Interviu realizat de Diana CORCAN
Ana Blandiana este numele literar al Otiliei-Valeria Coman, născută la Timişoara, la 25 martie 1942.
Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Universitat Heidelberg, DAAD Berlin.
Cărţile sale au apărut în traducere la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Spania, Portugalia, Rusia, Ungaria, Olanda, Israel, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, Vietnam, China, Coreea de Sud.
Interdicţii de publicare: 1959-1964, 1985, 1988-1989.
În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între anii 1991-2001. Este fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care, sub egida Consiliului Europei, organizează la Sighet Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.
Este membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie “Stephane Mallarme” şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
– Aţi făcut un lucru inestimabil împreună cu domnul Romulus Rusan. Sighetul, ca mărturie, este un bastion al memoriei vii. Ar putea fi concepută o Românie actuală fără muzeul de la Sighet?
– Speranţa mea e că răspunsul corect la întrebarea dumneavoastră este negativ. Şi asta nu numai pentru că afluenţa vizitatorilor la Memorial este neobişnuit de mare (de exemplu, în luna august a acestui an au fost mai mult de 1.200 de vizitatori pe zi) sau numai pentru că, fiind vorba de primul memorial al victimelor comunismului din lume, oferă României o prioritate absolută, ceea ce nu i se întâmplă prea des acestei ţări. Dar, mai ales, cred că România nu poate şi nu trebuie concepută fără această instituţie a memoriei, pentru simplul motiv că, dacă nu va avea puterea să-şi descopere, să-şi înţeleagă şi să-şi asume trecutul, nu va înţelege nici reziduurile lui din prezent, nici riscurile lui din viitor.
– Vă rog să ne vorbiţi puţin despre Şcoala de Vară de la Sighet, care are un rol decisiv în calitatea ei de vector de condensare şi transmitere a adevărului istoric privind victimele comunismului.
– În primii ani de după ’93, anul demarării proiectului sub egida Consiliului Europei, la Sighet aveau loc mari simpozioane (cu câte 250 – 300 de participanţi), la care veneau istorici, subiecţi, martori, victime sau chiar eroi ai istoriei celor 45 de ani de comunism. Cele 10 volume masive ale “Analelor Sighet” reprezintă editarea acestor analize şi mărturii. În curând, ne-am dat seama că, în timpul acestor impresionante şi adesea patetice întâlniri, ne spuneam unii altora lucruri pe care le trăisem, le ştiam în principiu, iar acum le descopeream doar accentele şi dimensiunile, în timp ce, pe lângă sala în care noi vorbeam, treceau tineri care nici măcar nu bănuiau că acele evenimente şi tragedii avuseseră loc.
Am avut revelaţia că odată cu dispariţia biologică a generaţiei celor care fuseseră deţinuţi politici sau deportaţi, sau persecutaţi în fel şi chip, toate aceste drame vor dispărea odată cu ei, în timp ce pentru generaţiile următoare toate acestea vor fi la fel de necunoscute, de indiferente şi de ireale ca şi cruciadele sau ca războaiele napoleoniene. Aşa s-a născut ideea Şcolii de Vară, care a ajuns anul acesta la cea de a XIII-a ediţie. În primii unsprezece ani, participanţi erau adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani (eu sunt cea care am stabilit limitele de vârstă, amintindu-mi, din propria mea adolescenţă, de faptul că aceasta a fost perioada de cea mai intensă acumulare intelectuală şi emoţională; tot ce am citit, tot ce am aflat, tot ce m-a impresionat atunci a rămas întipărit în mine pentru toată viaţa). În ultimii doi ani, elevilor li s-au alăturat şi profesori de istorie, pentru că – în măsura în care studiul represiunii comuniste a fost introdus în manualele şcolare, chiar dacă doar facultativ – va fi nevoie de profesori care să o poată preda. De altfel, prin prezenţa profesorilor se petrece şi o multiplicare a efectului informaţiilor şi a ideilor dobândite. Conferenţiarii sunt specialişti în istoria comunismului din diverse ţări europene, occidentale şi de est, şi din Statele Unite. Însă din România şi din fostele ţări comuniste conferenţiază nu numai specialişti, ci şi personaje ale evenimentelor, membri “Solidarnosc” din Polonia, membri ai Cartei ’77 din Cehoslovacia, dizidentul rus Vladimir Bukovski. Rector al Şcolii de Vară este Stephane Courtois, marele istoric francez, autorul “Cărţii Negre a Comunismului”. În ceea ce priveşte selecţia participanţilor – şi în cazul elevilor, şi în cazul profesorilor, se face prin concurs.
– Citeam într-un interviu pe care l-aţi dat în 2009 că nu aţi reuşit, timp de 2 ani la rând, să determinaţi apariţia anunţului privitor la concursul pentru Şcoala de Vară de la Sighet în nici un ziar cu tiraj naţional. Pentru un intelectual ca dumneavoastră, şi în poziţia dumneavoastră, astăzi mai există vreun fel de cenzură?
– Cenzura nu mi se aplică mie în mod special. Ea este de un ordin mai general şi mai nociv: este cenzurat tot ce nu este senzaţional, tot ce nu conţine germenele unui scandal de presă. Cum la Şcoala de Vară de la Sighet nu se produc nici bătăi, nici furturi, nici violuri, nici crime, ea este neinteresantă din punct de vedere publicistic. Asta este una dintre explicaţii. Cealaltă ar fi aceea că pedigree-ul mogulilor presei nu prea rimează cu ideile şi concluziile Memorialului. De altfel, la Şcoala de Vară de la Sighet nu se vorbeşte doar despre istoria comunismului, ci se încearcă – şi cred că se şi reuşeşte – o contracarare a spălării creierelor tinere prin entertainment şi amestecul “artistic” de violenţă şi kitsch.
– Sunteţi cea mai importantă şi influentă voce a societăţii civile din primul deceniu de după Revoluţia din Decembrie 1989. Aţi subliniat, la vremea respectivă, atât somnul “degenerant”, cât şi tăcerea vinovată care i-a urmat. Aţi putea aprecia dacă, la nivelul societăţii civile, astăzi, e vorba de un regres de conştiinţă sau dimpotrivă?
– Nu ştiu dacă se poate vorbi despre un regres, chiar dacă există o evidentă scădere de intensitate. În mod evident, oamenii implicaţi sunt mai puţini (cine ar fi în stare să-şi imagineze azi o jumătate de milion de oameni ieşind în stradă ca să ceară “reformă şi adevăr”, aşa cum se întâmpla în deceniul 9, la chemarea Alianţei Civice?), dar există mai multe ONG-uri de mici dimensiuni (Alianţa Civică avea în momentele de vârf 100.000 de membri), care lucrează punctual, dedicate unor probleme mai concrete, de ordin mai puţin general. Multe dintre ele se dedică unor teme de asistenţă socială, altele, ca excepţionala “Salvaţi Bucureştiul”, se implică în catastrofalele probleme de urbanism ale Capitalei, iar altele în probleme de mediu.
– Există destule cărţi-document pe piaţa editorială, suficiente informaţii privitoare la criminalitatea regimului comunist. A existat destul timp precumpănitor. Întotdeauna a rămas în echilibru balanţa între “credinţă” şi “necredinţă”. De ce?
– Nu înţeleg prea bine întrebarea. Este vorba despre credinţa în ideile comunismului care ar persista în pofida dezvăluirii şi dovedirii crimelor comunismului sau este vorba despre faptul că aceste crime, pur şi simplu, nu sunt crezute? Credinţa în ideile comunismului continuă să existe la o anumită parte a intelighenţei occidentale, care, întotdeauna, orice ar fi aflat că se petrece în URSS sau în ţările din Est, consideră că e vorba doar de o defectuoasă aplicare în practică a unor idei teoretice corecte şi perene. E adevărat că această parte este din ce în ce mai mică, dar la fel de adevărat este că acelora care au crezut, chiar dacă nu mai cred, în aceste idei nu le face plăcere să descopere crimele care s-au săvârşit în numele lor. La noi, adeziunea ideologică a fost totdeauna aproximativă. Cu rare excepţii, adeziunea la comunism a fost mai mult o chestiune de oportunism decât una de convingeri. Deci, a fost uşor ca vechii activişti, securişti să se transforme în noii capitalişti, iar oportunismul în oportunităţi. Dar, evident, nici acestora nu le place să se vorbească despre tragedia şi crimele în care au fost implicaţi, dacă nu ca actori, cel puţin ca beneficiari. În ceea ce priveşte tinerii – şi răspund, astfel, la a doua accepţie a întrebării – ei nu ştiu, n-au aflat, pentru că nu citesc sau, pur şi simplu, nu îi interesează. Dar, şi într-un caz şi în altul, este vorba de o deficienţă de cultură care capătă grave dimensiuni psihologice şi chiar filosofice: necunoscând şi neînţelegând istoria de dinaintea lor, ei nu înţeleg însăşi noţiunea de istorie, trăiesc doar clipa – veselă sau tristă, violentă sau placidă – suspendată într-un neant în care, aşa cum nu există trecutul, nu există nici viitorul. Ei nu cred în ceea ce s-a întâmplat înainte de naşterea lor, pentru că nu cred în nimic, şi asta deoarece le lipseşte educaţia necesară încrederii şi credinţei. Cu un secol, două, trei în urmă, tinerii credeau în ceea ce credeau şi părinţii lor şi, astfel, viaţa lor se desfăşura după reguli neschimbate de la o generaţie la alta. Acum, când totul s-a schimbat, şi continuă să se schimbe, când noţiuni ca tradiţia, respectul pentru cei în vârstă, sentimentul de apartenenţă la o familie, la o regiune, la o ţară sunt citate cel mult ironic, verbul a crede îşi pierde conţinutul, iar în lipsa modelelor (sau a înlocuirii lor cu VIP-uri) deruta tinerilor devine explicabilă şi chiar cutremurătoare. Iertaţi-mă că revin asupra întrebării mai vechi, dar iată de ce este atât de necesară şi de importantă Şcoala de Vară de la Sighet.
– Spuneaţi într-un interviu mai vechi că în orice regim totalitar există două feluri de vinovaţi: cei vinovaţi pentru ce au făcut şi cei vinovaţi pentru ce nu au făcut. De la această ultimă categorie v-aţi fi aşteptat să facă mai mult după 1989?
– Ei au fost cei care s-au strâns în Piaţa Universităţii şi au fost vânaţi de “mineri”, ei au fost membrii Alianţei Civice, strânşi – împotriva tuturor suspiciunilor şi a tuturor dezbinărilor societăţii româneşti din comunism şi din post-comunism – sub devizele “Nu putem reuşi decât împreună” şi “Solidaritatea este superlativul libertăţii”; ei sunt cei cărora li s-a datorat alternanţa la putere din 1996, fără de care nu s-ar fi putut pune problema integrării euro-atlantice. Ei sunt cei obosiţi şi deprimaţi de faptul că, în pofida paşilor făcuţi, totul trebuie să băltească în corupţie, în vulgaritate şi în indiferenţă. Se pare că da, dar în spatele predestinării nu se află nici Dumnezeu, nici Diavolul, ci setea de putere, trăgându-şi forţa din vechile structuri totalitare care acoperă ţara şi pun frână tuturor reformelor care le-ar deranja interesele.
– Încerc să formulez o întrebare gândindu-mă la un vers al dumneavoastră: “istorie cu încetinitorul”… În România, orice pas e predestinat să se facă încet?
– Este vorba de interese strict personale – legate între ele prin legături de tip mafiot şi prin tradiţii de tip securistic – opuse intereselor naţionale şi chiar intereselor partidelor în numele cărora ne conduc. “Istoria cu încetinitorul”, pe care o trăim, provine din confruntarea între forţa acestor interese şi forţa sensului de înaintare a istoriei, pe care o frânează înaintând pe contrasens.
– Poeţii sunt toţi la fel? Ce credeţi, poate exista poezie fără rigoare? Credeţi că talentul, în cazuri de excepţie, permite o disimulare? Un poet are dreptul să-şi trădeze forma de expresie? Şi mă gândesc, în primul rând, pe timpul unei dictaturi, dar şi în vreme de libertate, chiar dacă cele două aspecte sunt foarte diferite şi suportă, fiecare, alt gen de discuţii…
– Cum ar putea fi poeţii toţi la fel, când nu există doi oameni identici? De altfel, chiar de la definiţie pornind, lucrurile se diversifică. Poeţii sunt cei ce scriu poezie, dar definiţia poeziei este atât de greu de dat, încât se poate susţine că, de fapt, nu există. Cei vechi vorbeau despre poezia lirică, poezia epică şi poezia dramatică. Astăzi, noi spunem poeme şi paginilor lui Horaţiu, şi celor ale lui Rilke, şi celor ale lui Breton, şi celor mult mai apropiate de proză ale postmoderniştilor. De altfel, în dictatură sau în libertate, poetul trebuie să fie credincios nu unei forme de expresie, ci lui însuşi. Dacă scrie ode dictatorului sau prinţului, sau magnatului, el nu trădează o anumită formă de expresie (care poate fi folosită cu abilitate pe orice temă), ci îşi trădează propria demnitate şi libertate interioară, trădează flacăra care i s-a dat ca să lumineze, nu ca să fie folosită în scopuri lucrative. Nu e o problemă de artă poetică, e o problemă de caracter, iar întrebarea care se pune este dacă un poet poate rămâne poet fără să fie om.
– Permiteţi-mi să reactualizez o întrebare şi s-o introduc în parametrii sociali ai prezentului, o întrebare pe care v-o puneaţi imediat după Revoluţie, într-un poem: “Cine ezită încă să străbată singurul drum pe care-l mai avem?”. Mai e valabilă întrebarea?
– Poemul respectiv face parte din volumul “Arhitectura valurilor”, apărut imediat după Revoluţie, dar predat editurii cu mai bine de un an înainte. Versul citat este din strofa “Cine ezită încă să străbată/ Singurul drum pe care-l mai avem,/ Când prins sub roată de buldozer, iată,/ Se sparge ultimul poem/ Ca o clepsidră neînstare/ Să mai prefacă suferinţa-n timp?/ Un ţipăt putrezit de amânare/ Cerşind istorie în schimb…”. Se referă la demolări şi la revolta care rămăsese singurul drum. Dar cred că aveţi dreptate: deşi s-au schimbat atât de multe, noi continuăm să cerşim istoria în loc să o facem. Şi asta nu numai în raporturile dintre noi şi oamenii noştri politici, ci şi în raporturile dintre România şi Uniunea Europeană. Nu e fără legătură faptul că polonezii au învins comunismul în alegeri libere cu o jumătate de an înainte de căderea Zidului cu faptul că azi Polonia nu acceptă fără să crâcnească dispoziţiile Uniunii Europene, ci pune condiţii şi îşi protejează propriile interese. “Singurul drum pe care-l mai avem” acum este acela al responsabilităţii, al muncii şi al încăpăţânării de a ne aminti cine şi ce am fost, ce am avut şi ce am făcut pentru a ne putea asuma şi apăra propria definiţie, pentru ca – renunţând la complexele de superioritate şi de inferioritate pe care le trăim într-o ciudată simultaneitate – să descoperim egalitatea şi mândria de a fi în rândul lumii.
articol preluat din revista “Obiectiv cultural”
