Home » Română » Centrul de Studii » O carte pe zi » Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune. Hannelore Baier

Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune. Hannelore Baier

posted in: O carte pe zi

Hannelore Baier (Sibiu)

SIGHET – PUNCTUL DE FRONTIERĂ PRIN CARE S-AU ÎNTORS PRIMII DEPORTAŢI ETNICI GERMANI DIN U.R.S.S.

În data de 3 decembrie 1945 Comisia Alată de Control făcea cunoscut (cu Nota nr. A/2087) Ministerului Afacerilor Interne, respectiv Ministrului Teohari Georgescu: „…conform hotărârii guvernului sovietic … se vor întoarce la domiciliile lor permanente o parte din germanii mobilizaţi la lucru în U.R.S.S. Dintre aceştia în Românnia 8.000 de persoane, în Ungaria şi Iugoslavia 4.500 de persoane. Reîntoarcerea lor se va efectua prin lagărul nr. 36 din Sighet, unde au şi sosit aproximativ 4.000 persoane”.
Această notă a Comisiei Aliate de Control este semnată de general locotenent P. Vinogradov, şeful statului major al acestei Comisii în România. Acelaşi gen. Locot. Vinogradov semnase, tot în numele Comisiei Aliate de Control, la 6 ianuarie 1945, Nota (nr. 031) în urma căreia între 1+-20 ianuarie au fost „mobilizaţi pentru muncă” toţi cetăţenii români de origine etnică germană, bărbaţii între 17-45 ani şi femeile între 18-30 ani, exceptându-se doar femeile cu copii sub un an şi infirmii. Aceşti „mobilizaţi” urmau să fie folosiţi conform „instrucţiunilor date de Înaltul Comandament”.
Ceea ce părea a fi o acţiune fulgerătoare a fost de fapt o măsură minuţios planificată şi pregătită: în data de 19 decembrie 1944, din partea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri se solicita telefonic tuturor Inspectoratelor regionale de poliţie înregistrarea populaţiei de origine germană capabilă de muncă. În ordinul nr. 32.137 al Subsecretariatului de stat al poliţiei din 31 decembrie 1944 este prezentat modul de desfăşurare, în trei faze, a operaţiei de ridicare:
a) Adunarea cetăţenilor de origine etnică germană, conform tabelelor întocmite şi vârstelor fixate pe chesturi şi poliţii;
b) Transportul celor ridicaţi şi al efectelor lor cu mijloace proprii sau plătite de cei ridicaţi până la cel mai apropiat lagăr sau zonă unde sunt adunaţi de către inspectorii de jandarmi;
c) Predarea tuturor de pe teritoriul urban de către organele de poliţie către organele jandarmeriei, prin încheierea de procese verbale.
Documentele de arhivă evidenţiază faptul că premierul Nicolae Rădescu, C.I.C. Brătianu, cât şi Aliaţii, au protestat împotriva acestor cereri ale sovieticilor. Dar în ianuarie 1945 războiul împotriva Germaniei Naziste nu se terminase încă şi, pe de altă parte, Aliaţii îşi împărţiseră zonele de influenţă în Europa. În aceste circumstanţe, Guvernul român a fost nevoit să consimtă la o măsură împotriva unei părţi a populaţiei ţării, care din punct de vedere etnic aparţinea – şi se considera că aparţine – poporului care a declanşat războiul şi ororile sale.
Nu este cunoscut numărul celor care în ianuarie 1945 au fost duşi din România la muncă de reconstrucţie în Ucraina, în zona dintre Don şi Urali. (Se apreciază că, în total, din estul şi sud-estul Europei au fost ridicate şi duse la muncă în U.R.S.S. în jur de 350.000 persoane de origine etnică germană.) Într-un referat al Ministerului Afacerilor Interne din 1947 este menţionat numărul de 70.148 de cetăţeni, care ar fi în mare majoritate etnici germani. În alte surse numărul etnicilor germani deportaţi la muncă în U.R.S.S. este apreciat la cca 85.000. mai important şi tragic decât numărul ca atare – care în proporţii a constituit cam un sfert din cei cca 300.000 de etnici germani care mai rămăseseră în România la finele războiului – este faptul că au fost luaţi tinerii, care prin munca lor asigurau veniturile comunităţii, lăsând în urmă copii şi bătrâni fără ajutor. În anii 1946/47 transporturile de bolnavi au fost trimise de sovietici spre zona de ocupaţie sovietică a Germaniei, de unde doar o parte din cei care s-au însănătoşit s-au putut întoarce la ţară, devenind acută problema reîntregirii familiilor, care avea să constituie unul din factorii care au declanşat emigrările tot mai masive.
Dar să revenim la Sighet.
Guvernul sovietic hotărâse deci în toamna lui 1945 repatrierea primilor germani mobilizaţi pentru muncă. Din listele pe care inspectoratele regionale de poliţie trebuiau să le trimită periodic la minister, raportând numele şi numărul celor reveniţi în ţară, reiese faptul că primii „repatriaţi” au sosit în ţară în 2 octombrie, deci cu o lună înainte ca Ministerul Afacerilor de Interne să i se fi comunicat venirea lor şi să se fi putut organiza preluarea şi trimiterea lor spre domicilii. În Sighet exista o „Comisie de triere pentru repatriaţi şi evacuaţi” (înfiinţată în baza Ordinului Dir. Gen. A Pol. Nr. 5372/11 mai 1945), care a făcut însă cu greu faţă valului de prizonieri, repatriaţi şi evacuaţi care trebuiau „triaţi”. Astfel, după aflarea veştii că la Sighet au sosit membri ai comunităţilor ei, conducerea Bisericii evanghelice C.A. din România a trimis în mai multe rânduri persoane în orăşelul din Maramureş pentru a-i prelua pe cei sosiţi.
Dar iată pe cine hotărâse guvernul sovietic să trimită acasă: „Aspectul celor care coborau din vagoane era îngrozitor”, îşi aminteşte Klara Schuster, medic pediatru, care împreună cu sora sa a fost printre primii veniţi în întâmpinarea repatriaţilor. „Unii erau încovoiaţi, pentru că timp de trei săptămâni nu ieşiseră din vagoanele de vite. Alţii erau confuzi. Mulţi au murit înainte ca noi să le putem afla măcar numele. De altfel, nimeni nu ştie câţi au murit pe drum şi au fost pur şi simplu aruncaţi din vagoane. Aproape toţi din cei sosiţi sufereau de diaree sau aveau răni îngrozitoare”.
De etnicii germani din Iugoslavia şi Ungaria se ocupa Crucea Roşie, pe când saşii şi şvabii au fost preluaţi de rude sau trimişii bisericii. Lor li s-a pus la dispoziţie pentru cazarea bolnavilor – pentru că doar cazurile cele mai grave au fost primite în spital – parterul şcolii maghiare, unde nu mai existau geamuri sau alte instalaţii. Cei reveniţi au fost culcaţi pe podea. Când nici aici nu mai era loc, unii au dormit chiar şi în altarul bisericii ortodoxe. Singurul vas de care dispuneau cele două doctoriţe a fost un lighian primit de la preotul reformat din localitate. În acest lighian au „gătit” zeama de varză – pentru că alimente nu se găseau. Într-una din zile a sosit un tren cu 36 de mame cu copiii lor născuţi în U.R.S.S. (La ridicarea femeilor nu se ţinuse cont de cele gravide.) Sugarii erau înveliţi în cârpe şi plini de răni purulente. Doctoriţele i-au îmbăiat tot în acel lighean.
Pe parcursul lunilor octombrie şi decembrie soseau mereu noi transporturi cu repatriaţi, dar singurul cmaion procurat de la Sibiu cu greu reuşea să-i ducă la casele lor pe cei sosiţi, cărora mai întâi trebuia să li se facă formele de intrare în ţară. Mulţi nu au avut răbdarea să aştepte şi au pornit pe jos. Iarnă fiind, iar ei slăbiţi, nu au mai ajuns acasă. De altfel, decedaţii de credinţă evanghelic-luterană au fost înmormântaţi de preotul reformat din Sighet, care învăţase să spună Tatăl nostru în limba germană. De foarte mare ajutor în multele drumuri la autorităţile sovietice le-a fost repatriaţilor etnici germani preotul ortodox Stoian – originar din Sibiu – care cunoştea şi limba rusă.
Majoritatea etnicilor germani „mobilizaţi pentru muncă” s-au întors în anii 1948/49 tot prin Sighet. Cei mai mulţi au stat aici doar trei zile, până când au completat o fişă-declaraţie în care trebuiau să indice motivul „plecării din străinătate”, rămânând în baza acestei „vizite” în evidenţele Securităţii. Desigur, acestor lagăre de triere nu le revine în memoria şi istoria ţării semnificaţia tristă pe care o are închisoarea de la Sighet, dar cred că trebuie menţionată şi cercetată suferinţa zecilor de mii de persoane care în decursul anilor au „trecut” pe aici, ca victime nevinovate ale regimurilor totalitate sau ale unor măsuri de discriminare şi persecuţie pe criterii etnice.
 

Analele Sighet 2. Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 1995