Petre Mihai Băcanu
21 şi 22 decembrie în Calea Rahovei 37-39
Pentru mine, acele două zile au reprezentat o adevărată minune; nu cred că aş mai fi ieşit viu din beciurile Rahovei, dacă n-ar fi fost Revoluţia. Revoluţie începută de timişoreni, cărora le mulţumesc şi pe această cale. Cum s-a ajuns la arestarea mea şi a grupului din care făceam parte? Pe scurt, în anii ’87-’88, am constituit o organizaţie clandestină pe care am numit-o „R” – de la „România”. Pe la jumătatea anului 1988, am hotărât ca această organizaţie să tipărească un ziar al ei. Un ziar adevărat, chiar dacă numai de două pagini, făcut de profesionişti şi tipărit cu litere tipografice. Iniţial ne-am gândit să-l numim chiar „România liberă” şi să semnăm articolele cu numele noastre, dar am renunţat destul de repede la această idee, ce părea mai mult un act de bravură gratuită. În cele din urmă, am dat ziarului numele de „România”. Activitatea noastră însă nu a scăpat atenţiei Securităţii, mai ales că era vorba de editarea unui ziar. Am fost arestaţi în timp ce tipăream pagina a doua a „României”. Alături de mine, Securitatea i-a ridicat pe Mihai Creangă, Anton Uncu, maistrul tipograf Alexandru Chivoiu, economista Elena Gheorghe şi Ştefan Niculescu Maier. Nu ştiam dacă vom mai scăpa cu viaţă. În acei ani, Securitatea era necruţătoare cu orice grup organizat de opozanţi, mai ales dacă afla că aceştia aveau intenţia tipăririi unui ziar clandestin.
Arestarea noastră a declanşat proteste în străinătate, iar Securitatea, pentru că nu mai avea cum să ascundă cazul, a invocat „raţiuni umanitare”, în numele cărora, de ziua Sfintelor Paşti, în 1989, i-a trimis pe colegii mei în cele şapte zări ale ţării, în domiciliu forţat.
Eu sunt convins că lunile petrecute de ei în domiciliu forţat au fost tot atât de pline de suferinţă ca şi cele în care eu am rămas, în continuare, în beciurile Securităţii.. Am stat şase luni singur într-o celulă. Poţi să înnebuneşti de singurătate între patru pereţi, atâta timp. În acele zile am înţeles suferinţa Domnului Coposu, care a petrecut şapte ani zidit într-o celulă. Singura fiinţă cu care am putut să „conversez” a fost un păianjen. Mai erau şi alţi musafiri, nedoriţi, şobolanii, care foşgăiau aproape tot timpul pe cimentul podelei. Ca să nu înnebunesc de singurătate, am încercat să găsesc ceva prin care să-mi ocup timpul. Am început să număr. La început a fost bine, apoi număratul a început să se transforme şi el într-o obsesie. Ajunsesem să mă trezesc noaptea continuând numărători început în somn: „şapte sute unu, şapte sute doi, şapte sute trei…” Am înţeles că nu puteam continua. Trebuia să fac altceva pentru a învinge timpul. Am găsit salvarea în natură. Ca iubitor statornic al muntelui, mi-am spus că cel mai bine ar fi să călătoresc. Imaginar. Am reluat trasee montane, cât mai amănunţite, pe diverse variante, încercând să-mi aduc aminte toate detaliile. Muntele m-a salvat de la nebunie.
În luna iulie am fost transferat la Jilava, într-o celulă cu doi tâlhari, care erau puşi acolo să mă tragă de limbă. Unul avea la activ douăzeci de ani de închisoare, celălalt cincisprezece. Spre a-mi căpăta încrederea, îmi destăinuiau, aproape zilnic, „secretele” oribile ale ticăloşiilor pe care le săvârşiseră. Îmi povesteau cum tăiaseră mâna unei bătrâne şi apoi presăraseră sare pe rană, spre a forţa femeia să le spună unde ţine banii de înmormântare. Şi câte şi mai câte asemenea atrocităţi… Securitatea avea mare încredere în asemenea oameni, iar pentru ceea ce reuşeau să afle de la noi li se dădeau „şapte zile la zi”, cum se spune în limbaj de penitenciar. Adică, dacă aveau o condamnare de şapte ani, executau numai un an, după care erau eliberaţi. Întâmplarea face că, mai târziu, am intrat în posesia tuturor informărilor pe care cei doi tâlhari le-au scris despre mine şi astfel aflasem cum fusesem „încondeiat”.
La 1 decembrie 1989 – trec peste unele evenimente, poate va veni vremea să le descriu şi pe acestea, amănunţit, într-o carte – am fost dus din nou la închisoarea din Calea Rahovei. În zilele petrecute la Jilava, într-o celulă izolată, de pe „special”, n-am avut nici o posibilitate să aflu despre ceea ce se petrecea în Europa şi în ţară. În Calea Rahovei, însă, am nimerit într-o celulă cu alte trei persoane şi, din ceea ce povesteau, mi-am dat seama că în România începea să se mişte ceva. Primul dintre cei trei deţinuţi cu care împărţeam celula era Marian Bia – a ajuns mai târziu deputat FSN şi, cu respectiva ocazie, am scris şi eu un articol intitulat „Să nu uiţi, Mariane!”. Bia scrisese nişte scrisori nişte scrisori împotriva regimului şi le introdusese în cutiile poştale. Al doilea era bătrânul maistru Anani de la ITB, care tocmai trebuia să iasă la pensie şi îşi făcuse un partid, fapt pentru care fusese ridicat de Securitate şi era în cercetări. În privinţa celui de-al treilea, un cizmar din Iaşi, nu mai ştiu ce a făcut. Din discuţiile cu ei mi-am dat seama că exista deja o mişcare revendicativă în România, chiar dacă nu la nivel organizat.
În data de 21 decembrie am auzit zgomot de elicopter. Ne-am zis că poate sunt manifestări inaugurale la Casa Poporului, ne imaginam că urma să fie dată în folosinţă. Eu, cel puţin, venisem cu ipoteza asta. Dar zgomotul elicopterelor se prelungea. Am început să ne întrebăm ce se petrecea cu adevărat afară. În 22 decembrie zgomotul elicopterelor s-a auzit din nou. Simţeam că ceva pluteşte în aer. L-am ajutat pe unul dintre noi să se ridice până la un gemuleţ care se putea deschide abia de o palmă. El l-a auzit pe un deţinut, tot din beciurile Securităţii, strigând: „Mor pentru popor!” Pentru noi, acestea a fost primul semnal cert că afară se întâmplă ceva.
La ora 13,30 am fost scos din celulă, iar comandantul închisorii, şeful Direcţiei a VI-a de Cercetări Penale a Securităţii, a ţinut să mă conducă personal până la poartă şi să-mi spună: „Domnule Băcanu, de aici înainte puteţi să scrieţi ce vreţi.” Încă nu ştiam ce se întâmplă. Aveam o condamnare de şase ani şi şase luni de puşcărie, iar ei mă scoseseră pur şi simplu în stradă. După ce treci prin maşina de tocat a Securităţii, orice întâmplare inexplicabilă te pune pe gânduri. În cele din urmă mi-am zis că mă pot considera un evadat, până ce mă voi lămuri ce se petrecuse de fapt. Chiar şi acum mă consider un evadat. Nici până în ziua de azi nu am primit vreun act din care să reiasă că am fost eliberat din închisoare. Puşcăria Securităţii era chiar în spatele blocului de pe bulevardul numit Victoria Socialismului. Primul lucru pe care l-am văzut după ieşire a fost inscripţia „Jos Ceauşescu!”, de pe peretele unui bloc. Întâmplarea face ca, în acelaşi loc, câteva luni mai târziu, să văd inscripţia „Jos Băcanu!”. M-am întrebat de unde ar fi trebuit să fiu dat eu „jos”, dar tot atunci mi-am promis că nu mă voi cocoţa niciodată pe vreun piedestal de unde nu ştii când poţi cădea. Sunt curios dacă lozinca mai există pe peretele acelui bloc din fostul bulevard Victoria Socialismului. Din Rahova am ajuns pe jos în Piaţa Unirii. Acolo era o mulţime imensă de oameni, într-o stare de euforie generală şi de agitaţie continuă. În ce mă priveşte, încă nu pricepeam ce se întâmplă. Am întrebat un cetăţean şi mi-a spus că Ceauşescu fugise cu elicopterul. Un alt cetăţean m-a recunoscut şi s-a oferit să mă conducă acasă. Abia mă puteam ţine pe picioare din cauza epuizării fizice, de aceea am acceptat oferta şi m-am urcat în maşina omului. Am ajuns la mine, în cartierul Pajura, după ce am făcut o scurtă oprire la Casa Scânteii, pentru a mă întâlni cu colegii de la redacţie.
Acasă am făcut o baie bună, apoi am deschis televizorul. Parcă nu-mi venea încă să cred că ceea ce vedeam pe ecran se întâmpla cu adevărat. Seara, tot la televizor, am văzut cum de la balconul Comitetului Central s.a lansat apelul „Opriţi focul, opriţi focul!”. Şi împuşcăturile chiar s-au oprit. Întâmplarea mi s-a părut de-a dreptul ciudată. Fireşte, mi-am pus întrebarea: dacă într-adevăr există două forţe combatante care se urăsc de moarte, care s-au tocat până în acel moment cu tirurile de arme automate, cum este posibil ca la un simplu apel cu focul să înceteze? Am presupus că ceva nu este în regulă, motiv pentru care va trebui să stăm cu ochii pe noua putere instalată chiar în acele zile. Lucru pe care l-am şi făcut în perioada imediat următoare, avându-i alături pe colegii cu care fusesem arestat şi care se întorseseră şi ei la redacţie. România liberă avusese întotdeauna o redacţie mai liberală, atât cât se putea să fie de liberală o redacţie de ziar într-un regim totalitar. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care România liberă n-a sărit gardul, imediat, în tabăra noilor conducători ai ţării ci şi-a impus o atitudine critică faţă de putere.
Un alt motiv a fost generat de telefonul pe care Silviu Brucan l-a dat la redacţie, în 27 decembrie. Pe acea vreme, d-l Brucan stătea mai mult pe la Televiziune, dar s-a gândit să mă sune pentru a mă întreba dacă poate să scrie un articol în România liberă. I-am spus că ziarul era independent şi că oricine îşi poate exprima opiniile în el. I-am trimis chiar şi o maşină pentru a lua textul de la Televiziune. Articolul, intitulat „Fără „isme””şi devenit oarecum celebru mai târziu, era scris de mână. L-am dat imediat la dactilografie, apoi l-am luat pentru a-i corecta greşelile de dactilografiere. Când am ajuns la ultimul paragraf, am rămas înmărmurit. În 27 decembrie – reţineţi data! – d-l Brucan scria: „din acest moment, Frontul Salvării Naţionale păşeşte în campania electorală.” Pentru noi devenea astfel clar că Frontul Salvării Naţionale, despre care se susţinea că funcţionează numai până la primele alegeri libere, avea de gând să acapareze puterea. Din acel moment România liberă a intrat în opoziţie.
Acesta a fost, pe scurt, modul în care am trăit eu evenimentele din 21 şi 22 decembrie 1989. Legat de ele, însă, aş dori să aduc în atenţia dumneavoastră un document pe care am reuşit să-l recuperăm abia zilele trecute. Din consultările pe care le-am avut cu specialiştii, unii chiar din cadrul armatei, pot afirma cu certitudine că el va determina o cu totul altă optică asupra celor petrecute în Revoluţie. Etse vorba de un jurnal intitulat „Documentarul comandantului”. Probabil că asemenea jurnale au deţinut toţi comandanţii de unităţi sau cel puţin de corpuri de armată. Documentarul aflat acum în posesia noastră a aparţinut generalului maior Gheorghe Voinea, fost comandant al Armatei I şi al garnizoanei Bucureşti. Este un veritabil „jurnal de luptă”, pentu că în el generalul şi-a notat toate ordinele primite sau date în acele zile, precum şi numeroase alte observaţii de o extremă importanţă. Documentarul schimbă total optica asupra generalului Milea, care nu mai poate fi considerat un erou. Generalul Milea a înarmat oştirea şi tot el este cel care a dat ordin să tragă. Tot din documentar am aflat şi parola de recunoaştere între unităţi, la acea vreme: „Oastea cea mare”. În jurnalul generalului Voinea apar însemnări despre acţiunile tuturor personajelor importante: generalul Stănculescu, care înarma civili, un comandant USLA, care promitea că n-o să mai tragă începând cu ora 8.00 ş.a.m.d. este un document stupefiant şi, dacă ar putea fi recuperate şi alte jurnale asemănătoare, sunt convins că „enigmele” Revoluţiei ar putea fi dezlegate în foarte scurt timp. Las la o parte faptul că, datorită unor asemenea documente, ar putea fi reabilitaţi o serie întreagă de oameni. Spre exemplu, generalul Florea de la Braşov, care a avut tăria să spună că nu va trage în demonstranţi – după cum stă consemnat în jurnalul generalului Voinea. Sau ar putera fi identificaţi diverşi turnători fără scrupule, precum maiorul care îşi denunţă soţia că ascultă „Europa Liberă” – generalul Voinea a consemnat ordinul dat C.I.-stului unităţii, de a se ocupa de respectiva familie.
Din „Documentul comandantului” aflat în posesia noastră reiese faptul că evenimentele din decembrie 1989 au fost mai mult o chestiune internă, iar nu ceva pus la cale din străinătate. A fost într-adevăr o revoluţie, chiar dacă mai târziu scopul ei a fost deturnat în folosul unei anumite grupări. Noi am recuperat două asemenea documentare şi le vom preda Procuraturii, sperând că, în foarte scrut timp, vor fi recuperate şi alte asmeena jurnale. În Procuratură, acum există oameni dispuşi să elucideze „enigmele” Revoluţiei. De pildă, un procurator militar s-a ambiţionat să ducă până la capăt cazul unui terorist adevărat: un colonel de armată care a împuşcat un taximetrist. Pentru soluţionarea dosarului, acest procuror a avut ideea de a analiza o zonă mai restrânsă, zona Radio, unde clădirile nu au fost renovate, fapt ce a permis reconstituirea tuturor evenimentelor petrecute acolo în Decembrie ’89. Atât din concluziile lui, cât şi din documentarul generalului Voinea reiese limpede că represiunea din 21 şi 22 decembrie a continuat şi în 23, 24, 25, 26, 27, până aproape de Anul Nou. Aceiaşi oameni, care se lăudau cu procentaje record de mobilizare a ostaşilor pentru reprimarea demonstraţiilor – 65%, 95%, unul chiar cu 100% –, au participat şi la represiunea de după 22 decembrie, când sau înregistrat majoritatea morţilor. Nu se poate ca vinovaţii de moartea atâtor sute de oameni să rămână nepedepsiţi, în timp ce listele cu „eroi” din Miliţie şi Armată sunt supra-umflate…
O enigmă care împlineşte şapte ani. Timişoara 1989-1996. Comunicări prezentate la Simpozionul cu acelaşi titlu de la Timişoara (18-19 decembrie 1996), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1997
