AM AVUT UN SINDICAT LIBER ÎN 1979
Dr. Ionel Cană: Stimaţi invitaţi, pentru a da prilejul cât mai multora dintre dvs. să ia cuvântul la această adunare, mi-am sistematizat câteva idei, spre a vi le prezenta în legătură cu această frumoasă aniversare a unui sfert de veac de la debutul mişcărilor (de grup sau individuale) pentru apărarea drepturilor omului în ţara noastră. Este pentru noi o mare bucurie să participăm, acum şi aici, la această aniversare. Este meritul incontestabil al lui Paul Goma de a fi spart gheaţa fricii şi gheaţa tăcerii pe care ne-o impunea dictatura comunistă a anilor ’70-’80. Mi-am dat adeziunea la mişcarea Goma în 1977, ca un fel de repetiţie generală la mişcarea socială pe care aveam să o iniţiez în 1979 şi care s-a numit Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). În analele istorice din ţara noastră şi de peste hotare, SLOMR este considerat primul sindicat liber din România totalitară şi din Europa de după fosta Cortină de Fier. Am conceput documentul programatic al acestui sindicat, sub titlul Declaraţia de constituire a SLOMR. Am reuşit cu greu să o trimit peste hotare. La 4 martie 1979, declaraţia a fost citită în premieră de către marele nostru Noël Bernard, directorul departamentului românesc de la radio Europa Liberă, specificând că va transmite un document deosebit de important pentru ţară. Se înfiripa atunci în România un lucru foarte, foarte important pentru mişcarea noastră de opoziţie, pentru mişcarea noastră disidentă.
Am iniţiat şi organizat SLOMR în conformitate cu Pactul internaţional al drepturilor civile, politice, economice şi culturale, ratificat de Nicolae Ceauşescu prin Decretul 212 din 1974 (valabil şi astăzi), în care se menţiona explicit dreptul cetăţenilor români de a se organiza în sindicate libere care să le asigure condiţii de muncă şi de existenţă decente. Atât de tare s-a speriat Ceauşescu de perspectiva organizării şi extinderii SLOMR, încât a poruncit înscenarea în mare grabă a unui proces politic cu uşile închise împotriva noului sindicat, sub acuzaţia de „complot împotriva orânduirii socialiste“, conform articolului 167 din Codul Penal. Acesta a fost primul mare proces politic, după graţierea din 1964. Eu, un preot şi un economist am fost condamnaţi la ani grei de temniţă politică. În acea perioadă, spre a se motiva ideea de complot era necesar un grup format din minimum trei persoane.
Voce din sală: Vă rugăm să ne spuneţi numele celorlalţi doi.
Ionel Cană: Este vorba de preotul Gheorghe Calciu – arhicunoscut, dar nu am primit acceptul de a-l divulga – şi de economistul Gheorghe Braşoveanu. În cadrul procesului, am fost acuzat de propagandă ostilă împotriva regimului comunist, pentru faptul că răspândisem manifeste anticomuniste prin Bucureşti, în noaptea premergătoare zilei de 1 mai 1977. De pildă, pe vitrina fostei librării Dacia, actualmente Humanitas, am lipit un afiş pe care scria: „Jos Ceauşescu, autorul romanului fluviu România pe drumul decăderii socialiste!“. Am fost încarcerat în temniţa de maximă siguranţă din Craiova, de unde, sub presiunea opiniei publice internaţionale, am fost eliberat în prima zi a Conferinţei post-Helsinki de la Madrid, unde Ceauşescu voia să se prezinte cu lecţiile făcute, pentru a arunca praf în ochii străinătăţii şi a pretinde că în România nu mai există deţinuţi politici.
Am organizat SLOMR în conformitate cu normele internaţionale de funcţionare a sindicatelor libere, care prevedeau şi posibilitatea formării iniţiale a unor confederaţii in nuce, cu membri din di-ferite domenii de activitate, existând oportunitatea formării ulterioare de grupe sindicale pe ramuri de activitate şi asociaţii profesionale. Am organizat SLOMR nu piramidal, pe verticală, ci orizontal, în reţea, dând posibilitatea fiecărui aderent de a forma grupul său, nuclee sindicale aflate sub egida SLOMR. Aceasta a fost o tactică bine gândită, asigurând supravieţuirea sindicatului liber, prin acţiuni în valuri, foarte eficace în confruntarea cu omniprezenta Securitate. Chiar Goma recunoştea într-un articol că, în timp ce el era o simplă cutie poştală, SLOMR era o organizaţie bine articulată, care acţiona scurt, rapid şi pe celule. Am organizat SLOMR şi ca pe o primă formă a unei organizaţii de masă a anilor ’70-’80, prin care fiecare simplu cetăţean avea posibilitatea să-şi exprime opinii disidente la adresa dictaturii comuniste. Stau mărturie cele trei „comunicate curente” ale SLOMR, amplu şi îndelung dezbătute la Europa Liberă, care arătau modul în care se dezvolta noul sindicat în ţara noastră.
Din cauza permanentei supravegheri a poliţiei politice, a falsei libertăţi în care am fost ţinut după aşa-zisa eliberare, în 1987 am fost determinat să plec în exil în Statele Unite. Am continuat acolo activitatea liber sindicalistă, pentru apărarea drepturilor cetăţenilor români aflaţi în ţară în imposibilitatea de a se exprima. SLOMR a fost recunoscut drept purtător de cuvânt al muncitorimii române private de drepturi sindicale de către Organizaţia Internaţională a Muncii, organism al ONU, şi de către Confederaţia Internaţională a Sindicatelor Libere, cu sediul la Geneva. În 1988 am organizat la Los Angeles secţia externă a SLOMR, ca o reprezentanţă în lumea liberă a cetăţenilor români cărora li se încălcau drepturile sindicale. Documentul progra-matic al secţiei externe era scrisoarea-manifest a SLOMR, care-şi propunea să fie o punte de legătură între cetăţenii români şi lumea liberă. În 1989, concomitent cu revoluţia română, am participat în SUA la o serie de demonstraţii pentru libertatea poporului român. În 1990 am revenit cu multă bucurie în ţară, cu intenţia de a acţiona şi în continuare pentru drepturi şi libertăţi sindicale. Aici, însă, am constatat că foştii activişti comunisto-ugeserişti deveniseră peste noapte liber-sindicalişti. Fostul UGSR devenise peste noapte SLR şi ulterior CNSLR, condus de pseudo-lideri sindicali despre care nimeni nu auzise nimic înainte de ’89. Aceşti trepăduşi politico-sindicali, puşi pe căpătuială şi pe bişniţă politico-sindicală, au dezertat rând pe rând de la menirea de a lupta pentru drepturile muncitorimii române şi s-au anexat unor partide politice de diferite orientări, apărute în număr foarte mare din 1989 încoace, cu încuviinţarea conducerii statului. În această societate cvasi-coruptă, supusă dictaturii banului, mult mai eficace decât orice dictatură personală, aflată sub călcâiul aceloraşi activişti comunişti, prost deghizaţi în capitalişti de ocazie, a lupta pentru o existenţă decentă a unor oameni cinstiţi în ţara lor pare un donquijotism perfect.
Foştii şi actualii emanaţi ai puterii vremelniceşti ştiu, dar nu le place să audă, de SLOMR, întrucât ei nu pot dovedi că au fost disidenţi sau rezistenţi împotriva dictaturii. Ei au fost cel mult rezistenţi la tăvăleala ceauşistă şi la rotaţia dialectică de sus în jos pe care le-o aplica Ceauşescu. Televiziunea naţională, obedientă acestor diriguitori efemeri, nu e interesată să prezinte mesajul pozitiv al SLOMR, ci doar să prezinte mistificări şi denaturări ale sensului acestuia. În acest context socio-politic neprielnic dezvoltării unui autentic liber-sindicalism, am publicat numeroase articole privind activitatea SLOMR, am luat cuvântul la mitinguri şi reuniuni muncitoreşti antitotalitare, am acordat interviuri unor televiziuni particulare sau regionale, făcând o bună propagandă idealurilor de o dureroasă actualitate ale SLOMR. Tocmai pentru că actualul context socio-politic este neprielnic luptei pentru drepturile omului în ţara noastră, propun acum, aici, ideea unei organizaţii a mişcărilor pentru drepturile omului în România. Această aniversare a 25 de ani de la debutul acţiunilor apărării drepturilor omului în ţara noastră să fie pentru noi, pionierii acestor mişcări civice, nu numai o aducere aminte, ci şi un prilej de continuare a luptei noastre pentru bine, adevăr şi frumos în ţara noastră.
Romulus Rusan: Domnul doctor Ionel Cană este omul care a avut curajul să declanşeze un proces al drepturilor omului care s-a întins instantaneu în întreaga ţară. Două studii de caz ne vor arăta diversitatea acestor acte de protest. Urmează să evocăm pe unul dintre cei mai devotaţi membri ai SLOMR, d-na Carmen Popescu, una din fiinţele acelea, etern muncitoare, care dau viaţă şi continuitate unui proiect. Toţi cei care au cunoscut-o înainte de exilul în America o consideră unul din cei mai extraordinari luptători pe care i-au văzut. Îi dau cuvântul pentru o scurtă evocare d-nei Graţiana Popescu.
Graţiana Popescu: Înainte încă de înscrierea în SLOMR, sora mea a fost arestată de la 15 noiembrie 1979 până în 15 mai 1980, motivul real fiind ostilitatea faţă de regim şi faptul că se ştia că ascultă Europa Liberă. A doua arestare s-a făcut în 15 mai 1981, urmare a unei percheziţii destul de dure, pe când Carmen nu se afla în locuinţă. Percheziţia s-a făcut în prezenţa mamei, care m-a chemat ca să-mi spună să am grijă ca sora mea să nu intre în casă, unde erau securiştii, să n-o aresteze. Asta a durat toată ziua, erau două maşini cu securişti. Seara au terminat percheziţia, au plecat, dar Carmen n-a venit în acea noapte acasă. A doua zi am fost anunţaţi de un colonel de la Direcţia din str. Eforie că sora mea fusese arestată cu o zi în urmă. Deci, ei făceau percheziţie în prezenţa mamei mele, pe când sora mea era deja arestată. După ani, ea a dat un interviu în revista „22“ în care spunea cum a fost arestată. După cele patru luni de închisoare, Securitatea i-a spus: „Nu te potoleşti? Ştii unde ajungi. Poţi să şi pleci din ţară“. Carmen primise o invitaţie de ieşire din ţară şi trebuia să meargă după viză la Ambasada Austriei. Era pe Magheru, a oprit lângă ea o maşină Securităţii şi a fost din nou arestată, din 15 mai 1981 până în 1983. Întâi a fost anchetată în Rahovei, câteva luni la rând, apoi au mutat-o la Jilava. Procesul a avut loc în august 1981 şi pronunţarea s-a amânat până la 31, timp de două săptămâni. Atunci, de 23 august, a fost o amnistie prin care se graţiau pedepsele între 1 şi 5 ani şi noi credeam că se va încadra şi ea. Dar a primit pedeapsă 6 ani, amnistia prevedea că se scădea 1/6 din pedeapsă. Acel colonel de Securitate care o ancheta, care se recomanda „Alexandru“, ne spunea: „Un an tot îi dăm, să se înveţe minte“. A ieşit din închisoare la 12 august 1983. În 1986 a trebuit să plece cu fetiţa ei în America, unde s-a îmbolnăvit de pe urma relelor tratamente din închisoare.
Ana Blandiana: Pentru d-na Mara Ştefan, Carmen Popescu a fost cea mai bună prietenă, iar pentru mine cel puţin, având în vedere legăturile noastre de colaborare foarte strânse, este ca şi când Carmen Popescu s-ar afla, prin “delegaţie”, aici. Eu am văzut-o doar în Piaţa Universităţii şi, daţi-mi voie să spun o banalitate, era ca o flacără, făcea parte dintre acele persoane care sunt în stare să lumineze şi să incendieze în jurul lor, să trezească.
Mara Ştefan: Aş vrea să spun câteva cuvinte despre personajul Carmen Popescu, despre femeia, omul, despre for-ţa ei extraordinară de a-şi menţine părerile, de a nu capota, de a nu face nici un fel de compromis, un curaj pe care l-am văzut doar la Elisabeta Rizea. Ne-am împrietenit în 1971 şi, din clipa în care am cunoscut-o, m-am îndrăgostit practic de ea, pentru că inteligenţa şi poate chiar duritatea, felul absolut just în care analiza viaţa, faptele din jurul nostru erau absolut copleşitoare. A avut permanent tendinţa de a face dreptate, de a vedea răul şi de a voi să îndrepte lucrurile. SLOMR este o recidivă, aş spune, în viaţa ei. Avea un serviciu de mărunt funcţionar; deşi era un om extraordinar de inteligent, nu urmase o facultate. Ar fi dorit să fie procuror, avea pornirea de a pune lucrurile la punct şi de a face dreptate în noianul de mizerie şi de încălcări ale drepturilor noastre. Locuia cu copilul într-un subsol, pe Sf. Constantin, vizavi de Cişmigiu, într-o cămăruţă, cu şobolani care gâlgâiau prin canalele care refulau când ploua, un mare chin, şi voia să i se pună la dispoziţie o casă de la serviciu, că aşa era pe vremea aceea, rar puteam să ne cumpărăm case, să i se repartizeze o locuinţă ca să-şi crească copilul în mod civilizat. N-a primit locuinţă. Cui îi păsa? De aici a început îndârjirea, încrâncenarea şi căutarea dreptăţii. A văzut tot felul de nepotisme, tot felul de fenomene de corupţie acolo unde lucra şi în şedinţele de sindicat de acolo punea problema: „Eu sunt un membru de sindicat, trebuie să am nişte drepturi“, folosind un limbaj de care noi am aflat abia acum. S-a războit cu autorităţile foarte ferm, trimitea lui Ceauşescu memorii, în care cerea anumite drepturi pentru femei. După SLOMR, la ea s-au făcut numeroase descinderi ale Miliţiei şi Securităţii. Eu mergeam foarte des la ea cu fetiţa mea şi stăteam şi nopţile, fetiţele dormeau şi noi stăteam de vorbă într-un mic holişor, de doi metri pătraţi, nas în nas, ca să nu ne înregistreze Securitatea. Ştiam că ne ascultă, fiindcă o dată am găsit fixată o „buburuză“ pe geamul de la stradă, dar le puneau şi în alte locuri. Ascultau absolut tot ce vorbim, ştiau literă cu literă. Asta am aflat când am fost anchetată, am şi eu un dosar de Securitate. După ’89 Carmen a mandatat pe cineva să cerceteze dosarul de la CNSAS şi s-au copiat câteva file.
Am să povestesc două scene la care am asistat şi care m-au marcat. Eram la ea într-o dimineaţă, la 4.30-5, rămăsesem peste noapte, fetele noastre dormeau, noi stăteam de vorbă, şi deodată au bătut puternic în uşă o haită de haidamaci, securişti, că fac percheziţie. Carmen le-a zis: „Staţi, în cameră sunt doi copii, două fete care dorm. Nu speriaţi copiii“. Ăia n-au ţinut cont, evident, au pătruns în dormitor, au aprins luminile, fetele s-au speriat, a mea avea 5 ani, a ei 8-9 ani, şi ei au început să facă percheziţie. Erau câteva cărţişoare, patul cu aşternuturile, un mobilier foarte sumar, pe care l-au mutat de colo-colo, pe fete le împingeau la pereţi, erau şi ele speriate de moarte. Carmen stătea foarte dreaptă şi privea scena şi, la un moment dat, cu un curaj şi un sânge rece nemaipomenit, pe când securiştii frunzăreau cărţile, le spune: „Ei, dacă aţi făcut atâta deranj, acum puneţi mâna şi ştergeţi praful şi faceţi ordine la loc“. Imaginaţi-vă scena: două femei, cu doi copii în faţa a 5-6 bărbaţi, la 5 dimineaţa. Aşa cum a făcut de faţă cu mine, prietenii ei povesteau că făcea la anchete şi în puşcărie. N-a tremurat o secundă. Asta spune şi Gabriel Andreescu de câte ori vorbeşte despre ea, anume că „este omul cu cel mai mare curaj pe care l-am văzut vreodată“. O citează pe Carmen şi pe d-na Doina Cornea.
Şi am mai văzut-o la proces. A asistat-o d-l Cerveni. Era unul dintre puţinii care se luptau cu sistemul politic la ora aceea şi care îi apăra pe deţinuţii politici. Era vară, foarte cald, ne aflam eu, Graţiana şi d-na Popescu, mama lui Carmen şi a Graţianei, pe holurile de la Tribunalul Militar. Nu era nici ţipenie pe holurile acelea, completul era deja în sală, şi deodată pe coridoarele acelea apare Carmen, însoţită de gardieni, cu un ochi umflat, n-o mai văzusem de câteva luni. Eram foarte tulburate, d-na Popescu şi Graţiana plângeau, iar Carmen, în trecere pe lângă noi, ne spune: „Fiţi tari, nu plângeţi“. Am încercat să intrăm şi noi în sală, dar ne-au dat afară imediat, fiindcă procesul nu era public, era cu uşile închise. Ne-am uitat prin gaura cheii să auzim câte ceva. Am auzit frânturi din pledoaria avocatului.
Acestea sunt cele două momente pe care am vrut să le evoc. Carmen este persoana care m-a marcat cel mai puternic în viaţa mea, prin forţa ei extraordinară şi prin destinul ei. În puşcărie, la Jilava, la Târgşor, a făcut greva foamei de cea mai mare durată din istoria puşcăriei, 54 de zile. Făcea mereu greva foamei şi o scoteau din letargia aceea pe care ţi-o dă nemâncarea, injectându-i nu ştiu ce substanţe. Îmi spunea că se trezea cu perfuzii în braţ.
Din fişele care mi-au rămas de la ea, am extras un mic rezumat. Carmen Popescu a aderat la 5 martie 1979 la SLOMR; la 10 martie ’79 este interogată pentru prima oară de Securitate, fiind apoi supusă unui lung şir de percheziţii, anchete, filaje. În noiembrie ’79, în preajma congresului PCR, este arestată pe stradă de Securitate şi execută 4 luni de închisoare. După un an de la eliberare, la 15 mai 1981, este din nou arestată şi condamnată de Tribunalul Militar Bucureşti la 6 ani închisoare pentru propagandă împotriva orânduirii de stat. Perioada de detenţie a fost dramatică. A probat un curaj şi o fermitate inimaginabile în faţa torţionarilor, criticând vehement politica şi practicile statului totalitarist. În cei doi ani şi trei luni de puşcărie comunistă, din care unul l-a executat singură într-o celulă la Jilava, a făcut, în diferite perioade, peste 160 de zile de grevă a foamei (una dintre ele fiind un record – 54 zile neîntrerupt), ca protest la regimul bestial din penitenciarele comu¬niste. A fost internată în spitalul penitenciar Jilava, unde, sub diferite pretexte „medicale“, i se făceau frecvent radiografii, fapt care i-a declanşat o boală incurabilă.
În august 1983, Carmen Popescu a fost „graţiată“ de Ceauşescu, în urma presiunilor militanţilor pentru drepturile omului de la Paris, Europa Liberă şi Amnesty International. După eliberare, a devenit membră a Amnesty International. A fost nevoită să emigreze, în aprilie 1986, în SUA, unde a participat activ la manifestările organizate de Amnesty.
După 1990, s-a implicat în sprijinirea ong-urilor care se ocupau de apărarea drepturilor omului şi a dorit să se repatrieze, dar cererile adresate oficialilor români de a-i repartiza o locuinţă n-au primit nici acum răspuns. „Ce-nseamnă voinţa unui popor care nu se defineşte ca atare? Aproape că mi-e frică să gândesc la un viitor care e deja trecut. Nu vreau cu asta să spulber speranţa, dar nu văd nicăieri puritate, bună-credinţă, demnitate, ci o goană după putere, căpătuială – microb de altfel de necombătut“, scria Carmen Popescu despre România anilor ’90.
Romulus Rusan: Un tânăr, la acea vreme, din Banat, emigrat între timp la Frankfurt şi devenit inginer, domnul Gerhard Kneip, îşi aminteşte cum era „S.L.O.M.R.-ul său“, în Timişoara. De notat că, deşi se înscrisese în S.L.O.M.R. cu gândul emigrării, n-a reuşit să ajungă în Occident decât „fugind“ prin Iugoslavia:
„În 1979 s-a înfiinţat şi la Timişoara, sub conducerea unui fost ofiţer, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR). Sindicatul a fost înfiinţat după modelul Chartei ’77, cu aproape acelaşi ţel de a obţine libertăţi în interiorul societăţii socialiste: o mişcare pentru dreptate şi vot (Mitspracherect) a oamenilor muncii. Înfiinţarea acestui sindicat urma iniţiativei din Bucureşti. Eu eram în acel an, după terminarea bacalaureatului la Liceul German „Nikolaus Lenau“ din Timişoara, muncitor la întreprinderea „6 Martie“. Nu fusesem primit la Universitate din cauza cererii pentru plecarea din ţară.
M-am născut la 12 octombrie 1956 în Satchinez (Knees în germană), sat cu aproape 4.000 de locuitori, dintre care 1.000 de naţionalitate germană, situat la 30 de kilometri de Timişoara. După moartea mamei, tata m-a trimis la liceu la Timişoara, unde locuiam la un unchi. Aveam de pe atunci dorinţa de a părăsi România, pentru că simţeam că nu pot trăi liber în acea societate şi gândurile îmi stăteau mai mult la muzica rock şi pop, la literatura şi presa libere din Vest. La vârsta de 14 ani am primit paşaportul pentru o vizită la mătuşa mea (sora mamei) din Frankfurt am Main, unde am petrecut o lună şi am cunoscut ce înseamnă viaţa într-o societate liberă. Dar am făcut greşeala de a mă întoarce, pentru că voiam să-mi termin liceul şi credeam că mai pot pleca după aceea, ceea ce n-a fost cazul.
După bacalaureatul din 1976 aveam un singur ţel, să plec în Germania sau într-o altă ţară din Europa de Vest. După serviciul militar dur la Canalul Dunării şi un an ca frezor în fabrică la Timişoara, m-a contactat un bun prieten din Satchinez, întrebându-mă dacă vreau să devin membru fondator al Sindicatului Liber din Timişoara, care a fost înfiinţat de către un fost ofiţer (al cărui nume nu-l mai ţin minte). Am fost imediat de acord. Doi şvabi – unul din cartierul Mehala din Timişoara şi celălalt din comuna Săcălaz – au adunat semnăturile membrilor fondatori pentru a le preda ofiţerului, care funcţiona ca lider al Sindicatului Liber. Împreună cu 14 oameni, tineri, cu mulţi dintre ei am fost prieten, ne-am înscris deci pe o listă ca membri ai SLOMR. Lista a fost trimisă printr-un om de contact la Europa Liberă din München, iar numele noastre au fost citite la radio. Imediat după aceasta toţi cei 14 am primit vizită de la securişti. Doi au fost arestaţi – anume cei doi din Mehala şi Săcălaz, care au adunat semnăturile —, ceilalţi au fost duşi la interogatorii lungi. Pe mine nu m-au găsit doi securişti la fabrică, iar a doua zi au venit acasă la Satchinez. M-au dus la un interogatoriu de 4-5 ore, mi-au cerut să le dau numele celorlalţi membri şi datele lor personale (care, de altfel, fuseseră citite la radio). După interogatoriu am plecat acasă. Toţi ceilalţi şi-au pierdut imediat locul de muncă, eu aveam norocul că meşterul meu a intervenit pentru mine şi a cerut să rămân la muncă, fiind un muncitor harnic, punctual şi bun. Am rămas singurul care nu mi-am pierdut munca. Toţi ceilalţi prieteni au rămas fără muncă şi bani, plecând după aceea, nu după mult timp, din ţară, fie fugind peste graniţă, fie plătind bani la nişte bande, care-i duceau în Iugoslavia. De acolo se putea cere la Ambasada germană un paşaport pentru plecarea în RFG, dacă aveai nume german şi îţi dovedeai aşa naţionalitatea şi provenienţa germană.
Membrii SLOMR din Timişoara aveau toţi acelaşi scop: plecarea din ţară. Nu participasem la activităţi sindicale, la adunări sau şedinţe, am semnat numai pentru că ştiam că după intervenţia Europei Libere o să devenim cetăţeni nedoriţi în societatea socialistă a regimului Ceauşescu şi o să părăsim ţara. Aveam ca model cazul unor prieteni din Satchinez şi Timişoara, care s-au înscris în 1977 pe lista lui Paul Goma şi au fost expulzaţi imediat ce numele lor a devenit cunoscut. Din păcate, noi, membrii sindicatului, nu am avut acelaşi noroc. Ne-am ales doar cu urmărirea securiştilor. Deoarece eram aproape toţi de naţionalitate germană, scopul nostru era Germania. Alte scopuri politice nu urmăream, cum era cazul membrilor SLOMR din Bucureşti, de exemplu, care luptau pentru drepturi la locul de muncă şi pentru alte libertăţi.
Date fiind acestea, am continuat să lucrez la fabrică, dar după o jumătate de an, în 1980, am fugit împreună cu un prieten, într-o noapte de noiembrie, în Iugoslavia, unde am fost prinşi şi duşi la închisoare trei săptămâni, pentru că nu aveam nici un act personal asupra noastră. De la meşterul meu, pe care l-am vizitat după 1989 în Timişoara, am aflat că la două săptămâni după ce am dispărut am fost dat afară de la „6 Martie“.
De la închisoarea iugoslavă am fost eliberaţi prin intervenţia Amnesty International şi am putut să plec în Germania. În închisoarea din Iugoslavia am stat în condiţii inumane, la un loc cu vreo 20 de oameni într-o celulă, primind în fiecare zi numai supe subţiri şi o pâine.
Vreau să spun numai că alţii au avut soarta mai grea decât mine, au fost bătuţi, chinuiţi în închisori, lăsaţi fără mâncare şi contact cu familiile lor etc. După ce am ajuns în Germania, devenind imediat cetăţean german (am renunţat la cetăţenia română), mi-am putut relua studiile la Facultatea tehnică din Frankfurt, devenind inginer electrotehnic.
Deşi până la vârsta de 20 de ani am fost mereu stăpânit de dorinţa de a pleca din ţară, anii aceia au fost cei mai frumoşi din viaţa mea, iar amintirile cele mai dragi mi-au rămas cele de atunci, din satul meu natal, Satchinez (cu legenda lui Pavel Chinezul), cu concetăţenii români, unguri, sârbi şi ţigani şi, bineînţeles, cu timpul petrecut la Liceul „Lenau“ din inimitabila Timişoara.“
Cei care au spus NU. Oponenţi şi disidenţi în anii ’70-’80, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
