un articol de Libuse Valentova
Nu mai ţin minte când i-am auzit pentru prima oară pe prietenii mei Ana Blandiana şi Romulus Rusan vorbind despre îndrăzneţul lor proiect, care consta în transformarea unei închisori staliniste de trist renume într-un muzeu consacrat opresiunii politice în timpul regimului comunist din România. A fost probabil prin anii 1991-92, atunci când era absolut clar că noua putere neocomunistă, în frunte cu Ion Iliescu, nu va susţine – nici economic, nici politic – realizarea unei asemenea idei. Astăzi ar fi foarte greu să ne mai imaginăm toate obstacolele cu care s-au confruntat iniţiatorii ineditului proiect, nerealizat până acum în nicio ţară fostă comunistă. E aproape un miracol că, în ciuda marilor probleme financiare şi tehnice şi practic fără o susţinere din partea oamenilor politici şi a mediilor româneşti, reprezentanţii Fundaţiei Academiei Civice, împreună cu o echipă de istorici, arhitecţi, constructori şi designeri, au reuşit în 1997 să ducă până la capăt proiectul.
În vara anului 2001, ajunsă pentru prima dată la Sighet, nu găseam cuvinte pentru a-mi exprima admiraţia faţă de ceea ce am văzut: un edificiu reconstruit elegant şi durabil, un muzeu cu expoziţii bine puse la punct, vii şi convingătoare, un Centru Internaţional de Studii asupra Comunismului, care organizează în fiecare an câte o conferinţă internaţională despre trecutul totalitar al Europei de Est şi publică zeci de volume cuprinzând comunicări şi studii, documente şi memorii. La simpozionul din anul acela s-a discutat despre „speranţele reformei“ din perioada 1961-1972. Invitaţii din Cehia au prezentat pe larg fenomenul Primăverii de la Praga, din 1968, dar şi diferite aspecte ale restalinizării care a urmat după invazia tancurilor sovietice. La deschidere, publicul a ascultat cu emoţie mesajul d-lui Václav Havel, prin care preşedintele Cehiei şi-a exprimat convingerea că această întâlnire internaţională „va contribui la păstrarea memoriei comune a faptelor îngrozitoare comise în perioada regimului comunist şi la transmiterea acestei mărturii-avertisment generaţiilor următoare“. Mesajul se încheia cu un compliment: „Permiteţi-mi să-mi exprim aprecierea nu numai faţă de aportul acestui simpozion, cât şi faţă de proiectul unicat şi deosebit de util Memorial Sighet, precum şi personal faţă de doamna Ana Blandiana, sufletul acestui proiect, pe care am avut plăcerea să o întâlnesc cu ocazia vizitei mele de anul trecut la Bucureşti“. Un interes deosebit a trezit comunicarea ziaristei Petruška Šustrová, fosta purtătoare de cuvânt a Chartei 77, care a vorbit despre această importantă mişcare disidentă din Cehoslovacia, amintind şi câteva declaraţii ale Chartei în sprijinul poporului român greu încercat sub dictatura lui Ceauşescu.
La prima mea vizită la Muzeu m-a surprins plăcut faptul că la parter am descoperit şi o sală consacrată ţărilor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv Cehoslovaciei. Spaţiul rezervat ţărilor respective era, fireşte, destul de limitat. Îmi amintesc însă că, în timpul unei discuţii între d-nele Ana Blandiana şi Petruška Šustrová, a apărut ideea ca istoria recentă a acestor ţări apropiate sau chiar vecine (şi Cehoslovacia se învecina cu România, înainte de război!) să fie prezentată şi în alte săli (celule) special amenajate. În anii 2003-2006, ideea s-a concretizat: pe rând, s-au deschis sălile dedicate mişcărilor de rezistenţă din Polonia, revoltei din Berlin şi revoluţiei din Ungaria. Sala 82 de la etajul II cuprinde o extrem de amănunţită istorie a Primăverii de la Praga şi a Revoluţiei de Catifea.
Cu timpul, Memorialul a început să fie cunoscut şi în Cehia. D-na Petruška Šustrová a venit din nou la Sighet cu 2 cineaşti şi din colaborarea lor a ieşit un excelent film documentar, prezentat la Televiziunea Cehă, deci unui public foarte larg. La simpozioanele din anii următori au participat atât foşti disidenţi şi prizonieri politici cehi, precum Jiří Gruntorád (azi directorul bibliotecii de samizdat, Libri prohibiti, din Praga) şi František Zahrádka (iniţiatorul Memorialului Vojna, aflat pe locul unui fost lagăr de muncă forţată, în apropierea oraşului Příbram), cât şi specialişti în domeniul istoriei, precum Jiří Hoppe, Pavel Žáček şi Petr Blažek, tineri cercetători de la Institutul de Istorie Contemporană din cadrul Academiei de Ştiinţe din Republica Cehă. Toţi aceşti vizitatori s-au întors entuziaşti de la Sighet şi au vorbit în mediile lor despre Memorial ca despre un exemplu demn de urmat. La Facultatea de Litere, în departamentul nostru de limba şi literatura română, m-am străduit să trezesc interesul studenţilor pentru această instituţie unică şi apoi m-am bucurat aflând că majoritatea dintre ei au vizitat-o, unii chiar de mai multe ori, aducând acolo şi prieteni şi rude. O studentă a găsit la Sighet tema pentru lucrarea ei de masterat: Literatura închisorilor din România, 1944-1989, pe care a susţinut-o cu brio, în 2006.
Publicul praghez, obişnuit cu bogata activitate a Institutului Cultural Român din Praga, a avut nu demult ocazia să vadă „cu propriii ochi“ Memorialul de la Sighet, datorită unei expoziţii de fotografii, realizată de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului şi vernisată la sediul ICR la 10 noiembrie 2010. Aşa cum sugerează titlul expoziţiei, Între oglinzi paralele: Memorialul Victimelor Comunismului de la Sighet – Închisoarea politică de la Uherské Hradiště, de data aceasta nu a fost vorba doar de instituţia de cercetare şi de muzeografie din nordul Transilvaniei, ci şi de o viitoare „urmaşă“ a acesteia, din sudul Moraviei. În oraşul Uherské Hradiště există o fostă închisoare, extrem de asemănătoare, ca arhitectură şi ca destin, cu cea de la Sighet. În 2009, un grup de cetăţeni a înfiinţat acolo o asociaţie intitulată Memoria, care a găsit sprijin şi la Primăria oraşului şi al cărei scop este transformarea închisorii politice într-un Muzeu al Victimelor Comunismului din Republica Cehă. Iată cum un lucru original şi unic, realizat în România, devine un model pentru celelalte ţări foste comuniste! În consecinţă, presa noastră va fi obligată să scrie mai puţin despre ţigani români şi vrăjitoare românce şi mai mult despre felul cum ne-am inspirat de la o ţară din sud-estul Europei de care suntem legaţi printr-o prietenie lungă, începând cu Mica Înţelegere încheiată după primul război mondial.
Într-una din aceste zile, discutând cu un absolvent al studiilor româneşti de la Praga, care cunoaşte bine Memorialul de la Sighet, l-am întrebat în ce anume, după părerea lui, constă principala valoare a acestei instituţii. Rolul unor asemenea muzee – mi-a răspuns el – creşte concomitent cu nostalgia după „vremurile vechi“ care se manifestă, în ultimul timp, în toate ţările foste comuniste. În opinia lui Ludvík, actualmente moderator la un post de radio, ceea ce vezi la Memorial te îndeamnă să fii mai atent şi mai vigilent la judecarea evoluţiei politice actuale.
De 18 ani, Memorialul de la Sighet strânge, analizează şi prezintă dovezile memoriei colective privind istoria unui sistem totalitar. Faptul că, mai ales cei din generaţiile mai tinere, nu numai că vizitează Muzeul, ci şi preiau ceva din mesajul acestuia pentru conduita lor civică îi poate umple de satisfacţie pe iniţiatorii şi realizatorii proiectului. În felul acesta se adeveresc cuvintele Anei Blandiana din 1994: „Memoria trebuie să fie un drum nu numai spre trecut, ci şi spre viitor“.
Praga, ianuarie 2011
