În Institutul polonez lucrează mii de angajaţi. În cadrul lui activează şi o Comisie pentru urmărirea crimelor împotriva poporului polonez, însărcinată să ancheteze fiecare crimă concretă, având şi procurori proprii în stare să ducă cauza respectivă la tribunal. Afară de aceasta, în cadrul Institutului funcţionează şi un Oficiu pentru accesul la documente şi pentru arhivarea lor, precum şi un Oficiu pentru popularizare, care asigură publicarea unei reviste şi a unui număr însemnat de alte publicaţii. Pe de altă parte, accesul publicului la documentele de arhivă este destul de limitat, fiindcă după legea în vigoare numai victimele represiunilor sau urmaşii lor pot studia materialele respective, şi numai pe acelea care îl priveau pe solicitant.
Răsfoind presa poloneză, ne dăm repede seama că atitudinea de până acum va trebui să se schimbe. În media apar foarte des, aproape zilnic, informaţiile după care politicianul cutare ar fi colaborat în trecut cu poliţia secretă comunistă. În această situaţie, mulţi dintre oamenii politici din Polonia au ajuns la concluzia că singura posibilitate prin care s-ar putea împiedica asemenea defăimări ar fi să se permită accesul fiecărui doritor la aceste materiale. După toate probabilităţile, în urma alegerilor parlamentare care vor avea loc în Polonia la toamnă, atitudinea faţă de posibilităţile accesului la documentele până acum secrete se va schimba.
În ce priveşte Slovacia, Parlamentul a adoptat legea cu privire la înfiinţarea Institutului Memoriei Naţionale în august 2002. În preambulul acestei legi se arată că deputaţii au votat-o, printre altele, pentru că au fost conştienţi de “obligaţia Statului de a face cunoscute activităţile secrete ale organelor represive din perioada lipsei de libertate 1939-1989 şi de a stabili responsabilitatea pentru subjugarea patriei, omoruri, înrobire, jefuire şi umilire, pentru decăderea morală şi economică însoţită de crime judiciare şi de teroarea îndreptată împotriva reprezentanţilor opiniilor diferite, precum şi pentru responsabilitatea pentru distrugerea principiilor tradiţionale ale dreptului de proprietate, pentru abuzarea educaţiei, învăţământului, ştiinţei şi culturii în scopuri politice şi ideologice”.
Pe site-ul Institutului Memoriei Naţionale din Slovacia (http://www.upn.gov.sk) sunt publicate registrele care conţin lista dosarelor întocmite de Securitate. Pe lângă aceasta, site-ul cuprinde şi listele membrilor acestei organizaţii. Nici legea slovacă, în multe privinţe asemănătoare celei poloneze, nu permite ca Institutul să publice conţinutul dosarelor; acest demers îl poate face numai cel care a solicitat un dosar concret. În Slovacia, ca şi în cazul Poloniei, numai persoana urmărită de poliţia politică, sau urmaşii acesteia, au dreptul să consulte dosare. Deci şi în Slovacia istoricii, ziariştii, cercetătorii sau pur şi simplu cetăţenii dornici să studieze aspecte ascunse ale represiunilor comuniste sunt nevoiţi să apeleze la ajutorul celor îndreptăţiţi să consulte dosarele.
În Republica Cehă, lucrurile stau altfel, într-un anumit sens. N-am să mai insist asupra peripeţiilor cu accesul la materialele fostei poliţii secrete, fiindcă situaţia s-a schimbat radical în lunile precedente. La începutul acestui an a intrat în vigoare o nouă lege privitoare la arhive, după care sunt accesibile public nu numai toate documentele întocmite de fosta Securitate, ci şi acelea care provin de la organele de stat şi de la organizaţiile fostului Front Naţional. Sub regimul comunist, acest Front Naţional reunea practic toate organizaţiile politice şi obşteşti. Problema cehă se pune puţin altfel decât în cazul Poloniei sau al Slovaciei. E adevărat că legea asigură un acces aproape complet la materialele de arhivă, însă din punct de vedere tehnic accesul este destul de complicat, dat fiind că se realizează numai prin intermediul unui mic oficiu al Ministerului de Interne. Materialele de altfel rămân deocamdată în proprietatea acestui minister. Chiar în aceste zile, la Senatul Republicii Cehe are loc o audienţă publică în care este dezbătută problema înfiinţării unui institut al memoriei de genul celui din Polonia sau din Slovacia.
În încheiere, daţi-mi voie să citez încă două fraze din preambulul legii slovace privitoare la Institutul Memoriei Naţionale, care exprimă exact sensul şi scopul deschiderii arhivelor fostei poliţii politice: “Cel care nu-şi cunoaşte trecutul este sortit să-l retrăiască. Nici o acţiune ilegală a statului împotriva cetăţenilor nu poate fi ascunsă sub pretextul de a fi secretă, şi, de asemenea, nu trebuie uitată.”
Romulus Rusan: Legea lustraţiei, din 1991, a fost ea, cumva, contestată la vremea respectivă din punct de vedere constituţional? În România o tentativă similară a parlamentarului George Şerban, autorul Proclamaţiei de la Timişoara, a fost respinsă de către Consiliul Legislativ, sub pretextul că ar discrimina pe foştii activişti şi securişti. E adevărat că acel for era condus de un membru mascat al partidului neo-comunist, care ulterior avea să devină chiar preşedinte al Camerei Deputaţilor, renunţând la calitatea de magistrat. O tentativă similară cu cea a dlui Ticu Dumitrescu a fost şi ea respinsă mai târziu. Acum se discută un nou proiect de lege a lustraţiei, întocmit de „Societatea Timişoara” şi de câţiva parlamentari, şi s-ar putea să se invoce din nou discriminarea. Au fost în Cehia proteste împotriva acestei legi?
Petruska Sustrova: Şi împotriva acestei legi – sau, eventual, împotriva aprobării ei – au existat bineînţeles proteste, obiecţii. Anumite grupuri de parlamentari, deputaţi, s-au adresat şi ei Curţii Constituţionale mai târziu, în anul 2002. Am în mână ultima hotărâre a Curţii, care respinge această ultimă propunere a deputaţilor. Bineînţeles, nu pot citi în întregime această hotărâre, care are 20 de pagini, dar, în primul rând, este împotriva obiecţiei de bază a deputaţilor comunişti, care spune că Partidul Comunist este în Republica Cehă un partid constituţional care face parte şi din Parlamentul Cehiei.
Deci, Curtea Constituţională obiectează că legea lustraţiei vorbeşte despre membrii Partidului Comunist, despre cei de dinainte de ’89. Mai departe, însă, Curtea Constituţională constată că fiecare stat din Europa are dreptul să-şi protejeze regimul constituţional propriu prin acele modalităţi pe care le consideră ca fiind cele mai bune, chiar şi cu riscul de a ajunge la o limitare a drepturilor omului. Curtea Constituţională din Cehia nu consideră ca pe un simplu drept cetăţenesc dreptul de a ocupa o funcţie importantă în stat. Dacă cineva ocupă o asemenea funcţie de stat, atunci Curtea Constituţională este convinsă că este vorba de un anumit privilegiu pentru care trebuie să ai dreptul să-l ocupi. Deci, candidatul la această funcţie trebuie să îndeplinească anumite premise. Aceste calităţi, aşa cum au fost formulate de legea lustraţiei, după Curtea Constituţională, sunt în perfectă ordine.
Ana Blandiana: Întrebarea mea este dacă nu apar contestări în ceea ce priveşte faptul că legea ar fi acum tardivă. La noi, cei care se opuneau în 1990 „Proclamaţiei de la Timişoara”, acum spun: „Dacă s-ar fi aplicat în ’90 era altceva. Acum e prea târziu!” Faptul că institute ale memoriei se înfiinţează în Cehia, Slovacia, Polonia acum, după 15 ani, cum e privit? Adică, adversarii prelucrării trecutului nu spun: „E prea târziu ca să mai discutăm!”?
Petruska Sustrova: Aş vrea să dau un detaliu important, şi anume că legea lustraţiei din Cehia nu se referă la oamenii născuţi după 31 decembrie 1971. Cei care la data revoluţiei de catifea nu împliniseră 18 ani sunt exceptaţi. Aceasta înseamnă că Parlamentul din Cehia a ajuns la concluzia că legea lustraţiei nu va mai fi valabilă atunci când în funcţiile de stat nu vor candida oamenii care s-au născut înainte de 31 decembrie 1971. Eu sunt absolut de acord, din acest punct de vedere, cu Parlamentul ceh şi, într-adevăr, sunt convinsă că orice lustraţie, într-o anumită perioadă de timp, îşi pierde valoarea atunci când n-or să mai existe oamenii care au fost purtătorii răului din vechiul regim. Până atunci, după părerea mea, fiecare încercare de a ne asuma trecutul contribuie la însănătoşirea morală a societăţii, la epurarea de oamenii care prin activităţile lor ar urmări nişte scopuri ascunse.
Andrada Bălan (Ploieşti): Am căutat de curând câteva informaţii despre domnul Václav Havel şi am o nedumerire. Din ce am citit, ştiu că în 1989 era preşedintele Cehoslovaciei, că în iulie ’92 a demisionat pentru a nu subscrie la sciziunea între Cehia şi Slovacia, dar l-am regăsit în ’93 ca preşedinte al Republicii Cehe şi nu am ştiut ce interpretare să dau.
Petruska Sustrova: Václav Havel a fost ales ca preşedinte al Republicii Cehe în februarie 1993, la propunerea coaliţiei guvernamentale de atunci, şi eu nu sunt în stare de a răspunde la întrebarea de ce domnia sa a acceptat această propunere. Cred că a fost de acord cu această propunere a reprezentanţilor coaliţiei de atunci ca, pentru o bună reputaţie a Cehiei şi pentru a asigura o anumită continuitate în dezvoltarea politică a Cehiei, va fi mai bine să accepte această funcţie. Dacă nu mă înşel, nu şi-a dat demisia în semn de protest faţă de dezmembrarea Cehoslovaciei, ci pentru simplul fapt că i s-a terminat mandatul, iar Parlamentul federal de atunci nu a fost în stare să aleagă un nou preşedinte. Eu n-am citit nicăieri o declaraţie a domniei sale de a demisiona în semn de protest faţă de divizarea Cehoslovaciei.
Andrada Bălan: Am citit într-o enciclopedie şi nu ştiam dacă e o chestiune adevărată sau falsă.
Petruska Sustrova: Trebuie întrebaţi autorii enciclopediei respective.
Romulus Rusan: Cine credeţi că a avut iniţiativa defederalizării Cehoslovaciei, adică a despărţirii Cehiei de Slovacia? A pornit de la slovaci sau de la cehi? Sau de la ambele părţi?
Petruska Sustrova: Eu sunt de părere că problema divizării Cehoslovaciei are rădăcini istorice foarte, foarte adânci. E foarte greu să răspundem la această problemă în câteva fraze. Aş mai aminti că, în primăvara anului 1939, Slovacia a creat un stat propriu şi a fost clar atunci că cehii şi slovacii privesc cu ochi diferiţi statul lor comun. Sentimentul slovac, care se exprima cu fiecare ocazie potrivită, a fost exprimat în felul următor: că cehii au un fel de protectorat asupra Slovaciei, sentiment pe care partea cehă nu-l avea. Şi, după câte ştiu, niciodată nu a avut loc o discuţie largă despre această problemă, din sânul societăţii cehoslovace. Dat fiind că a fost voinţa reprezentanţei slovace, este foarte greu să vorbim de voinţa poporului slovac.
Ana Blandiana: O întrebare pentru domnul Gruntorad. La începutul anilor ’80, probabil ca să prevină molipsirea cu samizdate, ştiindu-se ce se întâmplă în Cehoslovacia şi în Polonia, la noi s-a introdus controlul maşinilor de scris. Toate maşinile erau înregistrate şi orice proprietar de maşină era chemat, de două ori pe an, la miliţie şi pus să bată la propria maşină o pagină absolut suprarealistă. Acest text conţinea şi câteva fraze inteligibile, dar conţinea, mai ales, o înşiruire de litere şi de semne, alese aşa încât să se vadă „amprenta” maşinii. Întrebarea mea este: era miliţia cehoslovacă „mai bună la suflet”? Cum se face că n-au introdus în Cehia această metodă infailibilă? Pentru că, în mod evident, în România orice manifest, orice text dactilografiat putea fi oricând descoperit, cu precizie. Ceea ce a dus la renunţare şi fatalism.
Jiri Gruntorad: Lucrurile stau astfel: poliţia din Cehoslovacia a fost mai rafinată. Fiecare care a venit în magazin să-şi cumpere o maşină de scris nouă trebuia să prezinte un act de identitate. Nici vorbă să bănuiască faptul că duce acasă nu o maşină nouă, ci o maşină în care se introduseseră, în prealabil, anumite modificări. Unele caractere, litere erau modificate, iar magazinul respectiv depunea la poliţie un model, o pagină bătută la maşină. La poliţie exista o secţie tehnică destul de mare, care aduna aceste mostre pe nişte foi speciale de carton şi prin intermediul unui aparat special le putea compara cu diverse eşantioane. Pentru maşinile de scris mai vechi, poliţiştii care se ocupau cu activitatea de disidenţă intrau pe ascuns în apartamentele celor suspectaţi, scriau câteva rânduri la maşina respectivă şi apoi plecau cu mostra. Bineînţeles, însă, că nu aveau toate eşantioanele.
Tudor Ţucudean (Cluj-Napoca): Înainte de ’89, aveaţi contacte cu disidenţii români fie ei din ţară sau din exil?
Petruska Sustrova: Noi, adică mişcarea Charta 77 şi Comitetul pentru apărarea celor urmăriţi pe nedrept, ne-am exprimat în repetate rânduri apropo de situaţia din România. Dar mărturisesc sincer că nu am ştiut, nu am reuşit să menţin un contact concret cu cineva din România. Şi până astăzi nu ştiu că ar fi existat asemenea contacte direct. Contactele cu anumite personalităţi din exil erau mai simple, fiindcă şi noi aveam un exil mare, dar personal nu sunt informată nici în această privinţă.
Stéphane Courtois: Aş vrea să adresez prietenilor noştri cehi două întrebări. La 16 ani după revoluţia de catifea, care a marcat căderea regimului comunist în Cehoslovacia, cum vă explicaţi puterea persistentă a Partidului Comunist în Cehia? Şi a doua întrebare: credeţi că o interzicere a acestui partid după ’89 ar fi schimbat această situaţie?
Petruska Sustrova: După sondaje şi după rezultatele alegerilor, în jur de 20% din alegătorii din Republica Cehă au încredere în Partidul Comunist şi îl votează la alegeri. Bineînţeles, acest lucru este influenţat de faptul că prezenţa alegătorilor la alegeri în Republica Cehă nu este foarte ridicată. Aşa că, dacă facem acest calcul referindu-ne la numărul alegătorilor îndreptăţiţi, acest procentaj ar fi mult mai jos. Totuşi, cele 20% sunt o cifră ridicată. O parte a alegătorilor Partidului Comunist sunt oameni în vârstă, pentru care comunismul este legat de tinereţea lor, au trăit într-o manieră conformistă şi se supuneau într-un fel oarecare regimului, convieţuiau cu el. Iar la bătrâneţe au întâmpinat dificultăţi existenţiale, dificultăţi materiale pentru a supravieţui mai departe. Acum sunt nostalgici după trecut. Pe de altă parte, există un grup, o anumită categorie de oameni care erau implicaţi în crimele comunismului şi aveau, din această cauză, multe privilegii. Este singura categorie care, într-adevăr, ar dori întoarcerea comunismului. Este o categorie, în orice caz, sub 10% din societate. Din păcate nu cunosc despre vreun sondaj sociologic care ar oferi date mai exacte.
În afară de aceasta, există o categorie de alegători ai Partidului Comunist în care intră şi oameni tineri, dar oameni foarte naivi sau oameni oarecum dezorientaţi, care nu sunt mulţumiţi cu anumite aspecte ale evoluţiei politice de după ’89. Dacă sunt nemulţumiţi pe drept, din motive rele, din motive bune, nu se poate şti, dat fiind că această evoluţie este însoţită de anumite manifestări neplăcute sau, chiar, negative. Suntem numai oameni. Mai comitem şi greşeli. O serie de oameni profită de noile ocazii pentru a se îmbogăţi şi, iar scena noastră politică nu este prea variată (sunt cinci partide parlamentare). Partidul Comunist este singurul din aceste cinci partide, care, din anul 1989, n-a participat la guvernare. Din aceasta, oamenii mai naivi, mai dezorientaţi, conchid că toate partidele ce participă la guvernare sunt responsabile şi pentru părţile negative, dar Partidul Comunist nu este responsabil pentru asemenea lucruri, deci, că ar fi bine să reîncepem politica cu cei care sunt curaţi. Eu personal cred că interdicţia Partidului Comunist, în perioada imediat următoare revoluţiei de catifea, ar fi fost un pas important în sens simbolic, dar nu sunt sigură că aceste simpatii ale unei părţi a alegătorilor, adică oferta pentru extremism, s-ar fi diminuat. Altfel spus, nu sunt sigură dacă această interdicţie ne-ar fi ajutat în momentul postrevoluţionar. Totuşi, după câte ştiu, în Estonia s-a promulgat interdicţia Partidului Comunist şi nu au nici un fel de problemă în sensul acesta. În schimb, estonienii sunt cei mai avansaţi din toate republicile fost sovietice. Cred că Estonia a făcut cei mai mulţi paşi spre părăsirea comunismului.
Romulus Rusan: Eu cred că ar trebui să apreciem „sinceritatea” comuniştilor cehi, care nu şi-au schimbat numele partidului. În alte ţări s-au transformat în social-democraţi, rămânând însă cu mentalităţi comuniste. Cu aceasta, încheiem discuţia, mulţumind prietenilor noştri cehi atât pentru participarea lor la sesiunea şcolii, cât şi pentru ajutorul documentar oferit expoziţiei pe care o vom inaugura.
Prelegerile şi răspunsurile doamnei Sustrova şi domnului Gruntorád au fost traduse de Libuse Valentová
Din Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţie a Şcolii de VAră de la Sighet (11-18 iulie 2005), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
