Dennis Deletant (Londra)
CÂTEVA CONSIDERAŢII DESPRE
NEELUCIDAREA REVOLUŢIEI
DIN DECEMBRIE 1989
Decesul violent al lui Ceauşescu a făcut ca experineţa românească în ceea ce priveşte schimbarea politică să se deosebească de cea a celorlalte state şi a fost în sine însăşi o indicaţie că în România ar fi fost imposibilă o răsturnare paşnică a dictaturii. În urma a ceea ce a părut atunci singura revoluţie demnă de acest nume, optica occidentală a fost că, deoarece România a înlăturat un dictator comunist, va deveni democrată şi paşnică. Românii pe care i-am întâlnit în ultimele zile ale lui decembrie 1989, în mare majoritate tineri şi tinere în jur de 20 de ani, care ajutau la păzitul clădirii Comitetului Central şi al birourilor Televiziunii, se simţeau fericiţi că Ceauşescu fusese înlăturat, dar euforia lor era întunecată de teama de viitor. Teama lor s-a dovedit a fi profetică. În perioada Crăciunului 1989, mass media din România şi din Vest interpretau înlăturarea lui Ceauşescu ca pe „o revoluţie a poporului”, lăudând pe bună dreptate rolul predominatnt al tinerilor. Cu o lună mai târziu, mulţi români deveniseă deja deziluzionaţi, plângându-se amar că revoluţia „a fost furată”.
Şi acest lucru nu este de mirare. Deşi partidul comunist a fost declarat mort în ianuarie 1990, certificatul de deces nu a fost produs. Membrii de partid şi-au schimbat pur şi simplu carnetele cu cele ale Frontului Salvării Naţionale şi mulţi au continuat ca şi cum nimic nu s-ar fi schimbat în viaţa politică. F.S.N.-ul a încercat să se implice în prezent şi să îngroape trecutul. Succesorii săi, Frontul Democrat al Salvării Naţionale şi Partidul Democraţiei Sociale din România (P.D.S.R.) au dovedit aceeaşi aversiune în a ancheta trecutul. Numai câţiva din cei responsabili pentru vărsarea de sânge din decembrie 1989 au fost aduşi în faţa justiţiei. Între aceştia au fost 25 de membri ai biroului politic şi ai Comitetului Central şi 11 generali de securitate şi din miliţie. În urma evenimentelor din Timişoara, 29 de persoane din conducerea Partidului Comunist, a securităţii şi a miliţiei au fost condamnate pentru „incitare la omor”. Dar aceste condamnări sunt legate de evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie. Cei 800 de bănuiţi „terorişti”, care fuseseră arestaţi de armată între 22 şi 28 decembrie, au fost eliberaţi în prima parte a anului 1990. Mulţi ofiţeri superiori ai armatei, securităţii şi miliţiei, care au fost în mod public identificaţi de subordonaţii lor că dăduseră ordine pentru a fi împuşcaţi manifestanţii la Bucureşti, Cluj şi în alte oraşe la 21 decembrie, au rămas în libertate şi unii din ei au fost chiar promovaţi în funcţii în rândurile armatei şi ale poliţiei. Numele lor au fost publicate în presa românească.
În urma unui decret semnat de preşedintele Iliescu la 26 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului a fost scos de sub controlul Ministerului de Interne şi pus sub controlul Ministerului Apărării Naţionale. De fapt, securitatea a fost integrată în sistem, în felul acesta permiţându-se ofiţerilor săi să organizeze eliberarea tuturor colegilor arestaţi, suspectaţi de a fi tras în manifestanţi în timpul revoluţiei. Este adevărat că la 30 decembrie a fost dat un alt decret prin care securitatea a fost desfiinţată şi şefii ei arestaţi sau trecuţi în rezervă, iar unii ofiţeri superiori de securitate au fost mai târziu condamnaţi pentru împuşcarea manifestanţilor în timpul revoluţiei, dar toţi au fost eşiberaţi până în 4 ani. Ce s-a întâmplat cu bănuiţii „terorişti”? majoritatea au fost eliberaţi la câteva zile după revoluţie. Faptul că investigaţiile făcute în urma morţii celor aproximativ 1000 de victime ale revoluţiei nu au fost terminate şi relativ puţini oameni au fost aduşi în faţa instanţei se explică prin lipsa de martori de încredere, prin inerţia birocratică şi prin dorinţa de a proteja interesele unor persoane, inclusiv a unora din Serviciul de Pază şi Protocol al preşedintelui Iliescu, care fuseseră membri ai fostei Direcţii 5 a securităţii, şi a altora din brigada anti-teroristă a S.R.I.-ului, care în 1990 includea foşti ofiţeri ai U.S.L.A.
Nu trebuie subestimată nevoia de adevăr, articulată în mod insistent de intelectualitate şi, în mod special, de scriitorii şi ziariştii din Timişoara, care erau hotărâţi să lupte pentru democraţie şi drepturile omului. Această luptă a fost oglindită în Proclamaţia de la Timişoara, dată la 11 martie 1990. Organizaţii asemănătoare, având aceleaşi scopuri s-au fondat şi în alte oraşe, dar Timişoara a fost singurul oraş unde o mişcare democrată a avut mulţi suporteri. Aceasta a fost din cauză că, după cum menţionează Proclamaţia:
„Revoluţia a început la Timişoara, iar timişorenii luptaseră singuri cinci zile împotriva unuia dintre sistemele represive cele mai odioase. Timişoara a pornit revoluţia împotriva întregului regim comunist şi întregii sale nomenclaturi şi nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică unui grup de dizidenţi anticeauşişti din interiorul P.C.R. Prezenţa acestora în fruntea ţării face zadarnică moartea eroilor din Timişoara. Ca o consecinţă, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi dreptul la candidatură al foştilor activişti comunişti şi foştilor ofiţeri de securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţării este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă azi societatea românească. Cerem de asemenea ca legea electorală să interzică foştilor activişti comunişti candidatura la funcţia de preşedinte al României, acesta trebuind să fie unul din simbolurile despărţirii noastre de comunism.”
Suspiciunile la care se referea Proclamaţia proveneau de la felul în care Ceauşescu a fost înlăturat. Aceste suspiciuni nu au fost niciodată dezminţite de F.S.N. şi i-au compromis autoritatea în prima parte a lui 1990. Revelaţii despre existenţa unui complot militar pentru a-l înlătura pe Ceauşescu şi a unei conspiraţii în rândurile Partidului Comunist urmărind a-l înlocui cu o persoană pro-Gorbaciov, în persoana lui Ion Iliescu, au servit numai măririi scepticismului produs de „apariţia” lui Iliescu la conducerea ţării şi a confirmat părerea opoziţiei că ceea ce a început la Timişoara ca o revoltă populară contra comunismului a fost deturnat de comunişti reformişti cu scopul de a se menţine la putere sub masca F.S.N.-ului.
O radiografie clară a evenimentelor din timpul revoluţiei a fost greu de obţinut, acestea fiind întunecate de fabricile de zvonuri care, pe lângă securitate, au fost singurele instituţii care au lucrat ore suplimentare în timpul lui Ceauşescu, şi de diversiunile săvârşite de un şir întreg de autori care, în confuzia referitoare la unele evenimente ale revoluţiei, au inventat teorii privind conspiraţii, fără ca acestea să poată fi susţinute de dovezile necesare. În privinţa aceasta au fost notorii cărţile lui Pavel Coruţ. Sentimentul de a fi fost înşelat, că sacrificiul morţilor în decembrie a fost inutil, a fost agravat de suspiciunea că luptele din centrul Bucureştiului după fuga lui Ceauşescu au fost o diversiune pentru a da impresia unei revoluţii, care să sprijine legitimitatea F.S.N.-ului.
Începutul revoluţiei române la Timişoara nu a fost mereu – şi de către toată lumea – considerat doar ca expresia revoltei spontane a unei populaţii care, ani de zile, acumulase profunde nemulţumiri, atât de natură materială, cât şi spirituală. Dimpotrivă, pe seama lor s-au pus în circulaţie numeroase scenarii, care plasau temeiurile revoluţiei române fie în afara ţării, fie la nivelul cine ştie căror comploturi încă de mult urzite în ţară.
Aceste scenarii au fost posibile pentru că evenimentele din decembrie au fost marcate de unele fapte care, după punctul de vedere al S.R.I.-ului, „trimit spre acţiunea premeditată a unor „actori” din afara maselor, spontan ieşite în stradă.” Iată ce scrie Punctul de vedere preliminar al Serviciului Român de Informaţii privind evenimentele din decembrie 1989:
„Astfel, chiar începutul timişorean al evenimentelor din decembrie etse marcat, în după amiaza zilei de 16, când numărul simpatizanţilor şi al curioşilor adunaţi în jurul locuinţei pastorului Tökes se redusese simţitor, de apariţia unui grup de tineri care incitau la acţiuni violente, ei înşişi dedându-se la spargerea vitrinelor unităţilor comerciale din zonă şi blocând mijloacele de transport în comun.
„Pe măsură ce s-a conturat o participare mai numeroasă a cetăţenilor la acţiunile de stradă, o parte însemnată a nucleului activ în faza de iniţiere a acestora s-a retras din prim-planul activităţilor respective, unii dintre ei apărând ulterior, în diferite ipostaze, în derularea evenimentelor.
„Semne de întrebare ridică şi modul în care s-au produs, în Timişoara, unele acţiuni de provocare a armatei. Analizate ulterior, ele duc la ipoteza unei pregătiri prealabile şi profesioniste, concretizate în:
– Ruperea antenelor staţiilor de radio de pe tehnica de luptă;
– Blocarea roţilor motrice şi de întindere ale tancurilor cu fier beton cu diametrul de 30 mm, confecţionat în formă de U, ce nu putea fi pregătit la faţa locului;
– Utilizarea, de către unele persoane, a unor chei speciale, necesare deschiderii rezervoarelor suplimentare de motorină şi incendierea carburantului;
– Folosirea „sticlelor incendiare” (care, de asemenea, necesită o pregătire anterioară);
– În mai multe declaraţii date de militari în termen şi de unii ofiţeri se menţionează că din rândurile demonstranţilor se aruncau înspre militari bile de rulmenţi, obiecte care, de asemenea, presupun premeditarea”.
Trebuie subliniat, ca răspuns la aceste „acţiuni premeditate” descrise de raportul S.R.I.-ului, că exact aceleaşi măsuri au fost deseori luate de manifestanţi împotriva forţelor de securitate în alte părţi ale lumii în perioadele de perturbaţii civile. Nicio acuzaţie de „complot” sau „amestec extern” nu a fost făcută în aceste cazuri.
Cu toate acestea, potrivit raportului S.R.I.-ului, au existat şi nişte manifestări ale unor interese străine:
„Datele şi informaţiile existente converg spre concluzia că dispozitivul informativ şi de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor.” „Începând cu data de 9 decembrie 1989 numărul turiştilor sovietici în autoturisme „particulare” a crescut vertiginos de la circa 80 la peste 1000 de maşini pe zi. Ocupanţii – câte 2-3 în maşină –, în majoritate bărbaţi cu constituţie atletică, în vârstă de 25-40 de ani, evitau în general locurile de cazare, dormind în autoturisme, iar în unele cazuri, rare, când au solicitat servicii hoteliere, plăteau în valută. Maşinile erau preponderent mărcile Lada şi Moskvici, se deplasau în coloană, de multe ori remarcându-se că aveau numere consecutive şi stare tehnică asemănătoare (multe noi). Majoritatea erau „în tranzit spre Iugoslavia”, dar unora nu li s-a permis intrarea în această ţară, întrucât la bordul maşinilor s-au depistat arme. Cert este că în timpul evenimentelor din Timişoara era un mare număr de „turişti sovietici””.
Acelaşi raport al S.R.I.-ului relevă că „la scurt timp după revoluţie, a fost accidentată maşina în care se afla turistul sovietic Lout Alexander şi încă un bărbat. Cu ocazia reparaţiilor efectuate la „service”, în maşină s-au găsit 12 uniforme militare româneşti M.Ap.N. de camuflaj şi un veston sovietic cu însemnele gradului de maior. Cei doi au afirmat că sunt „ofiţeri în rezervă” şi au luptat anterior în Afganistan.”
Pentru S.R.I. există de asemenea indicii privind o posibilă implicare ungară în desfăşurarea evenimentelor din decembrie 1989, îndeosebi în Timişoara. Existenţa unor tabere în care se instruiau fugari români pentru a fi folosiţi în acţiuni pe teritoriul României era cunoscută fostului ministru al apărării, Vasile Milea, care în timpul unei vizite protocolare efectuate în Ungaria în luna noiembrie 1989 a fost informat despre aceste tabere de către ataşatul militar român la Budapesta. Una din aceste tabere era la Bicske.
Totuşi, relevarea acestor aspecte cu privire la o posibilă implicare externă în revoluţia din decembrie 1989 este o încercare de clarificare a unei probleme încă neelucidate. Aceasta nu este făcută ca să nege în vreun fel că revoluţia ar fi fost făcută de către români, lucru care reiese clar din raport.
Unul din misterele cele mai mari ale revoluţiei române îl constituie autorii celor câteva rafale de armă automată, trase în jurul orei 18.50, în Piaţa Palatului din Bucureşti. Mulţimea din piaţă a intrat în panică, iar armata a ripostat, inclusiv cu armament greu. În această problemă, merită citat încă o dată raportul S.R.I.-ului:
„Deschiderea focului în Piaţa Palatului direcţionează teama, până atunci fără un obiect precis conturat, spre existenţa efectivă a unor forţe contrarevoluţionare şi inaugurează perioada cea mai controversată a revoluţiei române, cea care începe în seara de 22 decembrie şi se termină odată cu anul.”
Proba existenţei efective a unor forţe contrarevoluţionare, sau măcar inculcarea, prin deschiderea focului, a certitudinii că ele există avea să fie urmată, în mod firesc, de nevoia de identificare a acestora. Astfel apare, în sarabanda ştirilor alarmiste şi a zvonurilor, în condiţiile date, uşor de crezut, sintagma „forţe fidele lui Ceauşescu.” Or, cum forţele cărora li se putea atribui, cu cea mai mare marjă de credibilitate, fidelitatea faţă de Ceauşescu erau cele de securitate, pe seama lor a fost pusă mulţimea de „atentate la victoria revoluţiei”, care aglomera canalele de informare.
Dar, în mediile mai bine informate se ştie că securitatea era controlată de armată. La Timişoara, de exemplu, încă din seara zilei de 22, iar curând după aceea, în 24 decembrie, toate unităţile de securitate din ţară trecuseră în subordinea armatei. Treptat-treptat s-a renunţat la incriminarea securităţii ca instituţie, acuzaţiile fiind trecute mai întâi în contul unor grupuri de securişti răzleţi de propria instituţie, iar mai apoi în cel al teroriştilor.
Multe ştiri care circulau în zilele acelea, cu precădere prin intermediul televiziunii, desemnau prin „terorişti”grupuri de mercenari străini (de regulă, arabi), special instruite pentru apărarea lui Ceauşescu până la capăt, chiar cu preţul vieţii. Dar cum nici aceste „comandouri” nu produceau dovezi concrete (fiind chiar discreditate de cei câţiva „terorişti arabi” care s-au dovedit a fi ţigani autohtoni aflaţi întâmplător în zone de foc), s-a rămas la terorişti pur şi simplu, în jurul lor construindu-se o masivă diversiune clădită pe spaimă, panică şi confuzie, care explică multe din întâmplările tragice ale acelor zile. Veniţi de nicăieri sau de pretutindeni… invizibili şi muţi, fără urme dar şi fără revendicări sau pretenţii, organizaţi cu desăvârşire şi excepţional dotaţi, necruţători şi dotaţi, „teroriştii” au constituit, în conştiinţa publică, cea mai obsedantă prezenţă a zilelor sfârşitului lui decembrie ’89.
Faptul că „teroriştii” au fost o legendă nu ne permite să uităm că în zilele acelea, pe străzile Bucureştiului, ca şi pe cele ale altor oraşe din România, chiar se trăgea, şi chiar mureau oameni. Tocmai de aceea, legenda teroriştilor a prins. Dar, în cele mai multe cazuri, focul deschis de unii asupra altora, şi victimele produse, au fost rezultatul unei atmosfere confuze, de surescitare şi dezorganizare, în care militari şi reprezentanţi ai revoluţionarilor s-au considerat reciproc ca fiind terorişti.
Adăugând la aceste considerente gloanţe rătăcite provocatoare de moarte şi răni, răzbunări personale, folosirea armamentului de către persoane neantrenate, reacţii generate de stări individuale de panică şi acţiuni aventuriste, cauzele care au provocat atâtea jertfe umane şi pagube materiale după 22 decembrie încep să fie mai puţin misterioase. Şi totuşi, elucidarea unui adevăr mai amplu despre revoluţia română ţine de principalii protagonişti politici.
O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996. Comunicări prezentate la Simpozionul cu acelaşi titlu de la Timişoara (18-19 decembrie 1996), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
