Adrian Niculescu
O CRONOLOGIE A SOCIETĂŢII CIVILE ÎN ANII LUI CEAUŞESCU
25 decembrie 1968. Prima manifestaţie spontană de stradă din România comunistă. Profitând de climatul liberalizării relative, studenţii din Bucureşti colindă pe bulevarde şi cer zi liberă de Crăciun. Revendicarea lor este satisfăcută. Crăciunul, deşi nu devine sărbătoare recunoscută, va fi un timp zi liberă, dar numai pentru elevi şi studenţi, nu şi pentru „oamenii muncii“. Studenta la filologie Ana Şincai este anchetată împreună cu mai mulţi colegi.
1971-1972. După publicarea „tezelor din iulie“ proteste făţişe în şedinţele de la Uniunea Scriitorilor. Într-o întâlnire publică cu N. Ceauşescu, unii artişti (între care poetul Anatol E. Baconski şi sculptorul George Apostu) protestează deschis împotriva minirevoluţiei culturale declanşate prin tezele din iulie. Aflat în străinătate, scriitorul Nicolae Breban demisionează din funcţia de membru supleant al C.C. al P.C.R.
Octombrie 1971. „Ostinato“, primul roman „disident“ al lui Paul Goma, apare în târgul de carte de la Frankfurt, editat de prestigioasa editură „Suhrkampf“ din Germania, în traducerea Mariei Tereza Kerschbaumer, cea care şi încercase să treacă manuscrisul peste graniţă. Reacţii violente ale oficialilor români, care retrag standul românesc de la Frankfurt.
Mai 1972. Conferinţa anuală a P.C.R. Începe ascensiunea Elenei Ceauşescu, care devine supleantă în Comitetul Central. Creşte puternic cultul personalităţii la adresa lui Nicolae Ceauşescu şi a Elenei Ceauşescu.
Martie 1974. Nicolae Ceauşescu devine preşedinte al R.S.R., funcţie nou creată care schimbă practic forma de guvernământ a statului. Ceauşescu se prezintă în portretele oficiale cu sceptru şi eşarfă.
Mai 1974. Sub pretextul „crizei petrolului“, presa culturală şi chiar cea de partid sunt puternic amputate. Periodicele îşi reduc formatul şi numărul paginilor la mai puţin de jumătate.
Noiembrie 1974. Al XI-lea Congres al P.C.R. Elena Ceauşescu ajunge în vârful ascensiunii sale, la care va rămâne până la Revoluţie (prim viceprim ministru, post care nu exista în Constituţia refăcută recent chiar de Ceauşescu).
1974 La Timişoara sunt arestaţi câţiva tineri scriitori germani (William Tötök, Helmut Frauendorfer, Johann Lipit) care citesc într-un cenaclu literatură nonconformistă (aşa-numitul lot „Aktiongruppe Banat“).
1974-1978. Victor Frunză redactează o „Istorie a stalinismului în România“, pe care o va publica mai târziu în străinătate. La 8 septembrie 1978 el dă publicităţii, de la Paris, prin intermediul agenţiei Reuters, o „Scrisoare deschisă secretarului general al partidului“, în care critică încălcarea drepturilor omului şi cultul personalităţii. După care se întoarce în România şi suferă toate consecinţele. Dat afară de la Academia „Ştefan Gheorghiu“, în ianuarie 1980, este obligat să părăsească ţara în direcţia Danemarca (deoarece această ţară nu cerea viză, iar Frunză a refuzat să facă orice fel de cerere de viză!).
1975-1976. Încercările de refacere a nucleelor Partidului Naţional Ţărănesc desfiinţat în 1947 sunt zădărnicite prin izolarea supravieţuitorilor aflaţi în libertate după 1964.
Februarie 1977. Încercarea de solidarizare cu „Charta 1977“ din Cehoslovacia (iniţiată de scriitorul Paul Goma) este reprimată prin reţinerea şi anchetarea celor câteva sute de aderenţi (printre care eseistul şi medicul psihiatru dr. Ion Vianu, criticul literar Ion Negoiţescu – acesta din urmă, printr-un şantaj, obligat să retracteze), prin hărţuirea sau expulzarea lor. Paul Goma este arestat în perioada martie-mai. Eliberat la protestele opiniei publice internaţionale, după o anchetă dură, i se dă voie să publice în „România literară“ o scurtă tabletă intitulată „Pământ de flori“, în care, într-o formă voalată, critică triumfalismul ceauşist manifestat imediat după cutremurul din 4 martie. Goma este, practic, expulzat din România cu destinaţia Franţa în noiembrie 1977.
Ca urmare a cazului Goma, la Paris se reorganizează L.D.H.R. („Liga pentru apărarea drepturilor omului în România“, întemeiată în ţară, în 1925, şi refăcută la Paris în 1948), secţia română a „Federaţiei internaţionale a Ligilor drepturilor omului“ (F.I.D.H.), graţie unor personalităţi precum Constantin Cesianu, Sanda Stolojan, Ioana şi Maria Brătianu, Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Matei Cazacu, Eugen Ionesco, Marie France Ionesco etc. şi care, în scurt timp, devine cea mai credibilă organizaţie românească din exil. L.D.H.R. va conduce marile manifestaţii pro-Goma de la Paris şi, până la revoluţia din 1989, va continua să se afle în fruntea tuturor protestelor anticomuniste româneşti din Occident.
1 martie 1977. Ceauşescu decretează o grotescă desfiinţare – evident, de formă – a cenzurii. În fapt, competenţele fostei „Direcţii a Presei“ sunt transferate către alte foruri mai multe la număr. Se înfiinţează „post-cenzura“, care deschide, practic, poarta delaţiunii literare.
31 mai 1977. Protest împotriva demolării Bisericii Enei din Bucureşti. După cutremurul din 4 martie, Ceauşescu face primele demersuri pentru construirea unui nou centru administrativ din Bucureşti (viitoarea Casă a Poporului şi zona aferentă), ceea ce duce de-a lungul anilor la demolarea unui întreg cartier istoric al Bucureştiului.
Tot în cursul anului 1977, istoricul Vlad Georgescu iniţiază o mişcare de disidenţă prin scrisori adresate lui N. Ceauşescu şi făcute publice prin intermediul postului de radio „Europa Liberă“. Declarat „element antisocial“, este arestat; oficial se spunea, „la cererea B.O.B. (Biroul Organizaţiei de bază a P.C.R.) şi a C.O.M. (Comitetul Oamenilor Muncii)“ din Institutul de Studii sud-est europene. Imediat după eliberarea din închisoare şi încă „tuns chilug“, Vlad Georgescu, împreună cu Mihai Botez şi alţi câţiva intelectuali, plănuiesc să înfiinţeze şi în România o „universitate volantă“, după modelul cehoslovac. Academicianul Octav Onicescu (1892-1984), matematician, este singura mare personalitate ştiinţifică ce şi-a asumat riscul de a fi rector al acestei instituţii de opoziţie. Vlad Georgescu va fi pus în situaţia de a părăsi ţara în anul 1979. Mai întâi codirector (1981-1982), din 1982 şi până la suspecta şi năpraznica sa moarte, din 1988, va fi director al postului de radio „Europa Liberă“.
2 august 1977. Greva a 10.000 de mineri, începută la Lupeni şi extinsă apoi în toată Valea Jiului, durează câteva zile. Activiştii comunişti sunt ţinuţi ostatici, până când vine la Lupeni N. Ceauşescu, care este huiduit. Greviştii protestează împotriva noii legi a salariilor şi a pensiilor, împotriva proastei asistenţe medicale şi juridice, împotriva slabei aprovizionări tehnice şi alimentare. Liderii grevei sunt deportaţi. Ulterior, sute de mineri sunt mutaţi la alte mine din ţară şi înlocuiţi cu soldaţi. În rândul minerilor aduşi în mină se înregistrează numeroase dezertări.
Noiembrie 1977. În chiar ziua sosirii lui Paul Goma la Paris, Monica Lovinescu este obiectul unui grav atentat, operat de persoane de origine arabă. De la aeroport, Paul Goma este dus direct la căpătâiul patului de spital în care zăcea doamna Lovinescu. De bună seamă, Securitatea ţinea morţiş
să-şi pună în practică teoria „braţului celui lung“.
Martie 1979. Înfiinţarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii (S.L.M.O.R.) la Bucureşti şi alte oraşe din ţară, de către dr. Ionel Cană şi ing. Gheorghe Braşoveanu. Iniţiatorii mişcării şi membrii ei, estimaţi de către revista sindicatului socialist francez C.F.D.T. la circa 2.000, sunt izolaţi şi arestaţi.
1979. Muncitorul Vasile Paraschiv din Ploieşti, una din figurile proeminente ale S.L.O.M.R., protestatar încă din anii ’60, este arestat şi supus unui tratament psihiatric. Ajuns la Paris, la presiunea sindicatelor franceze, este expertizat de o comisie de psihiatri care infirmă diagnosticul Securităţii române. La revenirea în ţară, Paraschiv este întors de la frontieră, fiind nevoie de o nouă campanie sindicală ca să fie reprimit. Hărţuirea, arestările, internările şi violentările la care este supus tenacele disident continuă neabătut până în 1989.
12 iunie 1980. Scrisoare de solidarizare a muncitorului clujean Iulius Filip către Sindicatul „Solidarnosc“ din Gdansk. Filip este arestat şi condamnat la închisoare pentru „uneltire contra orânduirii sociale“.
18 septembrie 1980. Un grup de 22 de scriitori comunişti este primit în audienţă de N. Ceauşescu, căruia îi cere desfiinţarea Uniunii Scriitorilor, pe care o consideră „reacţionară“ şi „vândută Occidentului“. Este cerută de asemenea dizolvarea Comitetului de partid de la Uniunea Scriitorilor şi formarea unei „Uniuni a Scriitorilor Comunişti“.
13 octombrie 1980. Nicolae şi Elena Ceauşescu convoacă la Comitetul Central 102 scriitori – membri şi nemembri de partid. Intervenţii foarte critice din partea unor scriitori la adresa amestecului partidului în literatură, a raţionalizării hârtiei şi a campaniilor de defăimare din revista „Săptămâna“. Nicolae Ceauşescu dispune, pe de o parte, înteţirea cenzurii şi dizolvarea Comitetului de partid al scriitorilor, şi, pe de alta, plafonarea veniturilor scriitorilor activişti.
3 iulie 1981. Comitetul Central al P.C.R. impune o conducere obedientă a Uniunii Scriitorilor, peste opţiunile Consiliului de Conducere ce fusese ales cu 10 zile înainte, la congresul Uniunii Scriitorilor.
1980-1982. Afacerea „Meditaţiei Transcendentale“. Esteticianul Andrei Pleşu şi alţi numeroşi intelectuali sunt daţi afară din slujbe. Este desfiinţat Institutul de Pedagogie, deşi iniţiatorul mişcării transcendentale fusese primit oficial în ţară, iar activităţile sale, desfăşurate în sediul Institutului de Pedagogie, se produceau cu ştirea autorităţilor.
Aprilie-august 1982. La Paris, afacerea Virgil Tănase. Autor printre altele al unui răsunător articol intitulat „Ceauşescu I, primul rege comunist al României“, apărut în 1982, în revista „Actuel“, Tănase dispare timp de mai multe luni de la domiciliul din Paris. Afacerea, care a făcut vâlvă în Franţa, a reizbucnit la 30 august 1982, când Tănase a reapărut. Tenebroasa afacere s-a îmbogăţit cu alte elemente, devenind din „afacerea Tănase“, „afacerea Tănase-Ierunca-Goma“, în fapt, o tentativă complexă a Securităţii, coordonată de gen. Pleşiţă (anchetatorul personal al lui Paul Goma!), de a-i ucide pe cei trei opozanţi români. Operaţia a fost zădărnicită de către serviciile de siguranţă franceze. Lui Matei Pavel Haiducu, până atunci simplu spion economic, i se ceruse de la Bucureşti eliminarea fizică a lui Virgil Tănase. Haiducu s-a predat autorităţilor franceze, dezvăluind şi planul de suprimare a lui Virgil Ierunca şi Paul Goma. Afacerea respectivă a făcut înconjorul lumii şi, obiectiv, a servit la discreditarea pe scară largă a regimului Ceauşescu.
August 1982. În plină afacere Tănase, preşedintele Franţei, François Mitterand îşi anulează public o vizită în România. În timpul unei conferinţe de presă, afirmă că refuzul său se datorează repulsiei de a cauţiona un tiran. Este prima – şi mult timp avea să fie şi singura – manifestare de acest gen a unui şef de stat în legătură cu Ceauşescu.
1982-1983. Tânărul inginer Radu Filipescu distribuie mii de manifeste împotriva lui N. Ceauşescu în cutiile poştale ale blocurilor din Bucureşti. Este condamnat la 10 ani de închisoare şi internat la penitenciarul Aiud. Pentru eliberarea sa se declanşează o amplă acţiune internaţională.
1982-1989. După ce a produs şi difuzat câteva texte în samizdat, Doina Cornea, profesoară la Facultatea de Filologie din Cluj, adresează lui Nicolae Ceauşescu numeroase scrisori deschise, prin presa şi posturile de radio din Occident, analizând critic întreaga politică socială, economică şi culturală a dictatorului. În jurul protestului Doinei Cornea se solidarizează câteva zeci de intelectuali şi muncitori.
Alte scrisori sunt adresate periodic lui N. Ceauşescu de Ion (Oni) Brătianu, fiul ultimului preşedinte al P.N.L., Constantin I.C. Brătianu.
1983. Dumitru Iuga, tehnician la Televiziunea Română, organizează împreună cu alţi şase tineri „Mişcarea pentru libertate şi dreptate socială“. Sunt condamnaţi, sub învinuirea de „complot împotriva orânduirii sociale“ la pedepse de până la 10 ani de închisoare, pe care le execută la penitenciarul Aiud.
În anii ’80, împărţirea de manifeste îmbracă forme extrem de originale: valize de carbid care explodează, câini îmbrăcaţi în lozinci, lipire de manifeste în cabinele de telefon, aruncare de manifeste de pe terasele blocurilor, lozinci scrise pe ziduri etc. (Ion Ilie din Piteşti, Florin Vlăsceanu, Pavel Vechio, Victor Totu din Târgovişte, Gherghina, Nicolae Ionel şi Ion Drăghici din Bucureşti şi mulţi alţii sunt condamnaţi la închisoare între 6 şi 10 ani).
Februarie 1983. Expulzarea ziaristului francez Bernard Poulet, de la cotidianul socialist „Le Matin“. Bătut crunt de „ţigani“ (cum avea să i se spună la Miliţie), la Ploieşti, după încercarea de a-l intervieva pe sindicalistul liber Vasile Paraschiv. Afacerea are un mare ecou în Franţa. Poulet este arătat, cu 11 puncte de sutură la cap, pe toate canalele de televiziune.
La 1 aprilie 1983, ca urmare a apariţiei unor texte în samizdat, intră în vigoare în România, „legea declarării maşinilor de scris“. De acum înainte, au drept să posede maşină de scris numai cei ce deţineau o licenţă specială, eliberată la miliţie, de genul brevetului port-armă. Toţi deţinătorii sunt obligaţi să se prezinte la miliţie cu maşina şi să lase o probă cu amprentele literelor. Cu aceeaşi ocazie sunt retrase de pe piaţă toate maşinile de scris.
1981-1983. Printre primele texte în samizdat din România se numără revista „Elenpontok“ (din care se cunosc 12 numere), publicată de către un grup de intelectuali maghiari grupaţi în jurul lui Szöcs Géza. Largi extrase din revista „Elenpontok“, ajunsă în Occident, sunt publicate de exilul românesc, în revista „Alternative“ (editura „Maspero“, Paris, cea care se ocupa cu urmărirea în amănunt a realităţilor lumii comuniste) şi difuzate înapoi, către ţară, prin postul de radio „Europa Liberă“.
2-3 august 1983. La consfătuirea pe probleme ideologice, Ceauşescu critică dur filmul „Faleze de nisip“ de Dan Piţa, după romanul lui Bujor Nedelcovici, şi reeditează „revoluţia culturală“ prin aşa-numitele „teze de la Mangalia“.
Primăvara 1984. Începe aplicarea proiectului de demolare pe scara largă a oraşului Bucureşti şi edificarea aşa-numitului „Centru Civic“, proiect condus cu brutalitate până în ultima zi a regimului comunist – 22 decembrie 1989.
Martie 1985. Se creează la Paris, din iniţiativa arh. Ştefan Gane, Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Monumentelor şi a Siturilor (ansamblurilor) istorice din România. Manifestul iniţial este semnat de: Mihnea Berindei, Antonia Constantinescu, Matei Cazacu, arh. Matei Beldiman, Mihai Korne. Curând, multe alte personalităţi aveau să li se alăture. Ştefan Gane a denunţat organizaţiilor internaţionale (UNESCO, ICOMOS) demolările sălbatice din România. Acţiunile sale s-au desfăşurat până în 1988 (data decesului lui Ştefan Gane). Nu putem lăsa nesemnalat faptul că secretarul de atunci al UNESCO; dl M’ Bow, a refuzat să ia act de sesizările sale insistente.
Iulie 1985. Este permisă plecarea din ţară, în aceeaşi zi, a preotului Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi a scriitorului Dorin Tudoran, după ani de proteste şi de continuă hărţuire de către Securitate. Dorin Tudoran a dus câţiva ani o luptă cu organele de partid şi de Securitate, denunţând impostura favoriţilor regimului şi imixtiunilor lor în viaţa scriitoricească. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fost deţinut politic (1948-1964), devenit preot după ieşirea din închisoare, începe în 1977, în biserica Seminarului Teologic din Bucureşti, un şir de predici incendiare, care aveau să apară ulterior în exil sub titlul „Scrisori către tineri“. În 1979, legat, între timp, şi de mişcarea sindicalismului liber (S.L.O.M.R.), este condamnat la 10 ani de închisoare. Supus la tortură şi la un tratament deosebit de dur, este eliberat la unanimele proteste internaţionale venite din partea Bisericilor, a statelor occidentale, în special S.U.A. Hărţuit şi cu domiciliul supravegheat, în 1985 i se permite plecarea din ţară. O dată cu sosirea în Occident, a devenit unul din liderii exilului românesc şi a fost imediat primit şi de preşedintele S.U.A., Ronald Reagan.
Octombrie 1985. Mihai Botez, intrat el însuşi în disidenţă deschisă la finele anilor ’70, în relaţie cu prietenul său Vlad Georgescu, la cea de-a 35-a cerere de viză primeşte, spre surpriza tuturor, permisiunea să participe la un congres internaţional la Madrid. Paşaportul îi este înmânat fără talonul de intrare în ţară. Evident, regimul spera să se descotorosească de incomodul disident. Mihai Botez, însă, decide să se întoarcă la Bucureşti. În timpul sejurului, a făcut declaraţii incendiare şi a răspuns la numeroase interviuri la Paris (Europa Liberă, TV Antenne 2 etc.). La întoarcerea în ţară, cu o zi înainte de cea oficial anunţată, este arestat administrativ timp de 48 de ore pe aeroportul Otopeni. Difuzarea interviurilor şi a declaraţiilor avea să urmeze abia după ce Botez a fost eliberat. Următorii ani îi va petrece sub o sporită supraveghere a Securităţii.
17 noiembrie 1985. Este ucis în arestul Securităţii din Bucureşti inginerul şi poetul Gheorghe Ursu, aflat de mai multe luni în anchetă pentru textul unui jurnal intim scris pe parcursul a 15 ani şi pentru scrisori trimise postului de radio „Europa Liberă“.
16 februarie 1987. Mişcare de protest la atelierele Nicolina din Iaşi, în chiar „Ziua Ceferiştilor“, urmată de o manifestaţie a studenţilor din Iaşi, pe străzile oraşului.
Martie 1987. Alegerile pentru ceea ce avea să fie ultima Mare Adunare Naţională. Pentru prima dată în istoria comunistă, în judeţele Harghita şi Covasna se recunosc rezultate de „numai“ 93%, dovadă a unei mult mai serioase opoziţii.
În baza principiului-farsă al „candidaturilor multiple“, fostul fruntaş al tineretului P.N.Ţ. din anii ’40, inginerul Ion Puiu, anunţă că doreşte să-şi depună candidatura în circumscripţia nr. 1 („23 August“), la concurenţă cu
N. Ceauşescu. Motiva candidatura prin accea că era „cunoscut“ în circumscripţie, dat fiind că petrecuse 17 ani în închisoarea Jilava aflată pe teritoriul acesteia. Este arestat pe scările Tribunalului Municipal, când încerca să-şi înregistreze candidatura. Cazul său este pe prima pagină în „Le Monde“ şi cunoaşte o largă popularizare în mass media internaţională.
Mai 1987. Vizita istorică a lui Gorbaciov în România. Pentru întreaga lume devenea clar că tronul lui Ceauşescu se clatină. Cu ocazia vizitei, matematicianului disident Mihai Botez i se notifică transferul obligatoriu de la Centrul de Calcul al Universităţii Bucureşti la Centrul de Calcul judeţean Tulcea.
În anii de după 1984, în Bucureşti continuă demolările pe scară largă. Odată cu întreg cartierul Izvor-Uranus, au căzut victime zeci de monumente istorice precum mănăstirea Văcăreşti, bisericile Cotroceni, Pantelimon, Sfânta Vineri, Sfântul Spiridon Vechi, Oltea Doamna, Spitalul Brâncovenesc, Teatrul de Operetă etc. În paralel, mari lucrări de „amenajare“ a râului Dâmboviţa. De fapt, o simplă mascare, întrucât partea poluată a râului n-a fost decât canalizată şi se scurge pe sub albia artificială cu apă limpede.
1987. Partidul Naţional Ţărănesc, aflat în ilegalitate, este afiliat de liderul său, Corneliu Coposu, la Internaţionala Creştin Democrată.
15 noiembrie 1987. Manifestaţie muncitorească la uzinele „Steagul Roşu“ din Braşov, în ziua alegerilor locale. Mii de persoane traversează oraşul scandând lozinci, apoi devastează sediul comitetului judeţean de partid, pe faţada căruia scriu lozinci anticomuniste. 61 de muncitori sunt arestaţi, condamnaţi şi expulzaţi în tot atâtea oraşe din ţară. Solidarizare cu braşovenii a Doinei Cornea şi a fiului său, Leontin Iuhas, a unui grup de studenţi (Marian Bia, Lucian Silaghi) şi a unor sindicalişti din Zărneşti (Mihai Torje, Marin Brâncoveanu, Marian Lupou), care sunt cu toţii arestaţi şi anchetaţi.
August 1988. După ce în 1985 fusese interzisă pentru un grupaj de poezii din revista studenţească „Amfiteatru“, copiate de public în mii de exemplare, poeta Ana Blandiana îşi pierde din nou dreptul de a publica, în urma unei parodii a lui N. Ceauşescu, conţinută într-o carte pentru copii.
Septembrie 1988. Incendierea unui arc de triumf din faţa Pavilionului expoziţional de lângă „Casa Scânteii“, care purta efigia lui N. Ceauşescu. Pe statuia lui Lenin din Bucureşti sunt scrise lozinci anticomuniste şi lângă ea sunt aprinse anvelope de automobil.
Toamna 1988. Planul de demolare al lui Ceauşescu se extinde şi la sate. Şapte până la opt mii de aşezări rurale din cele 13.129 câte număra România sunt destinate aşa-zisei „sistematizări“. Planul cuprindea, în mod evident, şi un număr proporţional de sate maghiare şi germane din România. Aceasta a generat o imensă mişcare de protest, fără precedent, în străinătate. Din planul lui Ceauşescu, din fericire, nu s-a realizat decât demolarea a circa 100 de aşezări, concentrate în marea lor majoritate în jurul Bucureştiului.
În octombrie 1988, graţie unei vaste sensibilizări internaţionale, se creează la Bruxelles Operaţiunea „Villages Roumains“ (iniţiator – ziaristul de la TV belgiană francofonă Paul Hermant, realizator al unui extraordinar reportaj clandestin despre viaţa din România şi a unui emoţionant interviu, difuzat în multe ţări, cu Doina Cornea, intitulat „Desastre rouge“, ajutat de mai mulţi exilaţi români ca Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu etc.). Operaţiunea consta dintr-un plan de „adopţiuni“ unilaterale de localităţi din România de către localităţi din străinătate.
În anii 1988-1989, Radu Chesaru, Geo Asavei şi zeci de tineri bucureşteni împart manifeste. Sunt arestaţi şi anchetaţi până la 22 dec. 1989.
26 ianuarie 1989. Arestarea a 3 redactori de la ziarul „România Liberă“ (Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă şi Anton Uncu) şi a unui tipograf (Alexandru Chivoiu) care pregătiseră o publicaţie ilegală, „România“, cu articole anticomuniste.
2 martie 1989. Tânărul Liviu Babeş din Braşov îşi dă foc pe o pârtie de schi de la Poiana Braşov, strigând lozinci anticomuniste.
6 martie 1989. „Scrisoarea celor şase“ (foşti membri ai nomenclaturii de partid), care acuză pe N. Ceauşescu de deturnarea idealurilor comuniste.
17 martie 1989. Publicarea în „Libération“ a unei scrisori-pamflet semnată de Mircea Dinescu. Poetul este exclus din partid, dat afară din serviciu şi arestat la domiciliu. Este apărat printr-o scrisoare deschisă a mai multor colegi, printre care Geo Bogza, Ştefan Augustin Doinaş, Mihai Şora, Andrei Pleşu.
August 1989. Publicarea în Occident a unei scrisori foarte critice a poetului Dan Deşliu, care este şi el arestat la domiciliu.
În vara anului 1989 sunt arestaţi şi anchetaţi fizicianul Gabriel Andreescu din Bucureşti, scriitorii Dan Petrescu, Liviu Antonesei şi Liviu Cangeopol din Iaşi, care s-au manifestat prin scrisori trimise în Occident şi prin interviuri radiofonice la „Europa Liberă“ contra dictaturii lui
N. Ceauşescu.
14 decembrie 1989. O manifestaţie anti-Ceauşescu, care are loc la Iaşi, este împrăştiată, iar organizatorii (Cassian Maria Spiridon, Ştefan Prutianu, Titi Iacob şi alţii) sunt arestaţi.
15 decembrie 1989. Începe la Timişoara revoluţia tinerilor, soldată cu zeci de morţi şi sute de răniţi şi arestaţi. La 20 decembrie Timişoara se declară oraş liber.
21 decembrie 1989. În urma spargerii mitingului organizat de
N. Ceauşescu, revoluţia se continuă la Bucureşti şi în alte oraşe din România (Cluj, Sibiu, Braşov). La 22 decembrie, în faţa a sute de mii de protestatari, Nicolae şi Elena Ceauşescu fug cu elicopterul, fiind arestaţi, apoi executaţi, trei zile mai târziu, la Târgovişte. Puterea este preluată de Frontul Salvării Naţionale, care instaurează o tranziţie neocomunistă. Revoluţia a fost plătită cu preţul a peste 1.100 de vieţi omeneşti.
Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârşit de sistem, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2003
