DINU M. ANTONESCU
IMPACTUL COMUNISMULUI ASUPRA
MEDICINII ROMÂNEŞTI (II)
Profesorul Grigore T. Popa devine la rândul lui o victimă a terorii comuniste. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Iaşi (1920), bursier al Fundaţiei Rockefeller din New York (1925-1926), a efectuat cercetări de embriologie, anatomie comparată, anatomie şi antropologie la Universitatea din Londra şi Institutul de Cercetări medicale din Hampstead – Londra (1927-1928), este descoperitorul (1929-1930), împreună cu Una Fielding a sistemului port-hipofizar (a doua capilarizare intracerebrală, la nivelul hipotalamusului, a venelor tijei hipofizare) şi a fost unul din pionierii neuro-endocrinologiei (În 1977 laureaţii premiului Nobel pentru medicină, Roger Charles Louis Guillemen, Rosalina Jellow şi A. Schally, în cuvântarea rostită la primirea premiului, îl recunosc drept precursor al neurocriniei pe profesorul Gr. T. Popa). Profesor de anatomie la Facultatea de Medicină din Iaşi, apoi din Bucureşti (1942), este în 1944 decan al Facultăţii din Bucureşti şi agreat de noua conducere politică dat fiind că a fost un antigerman şi un opozant făţiş al regimului antonescian. Dar Profesorul Grigore T. Popa îşi păstrează aceeaşi rectitudine de caracter. Protestează împotriva încălcării autonomiei universitare şi a numirii de profesori pe criterii politice (Simion Oeriu, Iagnov), ca şi împotriva epurării profesorului Vintilă Ciocâlteu. În 1945, în calitate de decan, ţine o lecţie de deschidere a anului universitar cu subiectul “Substratul biologic al progresului” în care, în plină perioadă ce se voia revoluţionară şi progresistă, afirmă că “progresul se supune legilor evoluţiei şi nu revoluţiei”. La 14 martie 1947 prezintă în Aula Academiei Române (al cărui membru era din 1936), memoriul “Tensiunea nervoasă şi boala secolului” şi în 15 aprilie 1947 expune la Ateneul Român conferinţa “Morala creştină şi timpurile actuale. Mai este astăzi posibilă credinţa în învăţătura lui Isus Christos?” După aceste două conferinţe, din care rezultă clar opoziţia sa la regimul ce se instaura în ţară sub protecţia tancurilor sovietice, este îndepărtat de la decanatul Facultăţii de Medicină şi apoi îndepărtat de la catedră. Se încearcă arestarea sa la Facultatea de Medicină dar studenţii formează un zid de corpuri umane în jurul profesorului lor stimat şi iubit şi încarcerarea eşuează. Timp de un an a locuit ascuns la diferiţi prieteni. În 9 iunie 1948 este şters din lista membrilor noii Academii. Moare la 16 iulie 1948, succesorul la decanat, Prof. N. Gh. Lupu, interzicând, probabil la ordinul autorităţilor, orice ritual funerar colectiv.
Toate cele trei Facultăţi de Medicină, Bucureşti, Cluj şi Iaşi, au suferit aceleaşi ingerinţe ale politicului în viaţa universitară. Le cunosc mai bine pe cele de la Facultatea de Medicină din Cluj, la care am studiat între 1952-1958, şi ai cărei studenţi erau încă zguduiţi de răsunetul evenimentelor din anii 1948-1950, de după reforma comunistă a învăţământului (1948).
Pentru intimidarea corpului didactic au fost epuraţi din învăţământul unversitar cele mai marcante personalităţi ale şcolii medicale clujene.
Profesorul Iuliu Haţieganu, al cincelea băiat din familia numeroasă (13 copii) a preotului greco-catolic Ioan Haţieganu, a fost un eminent elev al şcolii maghiare de medicină din Clujul care aparţinea în acea vremea Imperiului Austro-Ungar. Profesorul său, Zsigmond Purjesz, în 1909, trecând peste considerentele naţionale, îl numeşte preparator şi apoi asistent şi îl socotea urmaşul său de drept la conducerea clinicii. În 1918, conduce delegaţia medicilor şi studenţilor în medicină, români, din Cluj, la Marea Adunare Naţională din 1 Decembrie, de la Alba Iulia. Este un organizator asiduu şi entuziast al Universităţii româneşti din Clujul reîntregit şi al Facultăţii de Medicină. La 33 de ani este primul profesor de clinică medicală al Universităţii clujene şi primul decan al Facultăţii de Medicină. Este ales rector al Universităţii în două legislaturi (1930 – 1931 şi apoi, în refugiu, la Sibiu, în perioada 1941 – 1944). A creat o importantă şcoală de medicină internă care a umplut oraşele Transilvaniei cu medici de o exemplară pregătire profesională şi o înaltă ţinută morală şi a format o pleiadă de profesori universitari (18) care au activat atât în Cluj cât şi în celelalte centre universitare (Bucureşti, Timişoara). Împreună cu Profesorul Ioan Goia publică un renumit “Tratat elementar de semiologie şi patologie medicală” care a cunoscut 4 ediţii. A fost creatorul parcului sportiv care şi astăzi onorează Clujul. În 1948 este eliminat brutal din Universitate şi din Clinică şi i se stabileşte domiciliu forţat la locuinţa sa. Cel care, într-o şedinţă organizată în Clinica Medicală l, cu participarea decanului facultăţii, Prof. M. Kernbach, l-a acuzat pe Profesorul Haţieganu de atitudine reacţionară, de atitudine profascistă, de nepotism, de misticism, a fost conf. Aurel Moga. Aurel Moga ajunsese conferenţiar prin munca şi cunoştinţele sale profesionale şi era apreciat chiar de Haţieganu care consideră că merită să devină urmaşul său la catedră. El a fost constrâns să participe la înlocuirea profesorului Haţieganu. Nu a rezistat la presiunile la care a fost supus, la percheziţiile care i s-au făcut acasă, la reţinerile la Securitate, unde era acuzat că a fost preşedintele Asociaţiei Româno-Americane din Cluj, că a studiat în ţări capitaliste, că întreţine relaţii cu persoane care fac parte din burghezia ardeleană şi că este căsătorit cu o doamnă ce provine dintr-o familie de boieri moldoveni, şi a acceptat să-l acuze pe Prof. Haţieganu, care nu s-a supărat şi, ulterior, l-a iertat.
O întâmplare care atestă bunul plac sub incidenţa căruia se desfăşurau evenimentele, a dus la reintegrarea în învăţământ (1952), apoi la câştigarea titlului de medic emerit (1954), de membru titular al Academiei (1955) şi de deputat în Marea Adunare Naţională a celui care, cu câţiva ani înainte, a fost considerat reacţionar şi profascist, a Profesorului Iuliu Haţieganu. Secretarul general al PCR, Gheorghe Gheorghiu-Dej, era în convalescenţă după o pneumonie şi se discuta dacă este oportună sau nu participarea sa la o Conferinţă organizată la Moscova. Cum părerile medicilor bucureşteni erau contradictorii, a fost chemat în consult şi Profesorul Haţieganu. Prudent cum era, el l-a sfătuit pe Dej să nu participe la conferinţă, dat fiind caracterul recidivant al pneumoniei. Dej l-a ascultat şi în locul lui a plecat Grigore Preoteasa. Avionul spre Moscova s-a prăbuşit şi toţi pasagerii au murit. Dej, care, neplecând, a scăpat cu viaţă, i-a rămas recunoscător Profesorului Haţieganu şi l-a repus în drepturi.
Profesorul Alexandru Pop a fost absolvent al Facultăţii de Medicină din Cluj, promoţia 1921, după ce începuse studiile medicale la Budapesta. A lucrat încă din perioada studenţiei la Institutul de Anatomie Descriptivă şi Topografică condus de Profesorul Victor Papilian, apoi a fost preparator la Institutul de Anatomie Patologică, la Clinica Medicală l şi din 1925 la Clinica Chirurgicală l aflată sub conducerea Prof. Iacob Iacobovici. Urcă toate treptele ierarhice, devenind asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi, din 1933, profesor titular la catedra de Chirurgie a Facultăţii de Medicină din Cluj, în locul Prof. Iacobovici, plecat la Bucureşti. Conduce şi secţia de chirurgie a Institutului pentru Studiul şi Profilaxia Cancerului, înfiinţat în 1929. Între 1928 – 1930 face specializări în străinătate – München, Berlin, Viena, Dijon, Strasbourg, Paris. Avea o măiestrie chirurgicală deosebită, a introdus tehnici noi în chirurgia digestivă, a publicat o serie de monografii, a fost membru al Academiei Române şi membru a numeroase societăţi de chirurgie din lume (Germania, Franţa, etc.). Imediat după 23 august 1944, la cererea sa, pleacă pe frontul de Vest, ca şef al unei echipe voluntare de chirurgie, luând parte activă la operaţiunile de pe frontul din Transilvania şi Ungaria ale Armatei l. În decembrie 1948 autorităţile comuniste îl înlătură din Clinica pe care a condus-o şi organizat-o exemplar. Cel care, după indicaţiile partidului comunist, ar fi trebuit să-l înlocuiască pe Profesorul Alexandru Pop la conducerea Clinicii Chirurgicale l a fost profesorul Emil ºeposu, şeful Clinicii de Urologie din Palatul Clinicilor situat vis-a-vis de Clinica Chirurgicală l. Prof. ºeposu ar fi trebuit să fie acuzatorul Prof. Pop, aşa cum conf. Moga a fost acuzatorul Prof. Haţieganu. Acest lucru i s-a părut de neconceput Profesorului ºeposu, care, după profunde frământări, sfârşeşte tragic, sinucigându-se şi încheindu-şi astfel prematur viaţa, la 58 de ani.
Profesorul Victor Papilian, născut la Galaţi, fiul unui medic militar, cu înclinaţii muzicale şi literare (a făcut paralel cu ultimele clase de liceu şi conservatorul bucureştean, secţia vioară) a fost îndrumat de tatăl său spre medicină. Face studii strălucite la Facultatea de medicină din Bucureşti (1907 – 1916), fiind din anul lll preparator la Institutul de Anatomie al facultăţii şi numai după 1 an prosector (grad corespunzător asistentului de astăzi). Este studentul preferat al profesorilor Victor Babeş şi Gheorghe Marinescu, acesta conducându-i lucrarea de licenţă “Citoarhitectura scoarţei lobului frontal”. În 1919 devine profesor agregat, apoi titular (1923) la Catedra de Anatomie a nou createi Facultăţi de Medicină de la Cluj, fiind primul ei profesor de anatomie şi întemeietorul şcolii clujene de anatomie şi antropologie. Depune o muncă neobosită pentru formarea şi ridicarea învăţământului medical clujean în general şi a celui de anatomie în special. A fost decan al Facultăţii de Medicină în două legislaturi, 1930 – 1931 şi apoi în timpul refugiului de la Sibiu, 1941 – 1944. Preocupat de pregătirea studenţilor, publică “Manualul practic de disecţie” vol. I (1920) şi vol. II (1922). Este autorul primului “Tratat de Anatomie Umană” în limba română, publicând succesiv “Aparatul locomotor” (1923), “Angiologia şi Sistemul Nervos” (1924 – 1925) şi “Viscerele” (1946). În 1947 publică împreună cu Victor Preda, pe atunci conferenţiar la anatomie, un “Manual de Embriologie”. Face, împreună cu catedra de anatomie de la Cluj, o serie de studii de antropologie, în special asupra moţilor,stabileşte un tip antropologic caracteristic al acestora şi ajunge la concluzia că aceştia ar avea o origine celtică peste care s-au suprapus ulterior elemente dacice şi apoi romane. Nu abandonează preocupările literare şi muzicale. Devine directorul Operei Române de la Cluj (1933 – 1936), apoi al Teatrului Naţional (1936), este preşedinte al “Asociaţiei scriitorilor români din Ardeal”, scrie o serie de nuvele, romane, amintiri, piese de teatru, înfiinţează cu cvartet de muzică de cameră şi apoi o orchestră filarmonică, organizează un cenaclu literar şi muzical, colaborează la revistele literare ale epocii (Gândul Românesc, Gândirea, Familia, Lanuri, Revista Fundaţiilor Regale, etc). În timpul refugiului Universităţii la Sibiu (1940 – 1944) profesorul Victor Papilian conduce redacţia revistei „Luceafărul”. El înfiinţează o orchestră de cameră compusă din studenţi. Odată cu reîntoarcerea la Cluj ea devine orchestra medicilor.
Dotat cu o vastă cultură umanistă, cu un umor rafinat şi cu o profundă dragoste pentru poporul său, precum şi cu dorinţa de a-l lumina (organizează turnee în sate cu o formaţie dramatică studenţească), Profesorul Victor Papilian avea o orientare politică de stânga, făcea parte din partidul Social-Democrat, refuzând colaborarea cu partidul comunist. Este pensionat forţat în 1947, la 59 de ani, şi apoi cunoaşte, timp de câţiva ani, atrocităţile închisorilor politice comuniste.
Profesorul Gheorghe Buzoianu a dorit să se facă medic încă din copilărie, când l-a pierdut pe tatăl său, medic, mort de tifos exantematic în cursul primuluirăzboi mondial. Face studiile medicale la Facultatea de Medicină din Bucureşti, este extern şi intern al spitalelor bucureştene, unde – pe lângă chirurgie generală este îndeosebi atras de oto-rino-laringologie, după stagiul făcut în Clinica Prof. Meţianu la Spitalul Filantropia. Docent în chirurgie (1931), la terminarea stagiului de secundariat (timp în care a lucrat ca şef de consultaţii de oto-rino-laringologie), este chemat la catedra de oto-rino-laringologie a Facultăţii de Medicină din Cluj (1934). Înfiinţează “Biblioteca ştiinţelor oto-rino-laringologice” în care publică volumele “Vocea şi Igiena vocală” (1936), “Elemente de Otologie” (1937), “Rinologie” (1938), “Laringologie clinică” (1939), “Le traitement des meningites otiques” (Paris, Editura J.B. Boilliere et Fils 1940), “Patologia faringelui, laringelui şi traheei” (Sibiu 1941), “Lecţiuni clinice oto-rino-laringologice” (Cluj, 1948). Primele trei volume au fost premiate de Academia Română.
În prefaţa la Lecţiunile, publicate la Cluj în 1948, îşi expune crezul său profesional dar şi pe cel politic, care nu corespundea nicidecum cu cel comunist. În acelaşi an, la 47 de ani, în plină efervescenţă creatoare, este scos din învăţământ şi din clinică, făcându-i-se marea favoare de a nu fi întemniţat!
Profesorul Ion Manta şi-a făcut studiile la Universitatea din Iaşi, secţia Chimie, obţinând în 1922 titlul de licenţiat în chimie, cu menţiunea “foarte bine”. Funcţionează iniţial ca profesor de fizico-chimice la Liceul Militar şi Şcoala Normală din Târgu Mureş. Între 1925 – 1927 se specializează în Franţa, la Nancy, la sfârşitul perioadei susţinându-şi teza de doctorat, calificată cu “tres honorable”. În 1929 devine şef de lucrări la catedra de chimie biologică a Facultăţii din Cluj, ajungând în 1937 profesor titular. Devine unul din dascălii de seamă ai şcolii medicale clujene. În 1948 suferă consecinţele reformei comuniste a învăţământului, este înlăturat de la catedră (avea numai 48 de ani) şi face câţiva ani de închisoare.
Conferenţiarul Zeno Borza, absolvent al Facultăţii clujene de Medicină (1926), preparator, asistent, şef de lucrări şi apoi conferenţiar la Clinica Chirugicală I, a fost obligat în 1948, pe motive politice, să părăsească clinica în care s-a format şi a evoluat, întorcându-se la Abrud, unde s-a născut.
Nici pentru cei care nu au fost înlăturaţi din învăţământul universitar situaţia nu a fost uşoară. Au suferit presiunile ideologiei comuniste, formal au fost obligaţi să se alinieze doctrinei oficiale, singura admisă, au suferit umilinţe şi ameninţări şi au avut permanent deasupra capului riscul îndepărtării de la catedră.
Profesorul Ioan Goia, renumit pentru intransigenţa sa, supranumit şi “omul vertical”, care nu a făcut niciodată parte din nici un partid, dar care îşi spunea totdeauna deschis părerea, care a a fost făţiş împotriva regimului antonescian şi a fascismului, a trebuit să asiste, după 1948, la epurarea din clinică, fără avizul său, a peste 12 din colaboratorii săi apropiaţi şi să participe la o aşa-zisă “şedinţă de analiză a muncii” în care s-a tentat înlăturarea sa de la catedră, fiind acuzat gratuit de naţionalism, şovinism, de rasism şi de lipsă de principialitate pentru că ar fi pedepsit mai aspru pe membrii de partid (bineînţeles ai partidului comunist) şi ar fi făcut aluzii ironice privitoare la morala proletară şi la adresa diferitelor personalităţi politice. Nu l-am auzit niciodată folosind apelativul “tovarăşe”. Se adresa tuturor, medici sau studenţi cu “domnule coleg”, iar pentru noi, studenţii, era o onoare şi un imbold să ne simţim colegi cu vestitul profesor Ioan Goia.
Profesorul Victor Preda, biolog de formaţie neovitalistă, a fost şi el obligat să se alăture, formal, biologiei materialiste cu pseudosavanţi ca Lîsenco şi Olga Lepeşinskaia. Faptul că alinierea sa era formală este demonstrat de felul în care ţinea cursurile de biologie studenţilor din primul an de facultate. În plină perioadă în care genetica era stigmatizată ca o “ştiinţă reacţionară”, Prof. Victor Preda, cu talentul său oratoric şi didactic, cu claritatea şi logica extraordinară a expunerii, prezenta, în câteva ore de curs, toate cercetările şi experienţele corifeilor geneticii, de la Mendel la Weissman şi Morgan, şi apoi, într-o oră, cu argumentele şubrede pe care i le puteau procura afirmaţiile aşa-zişilor savanţi sovietici, le combătea. Cu un pic de discernământ, era clar pentru orice student care îl asculta de partea cui erau argumentele convingătoare.
În anul universitar 1955 – 1956, am avut şansa să ascult lecţiile de psihiatrie şi de psihologie ale Profesorului Eduard Pamfil. Om de vastă cultură nu numai medicală ci şi literară şi muzicală, el însuşi poet şi un strălucit interpret la chitara clasică. Profesorul Pamfil se îndepărta frecvent de la explicaţiile pavloviste, obligatorii pe atunci, ale fenomenelor psihice. În lecţia sa inaugurală, de proaspăt venit la Cluj de la Facultatea de Medicină din Timişoara, în prezenţa a numeroşi profesori şi conferenţiari clujeni şi a studenţilor anului IV, Profesorul Eduard Pamfil a avut curajul să afirme explicit că “pavlovismul nu poate explica totalitatea fenomenelor psihice”. În 1959, în urma unor cuvinte mai înflăcărate de românism spuse absolvenţilor facultăţii, este arestat, îndepărtat de la catedră şi, după câţiva ani, în care a fost şef de secţie la un spital de boli psihice din provincie este reintegrat în învăţământul universitar timişorean.
Doctorul Octavian Fodor, viitorul profesor şi academician, era ginerele profesorului Haţieganu. În 1948, când aceasta a fost îndepărtat din clinică, dr. Fodor a rămas o perioadă în clinică, dar a lucrat fără să fie plătit, motivul fiind… faptul că este ginerele profesorului Haţieganu! După 3 luni a plecat la Timişoara unde a fost încadrat ca şef de lucrări. Revine de la Timişoara în 1953 şi, cu ajutorul profesorului Goia, este încadrat la Clinica Medicală ll, de unde după doi ani trece la Clinica Medicală lll, unde fusese reintrgrat Profesorul Haţieganu.
Doctorul Emil Gherman, elev al şcolii medicale clujene, s-a dedicat ortopediei şi traumatologiei, devenind elevul preferat al profesorului Fazekaş. Şef de lucrări din 1972, devine şeful Clinicii de Ortopedie şi Traumatologie în 1975. Modest, cultivat, integru, devotat carierei sale de tămăduitor al suferinţelor omeneşti şi de dascăl, el fost un adevărat maestru pentru elevii şi colaboratorii săi. În pofida multiplelor realizări pe plan profesional şi a recunoaşterii unanime a valorii sale, dr. Emil Gherman nu a reuşit să urce dincolo de treapta de şef de lucrări din raţiuni de “origine socială”.
Şi exemplele ar putea continua cu multe alte nume din toate centrele universitare ale ţării. S-ar putea adăuga numele celor care, în plină ascensiune profesională, au fost obligaţi, din motive politice, să părăsească clinicile în care ar fi avut un viitor deosebit si care au devenit medici în diferite spitale din provincie, în care au dat dovada întregii lor capacităţi. Ar fi de asemenea de pomenit cei care din motive de origine socială nu au fost primiţi la facultăţile de medicină pe care doreau să le urmeze sau cei care, studenţi fiind, au fost arestaţi şi/ sau îndepărtaţi din universitate pentru diferite motive politice.
După furtuna iniţială, după îndepărtarea celor care nu acceptau compromisul şi după timorarea şi ameninţarea permanentă a celor rămaşi, lucrurile au început să se liniştească. Treptat, unii din cei alungaţi au fost primiţi în alte centre universitare, iar genetica, datorită evoluţiei sale vertiginoase, a fost recunoscută şi repusă, într-un târziu, în drepturi, dar niciodată nu au fost recunoscute gravele erori săvârşite conform lozincii că “partidul nu greşeşte”. Aceasta nu înseamnă că s-a renumţat la teroare, ci doar că ea era mai mascată, mai puţin evidentă. Orice încercare de abatere de la linia oficială impusă de regimul comunist era brutal sancţionată şi delictul de opinie era pedepsit pe baza unei inventate culpe penale. Se pretindea că în România comunistă, a ultimilor ani, nu existau deţinuţi politici! Deşi poate uşor atenuată, promovarea pe criterii politice, care primau asupra celor profesionale, a rămas până astăzi o moştenire a primilor ani de comunism, la care s-au adăugat apoi interesele materiale, personale sau de grup.
Pentru a încheia, mă voi întoarce la afirmaţia iniţială: „comunismul a distrus medicina românească şi i-a compromis viitorul”. Nădăjduiesc că am reuşit să demonstrez că înlăturarea celor mai buni dascăli şi medici, impunerea unei ideologii, a izolării de lumea medicală occidentală, ca şi îngrădirea libertăţilor şi a posibilităţilor de exprimare, au determinat o rămânere în urmă, dramatică, a medicinii româneşti. Iar viitorul ei este compromis pentru că, încă, nimeni nu încearcă, sau nu poate, să creeze tineretului acele condiţii de lucru, morale şi materiale, care să-l facă să fie dornic să se întoarcă în ţară, după specializările importante si necesare efectuate în străinătate!
Şcoala Memoriei 2005. Prelegeri şi discuţii de la a VIII-a ediţie a Şcolii de Vară de la Sighet (11-18 iulie 2005), editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
