EXERCIŢII DE DEMNITATE
(sau CUM SE IESE DIN STAREA DE VIERME)
Doina Cornea: Ţin să mulţumesc foarte mult în primul rând doamnei Ana Blandiana şi domnului Rusan pentru că ne-au invitat pe toţi aici. Le mulţumesc pentru cea mai importantă operă neliterară a lor, Memorialul Sighet, şi pentru această reuniune. Memorialul Sighet, ca şi simpozioanele, atelierele şi şcoala de vară, ca şi cărţile editate, reprezintă, de fapt, procesul comunismului. Prin justiţie nu se va mai face niciodată. Să nu uităm, în acest proces, nici de doamna Lucia Hossu-Longin, cu serialul Memorialul Durerii, nici de doamna Doina Jela, care îl secondează pe dl Cicerone Ioniţoiu – el a făcut lista celor închişi, iar Doina Jela face lexiconul torţionarilor. Toate acestea sunt de fapt un fel de proces al comunismului.
Aş vrea să vă povestesc acum despre cazul meu. Vă puteţi închipui ce înseamnă să vină o maşină, pe la miezul nopţii, să se urce pe trotuar spre tine, în bezna ceauşistă de pe stradă… Să crezi prima dată că vrea să te strivească, să încerci să nu te arăţi impresionată, nici măcar să nu te uiţi, deşi ştiai cine sunt. Pe urmă, când vezi că se coboară şi nu te-au strivit, să-ţi spui că vor să te sperie zdravăn. Securiştii pe asta mizau: să cultive spaima în noi, în diferite feluri. Din cauza mea, copilul meu a rămas fără serviciu şi a făcut închisoare. Ei pedepseau prin fii, prin fraţi, prin părinţi.
Socotesc că e o mare diferenţă între anii ’50, până la venirea lui Ceauşescu, şi perioada care a urmat. Ca metode şi tehnică, Securitatea s-a schimbat fundamental. Înainte era bâta, închisoarea şi izolarea, iar acum era o semilibertate, un fel de teroare, metode foarte rafinate de a chinui psihic, nu fizic. Noi am acţionat în această perioadă.
De ce am început această luptă? Într-un fel, una din cauze a fost plecarea mea în Occident, în 1965 şi 1972, cu grupe de studenţi, la cursuri de vară. Mi-am dat seama că francezii sunt atât de liberi în interior, indiferent de politică (era politică de stânga în Franţa, atunci). Nu trăiau ca noi, aliniaţi, înregimentaţi, fără să îndrăznească să-şi spună opiniile. După aceea, mi-am dat seama, comparându-mă cu ei, că eu trăiesc ca un vierme. Mi-au trebuit vreo zece ani, din 1972 până în 1982, să fac exerciţii de a nu mai fi vierme. Aceste exerciţii le propun şi tinerilor, pentru că actul mărunt pe care îl facem zilnic şi despre care se poate spune: „A, e degeaba, n-are nici un rezultat”, e important în viaţă, nu doar în politică. Are un rezultat, cel puţin unul psihic. Făcând zilnic acest act mărunt, cu semnificaţie spirituală, ne transformăm treptat. Comunismul ne-a făcut treptat mincinoşi, duplicitari, pentru că zi de zi am făcut aceste mici gesturi negative. Remediul societăţii româneşti ar fi încercarea inversă, de a face zilnic ceva care să aibă o semnificaţie spirituală, de afirmare a adevărului.
A doua cauză a fost mama mea. În ’77 eu nu ascultam Europa Liberă, aveam prejudecăţi. Mama mea mi-a spus însă într-o seară: „Tu nu ai auzit ce se întâmplă? Nu ai auzit de Paul Goma?“. „Nu am auzit, lasă-mă în pace cu minciunile astea.“ „Stai jos, e ora Actualităţii româneşti“. M-a forţat cumva să ascult. O singură zi a fost suficientă pentru a deveni o ascultătoare fidelă a acestui post de radio, apoi şi a BBC-ului. Emisiunile lor, în primul rând Teze şi Antiteze, mă informau, îmi furnizau idei de critică a sistemului comunist.
Primul care m-a influenţat, aşadar, a fost Paul Goma. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce am făcut pe urmă, văzând că se poate. Pentru că nu mai voiam să fiu vierme, am găsit din întâmplare o culegere de schiţe, Camera de alături, în franţuzeşte. Una dintre ele m-a impresionat în mod deosebit; am ales-o pentru cursul de traducere din literatura română în franceză. I-am anunţat pe studenţi: „Facem toată schiţa”. Mi-a luat trei săptămâni. Am primit telefon de la cine răspundea de catedra noastră: „Faci prostii”. Mi-am zis că voi face până la capăt ceea ce am anunţat. Nu ştiam cum să ader la mişcarea Goma, prin poştă sau direct la Bucureşti. Am ales să fac un act de protest: „Facem această schiţă în semn de protest împotriva persecuţiilor“.
Altă persoană care m-a influenţat şi căreia îi datorez mult a fost Oni Brătianu, ale cărui texte m-au încântat. O traducere a lui din Lao Tze m-a determinat să traduc din franceză întreg volumul, ca samizdat.
Încet-încet, m-am trezit că fac mici acţiuni de opoziţie. Prima mea scrisoare de protest a fost difuzată în 1982 la Europa Liberă; din întâmplare mi-a fost citit şi numele. Acest lucru m-a obligat – de multe ori spun că m-a împins în aceste situaţii mâna destinului sau a lui Dumnezeu.
În comparaţie cu tot ce s-a făcut până la mine, textele mele sunt diferite: am lucrat pe teme care s-au alcătuit pe măsură ce evenimentele luau diferite înfăţişări, n-au fost gândite dinainte. Se pot grupa pe încercări de a trezi spiritual societatea românească, nu numai studenţii, ci şi intelectualii. Primul text, Scrisoare către cei care n-au încetat să gândească, este adresat profesorilor, intelectualilor. Ultimele două texte se referă la statutul intelectualului; sunt poate ceva mai pesimiste, dar eu tot speram că vor urni ceva. Satele româneşti e un text împotriva dărâmării satelor româneşti; a fost semnat de 34 persoane, dintre care multe erau dornice poate să plece în Occident ori să-şi construiască un nume. Probabil erau trimise la mine. Pe mine nu mă interesa cine e trimis de Securitate şi cine nu, eu voiam să am un număr de semnături.
În jurul meu s-au format apoi grupuri. Unul dintre ele, un minuscul grup sindical liber, e reprezentat aici. Dl Iulius Filip a venit într-o zi la mine: „Vrem reforme, doamnă, dar noi nu ştim să facem un text“. Le-am promis: „Nici eu nu ştiu, dar voi încerca“. Aşa a luat naştere acest text, un fel de program liberal în care nu propuneam perestroika, reforme gorbacioviene, cum era la modă, ci expuneam principii – de exemplu, sepa-rarea puterilor. Nici nu ştiam că a treia putere se numeşte executivă, i-am spus administrativă, dar e cam acelaşi lucru. Vorbeam şi de puterea judecătorească, de presă liberă, de proprietate. Am stăruit asupra proprietăţii. În anul 1988 a apărut acest text în care se vorbeşte de proprietate particulară: ceream restituirea pământurilor către ţărani şi reînfiinţarea fermei ţărăneşti. Altă temă a fost problema minorităţilor. M-am ocupat în special de minoritatea maghiară, de aceea am fost calomniată; se striga după mine: „Unguroaico, vinzi Transilvania“.
O altă temă a fost reforma învăţământului. Alt grup de texte se adresa tuturor forurilor occidentale. Chiar şi scrisoarea împotriva demolării satelor româneşti se încheia cu un apel către forurile şi guvernele europene de a face ceva, de a ajuta satele româneşti. Această frază a apărut în filmul lui Josy Dubié Dezastrul roşu. Atunci, s-au reunit Ariadna Combes (fiica mea), Mihnea Berindei, Dinu Zamfirescu, Josy Dubié şi alţii. Cred că în urma acelui apel şi a filmului care arăta România aşa cum era ea, s-a luat hotărârea să se organizeze Opération Villages Roumains. Acest lucru mi-a fost confirmat de fiica mea, şi de Josy Dubié, autorul filmului.
Un grup de studenţi m-au ajutat să scot nişte samizdate. Nu ştiu de ce nu sunt luate în considerare în România. Aceste samizdate sunt traduceri din limba franceză. Cel mai important text ar fi cel al filosofului Gabriel Marcel, Justice et vérité, în care spune că nu există dreptate fără adevăr, nici adevăr fără justiţie. Era o idee fundamentală. Am tradus un text de Paul Goma, un altul de Mircea Eliade, Încercarea labirintului, tocmai pentru că vorbeşte despre disidenţă, despre opoziţie. Mi-am zis că e un model: cum trăia un tânăr prin anii ’20-’30 în România. Am mai tradus din Stéphane Lupasco.
Era scumpă o pagină la xerox – am scos textul lui Mircea Eliade în 100 de exemplare fotocopiate. Nu m-au ajutat intelectualii, când le-am cerut ajutorul: „Dragii mei, hai să cotizăm, să scoatem samizdate“. M-au ajutat studenţii, în primul rând fiul meu, Leontin, care a mobilizat nişte prieteni şi nişte foşti studenţi de ai mei, tineri fără bani. Ei au cotizat să scoatem aceste samizdate. Eu nu-mi puteam permite să merg cu samizdatul – tot ei au difuzat în societate, printre prieteni. Trebuie să recunosc că fiul meu a fost sufletul acestei acţiuni: el le ducea la xerox, el le aducea de la xerox. La anchetă nimeni nu a avut de suferit, pentru că el a fost anchetat tocmai pe tema cine a tras la xerox – n-au putut scoate nimic.
Romulus Rusan: Ne-aţi dăruit o păpuşă, pe care am expus-o pe panoul dedicat dvs. în muzeul de la Sighet…
Doina Cornea (râzând): Băgam scrisori în capul păpuşilor. Eu totdeauna eram pregătită: spunea Ceauşescu ceva, eu făceam imediat un text, dar ştiam că nu-l pot trimite când vreau, ci când pot. Aşteptam să vină cineva de la vreo ambasadă, vreun vizitator sau vreun ziarist. Aveam un loc de întâlnire: ziariştii veneau, îmi băteau la uşă. Prin Ambasada Franţei şi prin cea a Belgiei am încercat să anunţ că orice ziarist vine la Cluj, miercuri la orele 11, mă găseşte în faţa Bisericii… Ambasadele aveau şi fotografia mea; eu stăteam liniştită acolo, iar ei veneau la mine, „Doamna Cornea?„ „Da“. Securiştii, care erau lângă mine, care mă urmăreau, nu îndrăzneau să se mai lege de mine după ce a fost circul cu ambasadorul Angliei şi cu nişte reprezentanţi ai Ambasadei Belgiei. Nu mai aveau curajul să se agaţe de un străin care stătea de vorbă cu mine pe stradă. Era şi puţină viclenie. (râzând:) Eu sunt vicleană, recunosc. Le dădeam mâna şi strecuram textul, îndoit aşa, în mai multe exemplare.
Romulus Rusan: Muncitorii de la Zărneşti?
Doina Cornea: Vorbisem numai de Iulius Filip, dar am mai avut un grup: după Braşov mi s-au alăturat şapte muncitori. Pentru că mai făcuseră nişte acţiuni, ei fuseseră…
Romulus Rusan: …trimişi la munca de jos.
Doina Cornea: Da. Erau muncitori la Zărneşti. Au făcut un sindicat liber şi au venit la Cluj. Nu mai povestesc cum au ajuns la mine, dar cred că soţia unuia a trădat: Securitatea ştia că ea vine la mine. Mi-a povestit că m-au confundat, probabil, „cu nora dvs.“. Ne-am dat întâlnire peste 6 luni la Cluj. Ei au venit, dar au fost prinşi, au fost luaţi de lângă mine de Securitate şi duşi la Securitatea din Cluj. Au fost bătuţi la tălpi, ţinuţi pe ciment cu picioarele goale, li s-au luat pantofii. Era frig la 1 mai, ca în noiembrie. I-au ţinut acolo trei zile. E vorba de Mihai Torjo, Voicu, Brâncoveanu, Lupoi şi soţii Şerban. Şerban, Torjo şi Voicu au fost bătuţi la Cluj, pentru că ei trei au venit să mă vadă după aceea. În jurul meu s-au format grupuri, asta e o particularitate a mea. Şi de la Politehnică au venit studenţi care mă ajutau, duceau samizdate. Au fost şi muncitori cu care am colaborat, chiar şi ţărani.
Cei care au spus NU, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, 2005
