Ana Blandiana
UN DRUM NU NUMAI SPRE TRECUT, CI ŞI SPRE VIITOR
Asemenea indivizilor, popoarele se deosebesc nu numai prin felul în care îşi trăiesc destinul, ci şi prin felul în care ştiu să şi-l pună în valoare. Polonezii au reuşit să dea nefericirii lor seculare definiţia demnităţii, evreii şi-au transformat martiriul în apoteoză. În ceea ce ne priveşte, ştiinţa potrivirii luminilor ne-a fost, din păcate, aproape întotdeauna necunoscută. Aproape întotdeauna am preferat să ne întâmpinăm oaspeţii nu cu lacrimi, ci cu pâine şi sare, şi să ne oblojim rănile în tăcere şi singurătate. Există o mare singurătate în destinul poporului român şi există o insuportabilă tăcere.
Memorialul de la Sighet se naşte din credinţa că această singurătate trebuie să înceteze. Şi ea nu poate înceta decât dacă tăcerea încetează. Cum altfel decât încercând să ne spunem – nouă înşine şi celorlalţi – ceea ce am suferit putem spera că ne vom înţelege şi vom fi înţeleşi? Şi, dacă e adevărat că dreptatea este de partea celui care suferă mai mult, cum altfel decât făcându-ne cunoscută suferinţa ne poate deveni şi dreptatea cunoscută? Cele două părţi ale Memorialului – muzeul gulagului românesc şi centrul internaţional de studii asupra comunismului – au menirea să aşeze suferinţa noastră în contextul mai larg al celei est-europene şi, ajutându-ne să ne recuperăm memoria, să completeze cu această înţelegere mozaicul la fel de dramatic al înţelegerii celorlalţi.
De la Berlin la Oceanul Pacific, popoarele căzute în boala somnului, stăpânit de convulsii şi coşmaruri, care a durat o jumătate de secol, au fost extrem de deosebite unele de altele; dar, deşi într-un moment sau altul reacţiile lor au putut fi diferite, evoluţia în nenoroc le-a fost mai mult sau mai puţin asemănătoare. În ceea ce priveşte Europa de Est, atât de fărâmiţată, de diversă şi de divergentă, atât de puţin dispusă să se lase discutată la un loc, ea are în comun nu numai boala care a străbătut-o, ci şi faptul că boala nu era congenitală, ci inoculată cu forţa. Numai o analiză comparativă a calvarului pe care toate aceste popoare l-au urcat poate descoperi rădăcinile subiective, pentru fiecare în parte, ale dezastrului, la fel de importante ca şi cauzele obiective, comune.
În cei trei ani de când a început să prindă viaţă ideea astfel structurată a Memorialului, am fost obligată în repetate rânduri să răspund nu atât întrebării „De ce un muzeu al suferinţei?” (deşi nu mă îndoiesc că sunt mulţi, şi dintre cei ce au produs suferinţa, şi dintre cei ce au suportat-o, care ar vrea să o uite definitiv), cât întrebării „De ce un centru internaţional, şi, mai ales, de ce sub egida Consiliului Europei?”. De la vulgaritatea, devenită tradiţională, a „vânzării suferinţei româneşti” până la „patriotica” grijă că o comparaţie ar putea minimaliza suferinţa românească, s-a făcut totul pentru a discredita o iniţiativă menită să ne aşeze în atenţia şi respectul celorlalţi, debarasându-ne atât de complexele de inferioritate, cât şi de cele de superioritate, care – simultane şi la fel de periculoase – ne împiedică să descoperim egalitatea unde dialogul şi înţelegerea pot în sfârşit să se producă. Pentru că, mai mult decât prin sânge, popoarele se înrudesc prin istoria pe care au îndurat-o împreună, iar problema nu este cine a suferit în aceşti 50 de ani mai mult, ci de ce am suferit cu toţii şi, mai ales, ce trebuie să facem pentru ca această suferinţă să nu fi fost în zadar.
Cât despre implicarea Consiliului Europei, ce poate fi mai firesc decât să sprijine demersul de analizare a unei perioade în care erau încălcate cu cinism cele mai vitale drepturi ale omului, nu doar pentru o minoritate (etnică, sau religioasă, sau sexuală), ci pentru covârşitoarea majoritate a unor popoare întregi? Sighetul – asemenea oricărei închisori comuniste – este simbolul încălcării de către o infimă minoritate politică – nomenclatura – a dreptului la viaţă, la libertate, la proprietate, la cuvânt pentru toţi ceilalţi. Ce poate fi mai firesc decât ca organismele europene să fie alături de cei ce vor să-şi redobândească memoria şi să-şi scrie istoria proprie, din moment ce a fi european nu înseamnă decât a face parte – „toţi diferiţi, toţi egali” – dintr-o naţiune a Europei. La Strasbourg se vine nu de nicăieri, ci dintr-o ţară anume, şi fiecare aduce cu el bagajul propriei istorii şi bunăvoinţa de a-l adăuga zestrei tuturor.
O altă întrebare care mi se pune adesea în legătură cu Memorialul este „De ce la Sighet, când au existat alte închisori mai mari, mai cunoscute şi mai îngrozitoare?”. Răspunsul, extrem de simplu, pe care l-am dat întotdeauna este: pentru că Sighetul a fost începutul. Pentru că Sighetul – de altfel singura dintre închisorile româneşti care s-a aflat, un timp, direct în administraţie sovietică, cu temniceri necetăţeni români – este locul în care, cu o claritate aproape teoretică, au fost puse în practică şi s-au demascat procedeele şi etapele represiunii: pentru ca aceasta să poată deveni cu adevărat eficientă, trebuiau mai întâi distruse elitele. La numai 2 kilometri de frontiera sovietică, Sighetu Marmaţiei a fost locul unde din prima clipă a început exterminarea elitelor politice, culturale, religioase, dar şi sociale, profesionale, morale. La Sighet au fost tăiate profilactic vârfurile de orice natură ale societăţii, eliminându-se astfel orice posibilitate de coagulare a societăţii civile.
În numele acestei societăţi civile, atât de programatic distruse şi care se reface atât de greu, Memorialul de la Sighet nu va fi o pledoarie împotriva sau pentru o anumită coloratură politică, ci pentru nevoia de adevăr şi de respect al fiinţei umane, care trebuie să aparţină tuturor. Nicio ideologie din lume nu poate justifica o crimă, iar într-o crimă politică nu-i vorba de raportul dintre dreapta şi stânga, ci de acela dintre victimă şi călău. O singură crimă etatizată poate să anuleze un stat de drept. Sighetul este simbolul importanţei şi necesităţii societăţii civile şi statului de drept, în absenţa cărora popoarele devin populaţii, iar istoria povestea incredibilă a malformării sufletului colectiv.
Memoria trebuie să fie un drum nu numai spre trecut, ci şi spre viitor. Muzeul de la Sighet va fi muzeul tuturor închisorilor româneşti de după război, al ţării care devenise în cele din urmă ea însăşi o închisoare, şi chiar al mentalităţilor în care ecoul terorii mai persistă încă. Cu durere, raţiune şi speranţă, comparându-ne în spaţiu cu cei din jurul nostru, comparându-ne în timp cu noi înşine – din trecut şi din viitor –, Memorialul de la Sighet va strânge, va prezenta şi va analiza dovezile memoriei noastre colective, transformându-le în istorie. Pentru că, în fond, ce este scrierea istoriei dacă nu exorcizarea demonilor trecutului pentru a-i împiedica să pătrundă şi în viitor?
Analele Sighet 2: Instaurarea comunismului – între rezistenţă şi represiune, Fundaţia Academia Civică, 1995
MEMORIALUL VICTIMELOR COMUNISMULUI ŞI AL REZISTENŢEI, LA MAJORAT
2011 – 18 ani de la începuturile Memorialului Sighet, primul memorial al victimelor comunismului din lume
