OPONENT ÎN DOUĂ REGIMURI
Cicerone Ioniţoiu: Eu am intrat în al şaizecilea an de luptă politică, începută încă din 1943, din timpul lui Antonescu. În 1945 am fost răpit de NKVD la Craiova; am stat două săptămâni acolo, am suferit ce n-am suferit în toate anchetele şi torturile de la Securitate. Printr-o minune am reuşit să comunic afară şi după două săptămâni Maniu a intervenit la Comisia Aliată de Control; aşa am ieşit. În noiembrie 1945 am fost arestat iarăşi, pentru că m-am ocupat de organizarea manifestaţiei din 8 noiembrie. Am fost condamnat, am fugit în munţi şi am stat un an. În 1947, din cauza actorului Paul Sava, cunoscut de multă lume, am fost dat pe mâna Siguranţei de atunci. Peste două sute de tineri, toată conducerea tineretului din capitală am fost băgaţi în puşcărie de Paul Sava şi de fratele lui, Stejerel.
Începând din ’46 am fost condamnat de şase ori. Am fost eliberat definitiv în ’64, când s-a zis că s-a pus lacăt închisorii. Înainte de a ieşi am refuzat să iscălesc declaraţii în timpul anchetelor şi să iscă-lesc interogatoriul în faţa preşedintelui tribunalului. Am şi procesele verbale făcute de doi securişti, care scriu acolo că refuz să iscălesc. Ataşează chiar o expertiză a unui doctor pe care nu l-am văzut niciodată şi care scrie despre mine că „este în depline facultăţi mintale şi poate să fie judecat“. Ei îşi făceau tot felul de acoperiri. Ultima dată am fost condamnat la 6 ani. În perioada ’62-’64 la Aiud, la Botoşani, la Jilava începuse al doilea val de reeducări în închisori. Eu eram la Jilava; am fost singurul care am făcut greva foamei, când am văzut în ce hal sunt aduşi oamenii, să spună tot ce ştiu despre ei şi despre cei din jur. Totul se făcea cu permisiunea colonelului Natalicu – aşa am înţeles că-l cheamă, n-am reuşit să-l verific – care spunea că nimeni nu va avea de suferit. „Să spuneţi, dar să fiţi sinceri, şi ieşiţi mâine. Dacă nu spuneţi, puteţi să faceţi mai mult decât pedeapsa care vi s-a dat.“ În această perioadă, doi oameni bine cunoscuţi au sărit asupra mea, vrând să mă lovească. Unul nu era condamnat politic – intrase pe drept comun, dar cu oarecare pondere politică şi ca istoric. Celălalt era filosof şi scriitor. Amândoi mă întrebau de ce i-am distrus, nevrând să scriu şi eu. Exemplul pe care-l dădeam îi deranja. Ironia face că, în ciuda sutelor de pagini scrise, cei doi au ieşit din închisoare tot odată cu mine.
Când am ieşit, Coposu a reuşit să stabilească legături cu noi. În 1969, un anume Roman vine din America, din partea Consiliului Naţional Român, să ia legătura cu cei de aici. S-a întâlnit cu Coposu şi au discutat, dar Securitatea a ştiut totul. Aveau chiar planul mesei, cu schiţe: fiecare unde a stat. Întâlnirea avea loc pe str. Calomfirescu nr. 11. Unul dintre cei prezenţi era, aşadar, informator. Eram sub vizorul lor. Eu lucram atunci pe şantiere, nu am participat la acea discuţie, dar ştiam ce se întâmplă.
După 1970 s-a încercat iarăşi reluarea legăturilor. În 1971-1972, în preajma convocării Conferinţei de la Helsinki, cinci-şase persoane s-au întâlnit şi au discutat; noi speram că se va aduce o îmbunătăţire. Securitatea a fost iarăşi informată, s-a ştiut prin înregistrări ce se discută. Anchetarea celor şase a început imediat. Între ei erau Coposu, Diaconescu, Ionescu-Galbeni, Camil Demetrescu, Alexandru Bratu (care a ajuns în America). Victor Coconeti, în casa căruia se ţineau aceste discuţii, a fost aruncat de la etajul 5, din blocul de la Biserica Italiană. Ancheta s-a sistat după două zile – nici până azi nu se ştiu condiţiile sau mobilul acestei crime.
Atunci s-a văzut că este aproape imposibil să se mai facă o acţiune aici. I-am spus lui Coposu: „Cornele, nu mai putem, suntem la pământ. Eu trebuie să încerc să ajung în străinătate, acolo trebuie să facem cunoscut ceea ce se întâmplă aici“. „Cum ai să faci?“ „Mă priveşte.“ Am stat, m-am frământat şi am început să-i trimit chiar lui Ceauşescu cereri, manifeste de protest. În ele ceream eliberarea deţinuţilor politici, repunerea lor în drepturi şi, în acelaşi timp, spuneam că dacă nu sunt repus în funcţie – mă făcuseră muncitor de înaltă calificare, mă coborâseră – şi dacă nu mi se rejudecă procesele – subliniind că toate au fost înscenări judiciare – atunci plec, pentru că nu mai are rost nimic în ţara asta. Ca să fiu şi mai convingător, mi-am cumpărat un loc de veci la Ghencea II, l-am betonat şi m-am dus la ei. Am declarat patru greve în faţa Comitetului Central, motivate de înscenările judiciare şi arestările care erau atunci. Am arătat că sunt în greva foamei, spunându-le: „dacă mor, aveţi locul meu de veci, să nu mă aruncaţi pe drumuri, să mă înmormântaţi la Ghencea II”.
În 1977 a început mişcarea Goma. Între timp, discutasem cu Remus Radina să facem ceva. Când am văzut mişcarea Goma am spus: „lăsaţi să se desfăşoare, să vedem care e rezultatul, că, dacă nu, facem o rotativă, începem noi. Ăştia sunt cu ochii pe noi şi o să caute să-i macine pe toţi“. Atunci a apărut şi mişcarea lui Paraschiv şi Cană. Am fost de faţă când, în luna martie, l-au arestat pe Ionel Cană de la ICAB. Lucram acolo şi am văzut scena: l-au scos în halat, l-au urcat într-un jeep şi au plecat.
Am făcut un proiect de decret în legătură cu deţinuţii politici şi l-am trimis lui Ceauşescu. Ceream repunerea lor în drepturi. L-am publicat mai apoi şi în străinătate – este foarte asemănător cu decretul din ’90. Se cereau lucruri elementare: vechimea, încadrarea, bilete de tratament, că erau toţi bolnavi…
În această situaţie, am fost luat în obiectiv şi m-am pomenit cu o invitaţie să mă prezint la un spital, Spitalul Colentina. După 25 de ani, convingerea mea este că Securitatea e încă prezentă. Mi s-a spus să mă prezint la Spitalul Colentina, pentru că sunt tânăr, folositor ţării şi trebuie să fac un control. Am întrebat prin bloc şi printre prieteni, nici unul nu fusese convocat. Atunci i-am rugat pe doi prieteni să verifice ei. S-au dus şi au venit după o săptămână: „Nu eşti chemat. Dar ni s-a spus că de la poartă o să fii dirijat în spate unde este un birou al MAI“. Atunci, am scris pe invitaţie: „Domnule Ceauşescu, invitaţia este pentru dumneata“. Am pus-o la poştă cu martori şi i-am dat drumul. A fost linişte vreo cinci-şase luni. După care am primit o altă invitaţie – v-o prezint în fotocopie – în care se spune: „Spitalul Clinic Colentina. Tovarăşului… Ştiţi, desigur, că una din cele mai mari primejdii care pândeşte sănătatea omului modern, în special a celui de vârstă medie, sunt bolile cardiovasculare. Institutul de Medicină Internă, în colaborare cu Policlinica Drumul Taberei, a întreprins de curând în cartierul dvs. o largă acţiune de depistare, prevenire şi combatere a acestor boli“. Eu n-am auzit de nici o acţiune, că m-am interesat după aceea.
Ei bine, ieri dimineaţă, la ora 10, după un sfert de secol, primesc un telefon. Şi mi se spune: „Domnul Cicerone Ioniţoiu?“ „Da.“ „Domnule, de când vă căutăm! Dvs. sunteţi un caz interesant pentru că aţi fost bolnav de inimă şi noi am căutat să vedem cum aţi evoluat. Am vrea să ne spuneţi cum reacţionaţi la ora actuală cu inima.“ „Dar cine sunteţi dvs.?“ „Un institut…“ (probabil acest institut de medicină internă). „Dar cine sunteţi dvs.? Cum vă numiţi?“ „Nu interesează, numai atât să ne spuneţi: sunteţi bolnav şi…“ „Domnule, eu niciodată în viaţa mea n-am fost bolnav de inimă. Şi cum o să fiu acum? De unde sunteţi? Cum aţi ajuns la mine?“ „Aveţi un nume ieşit din comun, Cicerone; ne-am uitat pe liste şi am zis să vedem ce mai faceţi.“ „După 25 de ani, vă gândiţi că eu trăiesc şi vreţi să vedeţi cum mă simt. Spuneţi-mi, cine a iscălit hârtia?“ „Nu ştim, noi n-am trimis nici o hârtie.“ „Cum n-aţi trimis, când eu am fost anchetat de Securitate pe baza acelei hârtii? Şi dumneavoastră n-aţi trimis? Cine a iscălit-o?“ „Ce număr are?“ „Eu o am în faţă, am numărul în faţă.“ „Bine, vă mulţumesc.“ „De ce să-mi mulţumiţi?“ „Vă rog să ne iertaţi.“ „Nu vă iert, că numai Dumnezeu poate să vă ierte.“ După 25 de ani, o chestie de atunci răbufneşte. După cum îi cunosc, ei niciodată nu uită, dosarele se păstrează acolo şi probabil – eu sunt venit în ţară de-o săptămână – s-a semnalat că m-am întors.
În 1978, Remus Radina a plecat la Paris, unde a scris Testamentul din morgă. A alertat o serie de oameni despre situaţia în care mă găseam: eram căutat de Securitate. S-a înapoiat în ţară după şase luni de stat în Franţa – datorită lui Mircea Eliade, care a reuşit să-i dea o hârtie prin care îi garanta şederea; astfel poliţia franceză i-a prelungit viza. Mi-a spus că situaţia e disperată. De la 1 martie 1979 eu începusem să fac câte un memoriu pe zi – puneam la indigo un memoriu de o pagină şi trei zile la rând trimiteam acel memoriu. Când am ajuns la al 96-lea, m-au chemat la Securitate. Dar, până atunci, a venit Giscard D’Estaing. La Ambasada Franţei am reuşit să-i mulţumesc într-o scrisoare pentru că a permis ca timp de 6 luni de zile să se facă pe Trocadero o manifestaţie pentru întregiri de familii. Se cerea ca 20 de persoane să poată părăsi România. Dar pe lista pe care a dat-o D’Estaing fuseseră 21 de persoane. Până la urmă au plecat toţi cei de pe listă. M-am dus la Ambasada Franţei după vreo săptămână de la plecarea lui D’Estaing şi am întrebat: „Am auzit că sunt trecut pe o listă“. Dar habar n-aveam. „Cum să fiţi trecut?“ „Da, sunt trecut.“ S-au dus, au căutat: „Da, sunteţi“. „Şi ce trebuie să fac?“ „Trebuie să faceţi nişte acte. Altfel cum vreţi să plecaţi?“ Scot cazierul în care erau trecute cele şase condamnări. „Nu o să vă dea drumul niciodată să vă duceţi în vizită. Numai definitiv.“ „Şi ce trebuie să fac?“ „Trebuie să completaţi nişte formulare.“ „Cine mi le dă?“ „Eu vi le dau. Acum.“ Am depus formularele, apoi am întrebat: „Pot să vă ajut cu ceva?“ „Nu trebuie să mă ajutaţi cu nimic, decât atunci când veţi primi viză de intrare într-o ţară. Fiţi atent, nu faceţi vreo greşeală, pentru că nimeni nu vă poate apăra. Însă când aveţi viza de intrare, puteţi face orice.“
După 45 de zile mă pomenesc chemat şi judecat în faţa colectivului în care lucram. Timp de o oră şi jumătate le-am spus despre deţinuţii politici şi despre toată situaţia din ţară, din 1944, de când am fost „eliberaţI“, şi până azi. Unul dintre cei de acolo, un muncitor simplu cu care nu schimbasem niciodată o vorbă şi care trebuia să mă convingă să rămân, s-a ridicat: „Plec şi eu cu dl Ioniţoiu. Dumnealui ştie unde se duce, ştie ce face şi vine înapoi“. A început toată lumea să râdă, s-a terminat şedinţa. După asta mi-a venit aprobarea de intrare în Franţa. M-a chemat un colonel. S-a prezentat Ştefănescu. Alături era încă unul, care părea psiholog, pentru că mă urmărea. „De ce vrei să pleci?“. „Dar de ce să rămân? M-aţi făcut muncitor. Calificat, doar să nu fiu necalificat. Şi acum vreţi să rămân? Nu mai rămân.“ „Gândeşte-te că ai copii şi o să aibă necaz. Ai o fată, se va mărita.“ „Asta e grija mea, nu e a dvs.“ „Domnule, dar trebuie să termini cu memoriile“ Atunci scot din servietă (din ’64 purtam servieta tot timpul cu mine, cu două schimburi de lenjerie, săpun, prosop): „Uitaţi, al 97-lea. Am trimis 96. De aici mă duc la poştă“. Trimiteam cu AR unul, restul doar scrisoare simplă, că mă costa cam mult. „Domnule, nu te temi?“ Până la urmă s-a înfuriat: „Domnule, găseşte şi altă cale. Mergi în audienţă“. „Am fost alaltăieri; am cerut audienţă şi mi-a dat termen în septembrie.“ „Ei, şi?“ „Dacă mă duc mâine, înseamnă că îmi dă în decembrie. Or, eu în septembrie trebuie să fiu la Paris.“ „Cum?“ „Trebuie să fiu la Paris.“
Şi Dumnezeu a făcut ca atunci să fiu la Paris. Am ajuns la 1 iulie, înainte de ziua naţională a Franţei. I-am scris lui Ceauşescu o nouă scrisoare: „la 14 iulie voi declara greva foamei în incinta Ambasadei Franţei“. Am trimis o copie a scrisorii către Serviciul Paşapoarte, una ministrului de Interne şi una ambasadorului francez, cu mulţumiri pentru aprobare. Nu puteam să mă pun rău din capul locului, pentru că ar fi spus „cu cine avem de a face, pe cine aducem în Franţa?“. La fiecare ataşam scrisoarea către Ceauşescu. După 10 zile primesc telefon să mă prezint imediat cu 268 de lei, taxa de atunci pentru un paşaport.
Am plecat în Franţa. În tren am depistat-o pe o anume agentă a Securităţii. Ea ieşea fără paşaport vizat la graniţă. Când am ajuns la Paris, am aflat că era agent.
Cei care au spus NU. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70-’80, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
