Romulus Rusan în dialog cu Rodica Palade
C
u ce sentimente priviţi Memorialul Sighet acum, când el a împlinit 18 ani?
Cu sentimentul că, Ana Blandiana şi cu mine, am crescut un copil care nu ne mai aparţine. El stă acum pe propriile picioare, este vizitat de sute de mii de oameni, apreciat şi uneori criticat, dar pentru tot ce face el răspundem tot noi. Într-un fel, suntem legaţi, logodiţi, căsătoriţi pentru a doua oară prin acest adolescent ajuns la majorat, dacă vreţi, la care ne gândim zi de zi, uneori noapte de noapte, de la o distanţă (650 kilometri) care ne amplifică gândurile, îngrijorările şi planurile de viitor. Căci depărtarea fizică dilată atât exaltările, cât şi angoasele…
De ce nu aţi făcut acest Memorial la Bucureşti?
Pentru a nu mai repeta motivele serioase, cunoscute (acela că Sighetul este, cronologic, prima închisoare comunistă din România şi acela că acolo au fost exterminate elitele politice, spirituale şi culturale ale României interbelice), aş putea să răspund că, pe de o parte, pentru că întâmplarea domină soarta unor sentimentali ca noi. Ni s-a părut din prima clipă că o provincie atât de originală şi primitoare ca Maramureşul îşi va exercita vraja şi asupra lucrării noastre. Şi aşa s-a întâmplat: oamenii, autorităţile, opinia publică, societatea din Sighet au fost bucuroase să ne primească. Într-un fel, voiau să exorcizeze clădirea blestemată, devenită ruină promiscuă, care în plin centrul oraşului amintea de asasinarea rituală a elitelor româneşti în anii 50 – crimă colectivă care s-a petrecut nu numai la Sighet, ci în toate închisorile din ţară. Pe de altă parte, Bucureştiul nu este un loc în care să poţi realiza ceva fără să stârneşti invidia, împotrivirea şi chiar ura celor ce se laudă că ar fi putut face ei aşa ceva, chiar dacă nici nu le-a trecut prin cap să facă. Asemenea oameni încep prin a te bârfi că ai un interes ocult în ceea ce faci; apoi îţi fac atmosferă negativă, îi stârnesc pe alţii să te împiedice, îţi scot vorbe că eşti fascist, mason sau vânzător de ţară, după care – din clipa când ai trecut peste toate aceste scorneli – se străduiesc să te îngroape în tăcere şi să afirme chiar că nu exişti.
Vă referiţi la anul 1993, când aţi început?
La 1993, dar şi la prezent. Pe câţi intelectuali de vază, pe câţi universitari (unii dintre ei vizitatori ai Memorialului sau chiar conferenţiari la şcoala noastră de vară) nu i-aţi auzit sau citit plângându-se că România nu are un muzeu al comunismului?
Că trebuie neapărat făcut unul, şi chiar la Bucureşti? Dar întrebaţi-i de ce nu au făcut ei unul până acum? De ce nu s-au ocupat cu studenţii de problemele comunismului, de crimele comunismului real, de ce au diluat analiza acestuia într-o problematică abstractă, politologică, lipsită de orice concreteţe? Iar dacă este vorba de necesitatea unui „memorial“ la Bucureşti, cunosc cel puţin două proiecte de monumente, amândouă abandonate între timp: statuia Elisabetei Rizea şi monumentul Luptătorului Anticomunist. Pentru primul dintre acestea începuse acum câţiva ani chiar o colectă publică; pentru ultimul, Constantin Ticu Dumitrescu avea aprobată finanţarea şi amplasarea în Piaţa Presei Libere (autor era sculptorul Mihai Buculei, iar execuţia tehnică se făcea la o uzină din Ploieşti). Dar totul a fost dat uitării imediat ce domnul Ticu a murit.
Există, în schimb, asemenea monumente în ţară?
Aproape nu cunosc oraş în care să nu existe unul. AFDPR a editat, de altfel, tot prin grija domnului Ticu, un album cu imaginile lor.
Aţi încercat şi dvs. să faceţi un „mic Sighet“ în Capitală?
Am încercat în mai multe rânduri, căci materialele din computer ar fi putut fi reproduse cu uşurinţă. Am încercat, oarecum enervaţi de năvala turiştilor occidentali la Casa Poporului, unde plăteau 100.000 lei vechi pentru a se extazia în faţa arhitecturii interioare, prezentată ca martor al comunismului. Am căutat, deci, sedii potrivite: fosta închisoare Malmaison (ni s-a spus că azi este proprietatea unui sindicat), un loc viran în preajma Casei Poporului (era şi el proprietate particulară). Împreună cu d-l Nicolae Noica am cerut primăriilor locuri virane pentru a construi acolo. Nu ni s-a dat nimic şi am renunţat. Pentru politicianul din Bucureşti, societatea civilă este o ficţiune bună de folosit doar în campaniile electorale.
Să ne întoarcem la intrigile anilor de început…
În 1993, când am cerut Consiliului Europei sprijinul pentru Memorial, România era încă neprimită la Strasbourg, dizgraţiată de mineriadele repetate. Când, totuşi, două comisii de experţi ai CE au venit în ţară, autorităţile le-au întâmpinat cu dispreţ şi scepticism: în Vocea României (organul oficial al Guvernului Văcăroiu) au apărut succesiv două editoriale intitulate Sacrilegiul de la Sighet şi Îţi vine să râzi!, în care se spunea cu un sarcasm gros că vrem să vindem Consiliului Europei suferinţa românească şi încă folosindu-ne de banii contribuabilului român. Soluţia, după Vocea României, era ca ruina Sighetului să fi rămas aşa cum era, ca să se poată pune acolo o floare şi să se aprindă o lumânare.
Aţi primit, totuşi, ajutorul Consiliului Europei…
Egida, da, însă nu şi ajutor logistic, cum vă închipuiţi probabil. Egida era, totuşi, foarte importantă, pentru că ne apăra de adversităţile din interior. Dimpotrivă, doamna Karin Fogg, ambasadoarea de atunci a Comisiei Europene de la Bruxelles, bine instruită de guvernanţii bucureşteni, le-a aruncat celor de la Strasbourg dosarul în faţă, spunându-le că nu poate fi acceptat, fiind vorba de un proiect partizan. „Partizan“ însemna, în acea vreme, un proiect nefesenist; drept care adversarii proiectului (cunoscut deja din presă) s-au năpustit asupra lui. Au urmat episoade oribile, care s-au propagat în cascadă. Un ziarist năimit a venit de la Berlin şi a făcut un film în care spunea că la Sighet sunt celebraţi fasciştii (un portret al Regelui Ferdinand, văzut pe un perete, era prezentat ca fiind al mareşalului Antonescu). Acelaşi ins (John Goetz, un apropiat al grupului Baader-Meinhoff) s-a adresat cu aceeaşi calomnie Fundaţiei „Simon Wiesenthal“, după ce – nota bene – îl calomniase la televiziunea germană pentru „corupţie“ şi „lipsă de combativitate“ pe însuşi Simon Wiesenthal. Nu apucam să dezminţim o calomnie într-un loc, că ea era reprodusă, ca într-un tonomat, în altă parte, de altcineva, cap de serie fiind Alexandra Laignel-Lavastine… Niciunul dintre aceşti inşi nu s-a obosit, însă, să vadă, să cerceteze, să meargă până la Sighet. Memorialul le bătea la ochi pentru că îndrăznea să adauge crimele comunismului celor datorate fasciştilor. Şi atunci atacau orbeşte, confundând cu rea-credinţă consemnarea cu omagierea, calitatea de victimă cu aceea de erou, actul de memorie cu acela de celebrare. Culmea este că, dinspre extrema dreaptă, Memorialul era la fel de atacat, acuzată fiind… influenţa finanţelor mondiale, a masoneriei, a unor forţe oculte. Un site de dată recentă spunea că imobilul Memorialului a fost construit de… George Soros, că este vizitat de câteva ori pe an de un rabin american (un fel de cenzor), că statuile marelui artist Camilian Demetrescu, donate Memorialului, sunt de fapt nişte cruci blasfemiate, sub formă de organe genitale.
Este greu să mergi printre extreme. Şi atunci, cum aţi învins atâtea adversităţi?
Am ales „lupta cea dreaptă“. N-am plecat urechea la jigniri, la ameninţări. Am reuşit să dezminţim prin muncă, având adesea senzaţia că mergem pe cuie. Am strâns tot ce am putut din memoria gulagului: 6.000 de ore de înregistrări de istorie orală (la început fiind suspectaţi chiar şi de unii dintre cei înregistraţi, care nu ne cunoşteau şi se temeau de noi, ca şi cum i-am fi invitat la o a doua anchetă). Am organizat la Sighet zece mari simpozioane (200-300 de participanţi fiecare) şi am publicat comunicările în 10 volume (Analele Sighet – în total circa 7.500 de pagini de carte). Cu alte câteva colecţii (Documente, Biblioteca Sighet, Viaţa cotidiană, Interval, Şcoala Memoriei, Ora de istorie) am completat materialul documentar. Pentru mine, cel puţin, care am citit ca editor fiecare pagină de 2-3 ori (au fost câteva zeci de mii), asta a fost ca o adevărată universitate. Adăugând între timp cele peste 90.000 de fişe de detenţie şi cele aproape 9.000 de acte de deces obţinute din arhivele oficiale, avem azi o inestimabilă mină de explorat. Cu fotografiile şi obiectele a fost mai greu. Am făcut numeroase apeluri în ziare şi mulţi le-au scos din tainiţele familiei. Astfel am reuşit ca, după punerea pe picioare a ruinei, să transformăm, din 1997 până azi, 50 dintre fostele celule de închisoare în săli de muzeu. Fiecare sală am compus-o la Bucureşti, la Centrul nostru (Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului), după care am „trecut-o munţii“ la Sighet. Totul, cu o echipă ştiinţifică extrem de redusă (4 cercetători la Bucureşti şi 2 muzeografi la Sighet, aceştia din urmă ocupându-se mai mult cu inventarierea şi conservarea exponatelor). La Sighet mai avem câţiva ghizi, supraveghetori şi paznici şi bineînţeles un manager. Nu le este nici lor uşor, căci programul Memorialului este nonstop, 7 zile pe săptămână, 363 zile pe an…
Câţi vizitatori ai muzeului sunt înregistraţi?
Numărul a crescut constant, chiar în vremuri de criză, depăşind în ultimii 2 ani câte 60.000. Dar sunt perioade, mai ales în lunile august, când vin câte 1.300 vizitatori pe zi. Ghizilor le este extrem de greu şi am introdus în plus ghidaje automate. În acele zile ai impresia că te afli într-un stup uriaş, plin cu albine care stochează memoria. Majoritatea sunt tineri. Dar şi mulţi adulţi din toate categoriile sociale (intelectuali, ţărani, muncitori). Şi mulţi, foarte mulţi turişti străini.
Aveţi programe speciale pentru tineri?
Am creat o colecţie de cărţi pentru elevi şi studenţi (Ora de istorie), ţinând cont de faptul că istoria predată în şcoli este schematică şi neatractivă. Dar – lucru cu adevărat important – începând din 1998 organizăm la Memorial o şcoală de vară cu elevi de elită (în ultimii 2 ani au participat şi 50 profesori de liceu). Este un eveniment nu numai didactic, ci şi ştiinţific, pentru că an de an publicăm contribuţiile… şi nu sunt unele oarecare, ci chiar de nivel internaţional. Printre vorbitori au fost prezenţi Vladimir Bukovski, Stéphane Courtois, Dennis Deletant, Pierre Hassner, Tom Blanton, Christian Östermann, Thierry Wolton, Anneli Ute Gabany, Leon Volovici, Libuše Valentová, numeroşi membri ai Solidarităţii, ai Kartei din Varşovia, ai Chartei 77 din Cehia, ai Oficiului Gauck… ca să mă rezum la cei veniţi din străinătate.
Sunt prelegeri urmate de discuţii extrem de antrenante, am participat şi eu ca vorbitor. Elevii se dovedesc curioşi, intrepizi, ofensivi.
De dimineaţa până seara rezistă la 9-10 ore, Şcoala este extensivă şi multidisciplinară, nu se plâng de încărcarea programului… sau a memoriei… cum e obiceiul acum. Uneori programul continuă chiar până noaptea târziu, căci oferim filme, concerte, spectacole de teatru şi recitaluri de poezie (bineînţeles, cu prezenţă facultativă). Pe scena improvizată a Celularului sau în Spaţiul de Rugăciune s-au perindat Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Grigore Leşe, Ada Milea, Dan Iordăchescu, Ioana Voicu-Arnăuţoiu, Rodica Mandache, Rodica Negrea, Dorina Lazăr, Dan Puric, iar pe ecran au rulat filme de Andrzej Wajda, Lucian Pintilie, Patrick Rotman, Lucia Hossu-Longin, Sorin Ilieşiu, Mihai Constantinescu, Erich Nussbaum.
Care este relaţia cu universităţile?
Cea mai bună este cu Universitatea din Jena, care a organizat excursii speciale şi practici ştiinţifice la Sighet şi dă teme de masterat sau de doctorat despre Memorial. Din ţară, cei mai interesaţi sunt clujenii de la Litere şi Jurnalism, care vin o dată pe an, ajutaţi de Fundaţia Memoria, filiala Cluj.
Facultăţile de istorie?
Tot clujenii, şi nu fiindcă sunt mai aproape, ci pentru că acolo există un gust mai dezvoltat pentru cercetare. Din Iaşi şi Bucureşti vin magiştrii Alexandru Zub şi Şerban Papacostea, cărora împrejurările (amândoi sunt foşti deţinuţi politici) le-au diversificat domeniul de cercetare, ilustrând cu strălucire şi istoria recentă.
Istoricii mai tineri?
Am impresia că noul curs academic i-a îndepărtat de practica de teren (deşi în vremea simpozioanelor, prin anii 90, participau cu entuziasm şi prospeţime la dezbaterile de la Sighet). Acum, când programele analitice se îndepărtează vizibil de concreteţea faptelor şi recomandă mai degrabă „competenţa“ (adică sinteza abstractă) decât „memorizarea, care încarcă memoria“ (dar oare ce Istorie poate fi aceea fără Memorie?), studenţii ajung la Sighet mai mult în expediţii personale decât în stagii pedagogice. Primim, e adevărat, multe cereri de ajutor din partea masteranzilor şi doctoranzilor, dar prin e-mail: expeditorii vor doar să se documenteze din banca noastră de date decât să facă ei înşişi cercetare aplicată. E bine şi aşa, mai bine decât să fure prin copy-paste. Unul dintre profesorii mei de liceu obişnuia să dea nota 5 câte unui coleg pe care-l prindea răsfoind în timpul tezei o carte pe sub bancă („îţi dau 5, măcar tu ştii ce şi unde să cauţi“). Lăsând gluma la o parte, riscăm să devenim, de la această a doua generaţie care a trecut în decembrie 1989 Rubiconul, un popor fără memorie, hrănit cu divertismente, vorbind limba de lemn şi dăruindu-şi toată senzualitatea Internetului.
S-a făcut, totuşi, destulă cercetare de istorie…
S-a făcut, dar polemicile din jurul ei îi întunecă sensurile. Multă vreme totul a fost blocat în arhive. Treptat, a venit un relativ dezgheţ, au apărut institute specializate, cercetarea s-a structurat, a fost publicat un raport oficial de condamnare a comunismului, dar (aici vine veşnicul „dar“ românesc) au apărut alte şi alte rapoarte (sau intenţii de a face rapoarte), încât maliţioşii au început să vorbească de o „bătaie pe anticomunism“. N-a trecut mult timp şi, motivaţi de această luptă de orgolii, unii au început să pună vina eşecului reformelor şi, implicit, a nostalgiei pentru comunism din sânul populaţiei pe seama inadecvării discursului anticomunist. Cu alte cuvinte, responsabilitatea adâncii crize sociale ar purta-o cei ce au condamnat comunismul. Acest „anti-anticomunism“ sofisticat ne invită să renunţăm la cercetarea de până acum, considerând-o tendenţioasă, propagandistică şi parţială, pentru că n-ar fi abordat, vezi Doamne, totalitarismul în ansamblul său. Ne întoarcem, deci, la situaţia imediat postdecembristă, când nu puteai deranja tabuurile comuniste, potrivit cărora „orice anticomunist este un fascist“. Cu durere observ cum ne învârtim în jurul vorbelor, în timp ce vechii nomenclaturişti, fiii, nepoţii, emulii şi epigonii lor merg înainte râzând de zâzania democraţilor. Nu vedeţi cu cât aplomb se mişcă vechii torţionari, care sfidează democraţia folosindu-i libertăţile nelimitate? „Abia aşteaptă să murim, şi până atunci neagă şi amână orice adevăr“, mi-a spus un fost deţinut politic. Iar altul, trecut prin infernul de la Aiud, şi-a amintit – făcând haz de impertinenţa cu care foştii torţionari se declară „pensionari NATO“ – cum Gheorghe Crăciun, directorul închisorii, îi biciuia pe deţinuţi cu următoarea sudalmă: „Ce mai aşteptaţi, nenorociţilor? Pe americani? Degeaba-i aşteptaţi, căci ei – dac-or veni cândva – tot cu noi vor sta de vorbă, că noi suntem gradaţi ca ei, nu nişte bandiţi nenorociţi ca voi!“.
Şi cum rămâne atunci cu „procesul de la Nürnberg“?
Aici am o remarcă de făcut. Există iluzii lansate oarecum folcloric. Aşa a fost „Vin americanii“, aşa se întâmplă şi cu „Nürnbergul românesc“. Vladimir Bukovski, plecat din 1976 în Occident, cerea, cu mult înainte de căderea comunismului, un asemenea proces. Dar, după experienţa lui în Rusia (chemarea în ajutor a lui Elţîn, urmată de reexpulzarea lui), ne-a spus câţiva ani mai târziu la Sighet: „Comunismul a fost doar oprit, nu a fost înfrânt“. Eu cred, la rândul meu (şi nu-i un joc de cuvinte), că acel ipotetic „Nürnberg“, ca şi o democratizare reală a societăţii noastre, bazată nu numai pe libertatea de care răul profită mai mult decât binele, ci şi pe dreptatea celor mulţi, n-au avut loc dintr-un motiv simplu şi evident: Războiul Rece nu s-a terminat, oprirea lui în 1989-1991 nu a dus la o pace întreagă, ci la un simplu armistiţiu, condiţionat de împăcarea provizorie a părţilor, de amnezia istoriei consumate şi de amnistierea vinovaţilor. Aşa se explică ambiguitatea în care trăim, dominaţia foştilor torţionari, care parcă abia aşteaptă momentul când fostele lor victime vor pieri. Acum, ei sunt cu sutele de mii, au pensii uriaşe, în timp ce bieţii deţinuţi, decimaţi de vârstă şi boli, au scăzut la câteva zeci de mii şi aşteaptă de 21 de ani să li se recunoască suferinţa. Cinismul s-a întins peste tot. În Ucraina, de pildă, statuilor lui Lenin le-a fost adăugată de curând una dedicată lui Stalin. Comuniştii au ridicat-o în faţa sediului lor şi, pentru că protestele n-au fost luate în seamă, a fost detonată, într-o noapte, de către autori necunoscuţi. Cred că şi la noi ar putea apărea în curând o statuie a lui Ceauşescu, pe care, în scopuri electorale, ar putea-o ridica chiar ucigaşii săi. În fond, am mai văzut la Bucureşti afişe cu Guevara şi tricouri cu Mao.
Retoric, vă întreb: cei ce au scris istoria comunismului sunt autorii morali ai revirimentului nostalgiei după comunism?
Dimpotrivă, cred că „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate deveni o formă de justiţie“. Este deviza Memorialului, datorată Anei Blandiana şi adăugată încă din 1993 proiectului trimis Consiliului Europei. Atunci când statul de drept este zgâlţâit de politicianism şi corupţie, memoria este o ancoră fermă care ne fixează în istorie. Acesta este rolul imediat, dar şi de durată al Memorialului…
Cum aţi concentrat imensa cantitate de date şi teme?
Clădirea însăşi, prin topografia ei, ne-a obligat la concizie şi sistematizare. Mare parte din celule sunt simple dreptunghiuri de 2/4 metri; uşa şi – pe peretele opus – geamul oblonit reduc spaţiul disponibil la doi pereţi. Într-un perimetru de 8 metri liniari şi pe o fâşie lată de doar 1,5 metri trebuie să concentrezi o temă monografică majoră, cum ar fi, de pildă (vezi paginile 8 şi 9) istoria anilor 1945 sau 1948, sinteza alegerilor trucate din 1947, a loviturii de stat din 30 decembrie 1947, a distrugerii partidelor politice, a comunizării armatei, învăţământului, culturii, a fenomenului Piteşti sau a poeziei din închisori. Sau a revoluţiei maghiare, a revoltei berlineze din 1993, a Primăverii de la Praga…
Abia în sălile mai mari, care nu depăşesc nici ele 4/5 metri, am putut dezvolta teme mai ample, cum ar fi Munca forţată, Demolările, Colectivizarea, Securitatea, Persecuţiile religioase, Rezistenţa din munţi.
Şi într-un caz, şi în altul am fost obligaţi să concentrăm la maximum documentarea, să armonizăm textele cu imaginile, care – în treacăt fie spus – ne-au parvenit mai mult întâmplător, dată fiind secretoşenia de care suferă securiştii şi temnicerii. S-a întâmplat ca la anumite săli să nu dispunem decât de materiale de propagandă şi atunci am compensat – ca în sala Anul 1948 – lozincăria din articolele şi pozele Scânteii, cu fragmente din jurnalele unor personalităţi care vorbesc normal, ca Rădulescu-Motru, Alice Voinescu sau Mărgărita Vulcănescu.
Cum se explică lipsa imaginilor oficiale, câtă vreme imagistica din Gulag şi Holocaust este atât de bogată? Gestapoviştii nu s-au sfiit să-şi filmeze victimele chiar în timpul execuţiilor.
S-ar putea să fie o caracteristică a felului cum ştim noi să ne ştergem trecutul, de la o generaţie la alta. Arhivele, înainte de a fi blocate, au fost şi hăcuite, dar de multe ori, documentele uzuale, fie ele pandecte juridice sau procese verbale de partid, acte de naţionalizare sau acte de moarte, n-au mai fost nici măcar trecute pe hârtie, ci consumate verbal. Aşa s-a ajuns la o realitate tragică din punct de vedere atât uman şi social, cât şi ştiinţific: falsul alegerilor din 1946 n-a fost raportat „la partid“ decât în două judeţe, sute şi mii de deţinuţi au fost asasinaţi în „trenurile morţii“, în urma unor note sibilinice ale capilor Securităţii, numărul morţilor din închisori şi lagăre este imposibil de stabilit (tocmai lucrăm la un asemenea proiect şi am găsit date plauzibile la 25.000 cazuri, ceea ce este, evident, mult inferior realităţii). Aşa se explică (dacă ajungem la anii 80) fantasmagoria cifrelor raportate lui Ceauşescu în întrecerea pentru recolte-record şi pentru titlul de Erou al marii revoluţii agrare. Aşa se explică faptul că istoricii de la CNSAS trebuie să pună cu greu ordine în haosul lăsat de securişti prin metoda ştergerii urmelor. Aşa se explică retuşurile ordinare din fotografiile de partid, în care diferite capete apăreau, erau înlocuite sau adăugate în funcţie de cota politică a nomenclaturiştilor din momentul dat. Arhivele oficiale erau, în bună parte, lipsite de credibilitate, căci erau – evident – făcute doar ca să ascundă aparenţele.
Cu ce aţi înlocuit aceste lipsuri grave?
Din fericire, în multe cazuri ne-au ajutat victimele represiunii sau familiile lor, care ne-au oferit fotografii „furate“ în timpul deportării sau al domiciliului forţat (din păcate, nu şi din închisori). Cât priveşte mărturiile, să nu uităm cele şase mii de ore de istorie orală; fragmente din ele le-am pus la dispoziţia vizitatorilor tocmai în balans cu textele în limbă de lemn din materialele oficiale. Am ataşat în bună parte dintre săli CD playere care pot fi utilizate folosind căştile.
Faţă de 1993, accesul la arhive s-a îmbunătăţit progresiv. Nu v-aţi simţit debordaţi de noua cantitate de informaţii? Cum aţi procedat?
Am revenit asupra multor săli, aşa cum arătau ele în prima lor formă. În multe cazuri (ca în cazul Colectivizării sau al Canalului Dunăre-Marea Neagră) am refăcut complet documentarea, organizând şi mari expoziţii itinerante, prin care am „externalizat“ Memorialul. O altă expoziţie de amploare – pe care am plasat-o chiar în spaţiul de deschidere al muzeului – este O cronologie a Războiului Rece. Este, poate, cea mai completă dintre cercetările noastre – dovadă selecţia ei în programul Cultura 2000 al Comisiei Europene şi, în consecinţă, itinerarea expoziţiei la Institutul „Hannah Arendt“ din Dresda, la Open Society Archive din Budapesta, la Institutul de Istorie Universală din Praga şi la Casa Întâlnirilor cu Istoria din Varşovia, dar şi, mai târziu, la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti. Şi aş dori ca, în anii ce vin, înainte şi după despărţirea mea de Memorial, asemenea sinteze să continue, pentru ca forarea în trecut să fie cât mai adâncă, transformând muzeul într-o adevărată arhivă murală.
Cum aţi defini faimoasa Şcoală de Vară, care este atât de des citată?
Vladimir Bukovski o găsea unică în felul ei, pentru că se adresează unei generaţii virgine din punctul de vedere al cunoaşterii comunismului. Cât îi priveşte pe Dennis Deletant şi Stéphane Courtois, au fost rectori (onorifici, îşi spun ei) ai acestei fermecătoare întâlniri între elita liceenilor umanişti şi elita specialiştilor în istorie recentă din numeroase ţări europene şi din America lui Blanton şi Östermann.
Sunteţi editorul tuturor cărţilor publicate de Academia Civică. Ce ne puteţi spune despre cărţile pe care le-aţi editat?
Unele sunt transcrieri ale simpozioanelor de la Sighet (10 ediţii cu peste 600 de participanţi = 7.500 pagini) sau ale Şcolii de Vară (13 ediţii, cu peste 1.200 de participanţi şi 180 de lectori). Un fel de autoarhivă ştiinţifică, ale cărei pagini le-am completat cu alte câteva zeci de cărţi de documente, memorii, interviuri, studii, sinteze. Deşi toate mi-au trecut prin mână, de la redactare şi până la ultima corectură, de câte ori le redeschid descopăr un alt relief al informaţiei şi mă speriu – cu o emoţie şi orgolioasă, şi îngrijorată, şi vinovată – de cei 18 ani pe care i-am dăruit muncii de editare şi cercetare. Orgolioasă, pentru că ştiu că voi da de lucru (la propriu) celor ce în viitor vor avea răbdarea să le citească şi să le aprofundeze ca materie primă, descifrându-le detaliile şi sensurile ştiinţifice. Îngrijorată, pentru că în jungla Internetului şi copy-paste-ului pot să fie înghiţite de orice autor, fără să se mai menţioneze măcar sursa lor. Vinovată, pentru că – dacă aceste mii de pagini le-am semnat doar ca editor – mi-am scăzut, în schimb, toţi aceşti ani din cariera literară. Îmi rămâne doar viitorul – cât va fi el – pentru ca să completez Memorialul nostru cu memorialul meu, altfel spus, cu amintirile trecute pe hârtie, pagini la care – sunt convins – nu râvneşte nimeni şi nu pot fi înstrăinate.
